ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4988/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată sub nr. 72282/2008 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011, emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestația formulată de Centrul Județean A.P.I.A. Călărași împotriva Deciziei nr. 15 din 25 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a județului Călărași și anularea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 și a Deciziei nr. 15 din 25 mai 20011, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 15 din 25 mai 2011, privind înlăturarea deficiențelor constatate în Raportul de audit nr. 4546 din 29 aprilie 2011, încheiat în urma misiunii de "Auditul performanței privind implementarea, administrarea și gestionarea programului de identificare și înregistrare a animalelor și a utilizării bazei de date în acordarea subvențiilor și a altor forme de sprijin din partea statului" la Centrul Județean A.P.I.A. Călărași pe anul 2007, Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Călărași a constatat că: 1. Au fost autorizate la plată, fără a îndeplini condițiile cumulate de eligibilitate, prime pentru exploatații de bovine.

Pentru a concluziona astfel Camera de Conturi a Județului Călărași a reținut că în cadrul activității de control al datelor cuprinse în cererile de plată depuse de solicitanți (fermieri) și în documentele anexate acestora, nu s-a avut în vedere și nu s-a realizat și verificarea datelor cuprinse în declarația pe proprie răspundere depusă de solicitant privitor la inexistența debitelor neachitate către bugetul de stat și bugetul local. 2. Au fost autorizate la plată, fără a îndeplini condițiile cumulate de eligibilitate, prime pentru ovine/caprine. La acest punct Camera de Conturi a constatat că din verificarea situației fiscale a solicitanților de sprijin financiar, existentă la data limită prevăzută de lege pentru depunerea cererilor (15 iunie 2007), a rezultat că pentru exploatațiile de ovine/caprine, din totalul de 63 elemente din eșantion, aveau debite restante la data de 15 iunie 2007, un număr de 8 solicitanți persoane juridice.

Împotriva măsurilor impuse prin actul administrativ - Decizia nr. 15/2011, reclamanta a formulat în termen legal contestație, prin care a solicitat anularea acesteia ca fiind netemeinică și nelegală. Prin Încheierea nr. 47 din 26 iulie 201, Curtea de Conturi a României, a respins contestația astfel formulată, menținând măsurile dispuse prin decizia mai sus precizată. La data de 12 septembrie 2011 reclamanta a formulat o cerere prin care și-a completat/precizat acțiunea solicitând suspendarea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 și a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 15 din 25 mai 2011, anularea în tot a celor două acte emise de către pârâtă și plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin Sentința nr. 6504 din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea astfel cum a fost completată și precizată de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut ca neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia, Curtea de Conturi ar avea obligația de a formula plângeri penale împotriva beneficiarilor sumelor încasate necuvenit sub formă de sprijin, având în vedere prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată.

Textul de lege menționat anterior și la care face trimitere reclamanta prin cererea de chemare în judecată, se referă la existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale de către personalul din cadrul entităților verificate. În cazul în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, Curtea de Conturi are obligația potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, de a comunica conducerii entității verificate această stare de fapt, iar măsurile pentru recuperarea prejudiciului devin obligația conducerii entității auditate.

De altfel, la pct. 175 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, se arată faptul că, decizia se emite și în cazul în care faptele pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale au determinat producerea unor prejudicii, întrucât conducerea entității verificate are obligația stabilirii întinderii prejudiciului și a dispunerii măsurilor pentru recuperarea acestuia. În cazul în care, entitatea verificată, în speță reclamanta Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură - Centrul Județean Călărași, cu ocazia realizării măsurilor dispuse prin decizia emisă de Camera de Conturi Călărași, constată neconcordanțe între declarațiile pe proprie răspundere ale proprietarilor și documentele primite de la organele fiscale are obligația de a sesiza organul de urmărire penală competent.

A mai reținut Curtea că din aceste prevederi legale rezultă faptul că Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură - Centrul Județean Călărași are obligația formulării de plângeri penale față de persoanele care au beneficiat de ajutor necuvenit și nicidecum această obligație nu îi revine Curții de Conturi. A apreciat instanța că neîntemeiate sunt și susținerile reclamantei în sensul inexistenței în competența acesteia a obligației de a verifica veridicitatea declarațiilor date pe propria răspundere de către persoanele care au solicitat acordarea acestor forme de subvenționare.

Astfel deși dispozițiile legale în vigoare la data analizării dosarelor constituite în acest scop de către solicitanți nu impuneau în mod expres obligația reclamantei, prin agenții săi, de a solicita relații de la administrațiile financiare/locale cu privire la existența/inexistența unor debite la bugetele de stat sau locale, fiind prevăzută expres doar obligația de a se depune o simplă declarație dată pe proprie răspundere în sensul că nu există la data respectivă astfel de debite, totuși Curtea a constatat că însăși reclamanta recunoaște prin acțiunea introductivă împrejurarea că luând în considerare atribuțiile care revin instituției și reglementate prin Legea nr. 1/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.P.I.A., în situația constatării unei nereguli referitoare la acordarea plăților naționale și europene, demersurile care pot fi făcute sunt recuperarea sumelor acordate sub formă de sprijin, cu aplicarea dobânzilor și penalităților prevăzute de legislația în vigoare și excluderea de la plata și de la posibilitatea de a mai depune cereri de sprijin în următorii ani (sancțiune).

De asemenea instanța a reținut că la art. 3 lit. o) din Legea nr. 1/2004 se prevede în mod expres faptul că Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură elaborează manuale de proceduri și metodologii în vederea implementării corespunzătoare a atribuțiilor care îi revin, existând în sarcina reclamantei obligația să elaboreze manualele de proceduri pentru verificarea existenței datoriilor restante la bugetul de stat, iar obligația constatării ajutorului necuvenit, calculul și individualizarea acestuia fiind a Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași, astfel cum în mod legal a reținut și pârâta prin actele atacate în prezenta cauză.

În plus Curtea a constatat că sunt nefondate și susținerile reclamantei privind împrejurarea că ar fi încălcată Legea nr. 544/2001 privind furnizarea informațiilor cu caracter public, având în vedere că nu s-a făcut dovada imposibilității(materiale sau juridice) realizării demersurilor impuse de către pârâtă, iar pe de altă parte s-a reținut că există dispoziție legală care permite și obligă instituției reclamante să solicite instituțiilor cu atribuții în domeniu relații cu privire la debitele înregistrate de către solicitanți la data depunerii cererii în vederea obținerii fondurilor respective, fiind vorba despre necesitatea verificării urmăririi modului în care au fost cheltuite aceste fonduri publice, atribuție stabilită atât în sarcina pârâtei, cât și a reclamantei, aceasta din urmă în calitate de instituție care are obligația, potrivit celor anterior menționate de a verifica, constata eventuale sume neeligibile și urmări recuperarea acestora.

În raport de aceste considerente s-a constatat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 15 raportate la art. 14 din Legea nr. 554/2004 privitoare la suspendarea actelor atacate. În privința cazului bine justificat Curtea a reținut, că nu au fost constatate împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fiind înlăturate ca neîntemeiate susținerile reclamantei privind pretinsele nelegalități ale actelor a căror suspendare s-a solicitat.

Cu privire la paguba iminentă s-a constatat că nu a fost dovedit de către reclamantă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, în sensul împiedicării activității instituției reclamante urmare a efectuării demersurilor impuse de către pârâtă, având în vedere și posibilitatea reclamantei prevăzută de art. pct. 235 - 236 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, în sensul solicitării prelungirii termenelor fixate prin actele atacate. 3. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 6504 din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Se apreciază că sentința atacată a fost dată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât personalul A.P.I.A. este ținut a face un control scriptic și faptic pentru a verifica existența exploatațiilor de bovine/ovine/caprine, înregistrate în Registrul Național al Exploatațiilor și înscrierea acestora în acest registru, în sensul că pentru verificarea îndeplinirii primelor trei condiții de eligibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 295/2007, dar nu și pentru verificarea veridicității celei de-a patra condiții, aceea ca solicitanții să nu aibă datorii la bugetul de stat și/sau local. Se mai arată că sub acest din urmă aspect, Ordinul prevede expres doar declarația pe proprie răspundere a solicitantului, fără ca în articolele următoare să fie reglementate alte verificări în sarcina personalului A.P.I.A., așa cum greșit a reținut instanța de fond.

În opinia recurentei măsurile stabilite de Curtea de Conturi în sarcina instituției sunt excesive în raport de obligațiile reglementate în sarcina personalului A.P.I.A., sub aspectul verificării veridicității declarațiilor date de solicitanți pe propria răspundere. 4. Soluția instanței de recurs La termenul din 23 noiembrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuția părților necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a respins contestația formulată de Centrul Județean A.P.I.A.

Călărași împotriva Deciziei nr. 15 din 25 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a Județului Călărași și anularea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 și a Deciziei nr. 15 din 25 mai 20011. Atât în ceea ce privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și teritorială.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832 din 13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii teritoriale a Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Călărași, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Călărași, secția contencios administrativ și fiscal. Această soluție face de prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Admite recursul declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași împotriva Sentinței nr. 6504 din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare la Tribunalul Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2012. Cu opinia separată a doamnei judecător Gabriela Bogasiu în sensul inadmisibilității invocării excepției de necompetență materială în recurs. Opinia separată Contrar opiniei majoritare, consider că instanța de recurs nu mai putea să invoce din oficiu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., după modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/ 2010. Astfel, în speță, acțiunea a fost înregistrată la data de 11 august 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și judecata se supune noilor prevederi procedurale. Potrivit prevederilor art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului". La rândul său, art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a fost modificat corespunzător, în prezent având următorul cuprins: "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii". Corelând cele două texte anterior citate, se degajă concluzia că legiuitorul a urmărit ca necompetența materială (caz de necompetență de ordine publică, potrivit art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ.) să poată fi invocată doar până la prima zi de înfățișare înaintea primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. De aceea, necompetența materială poate constitui motiv de recurs, respectiv poate fi invocată din oficiu numai dacă a fost invocată in limine litis, iar prima instanță a respins-o ori a omis să se pronunțe asupra excepției. Că regimul juridic al necompetenței materiale sub aspectul momentului până la care poate fi invocată s-a schimbat, rezultă și din adoptarea dispozițiilor art. 136 din C. proc. civ., în prezent acesta stabilind că excepțiile de procedură de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului "în cazurile și condițiile legii". Împrejurarea că judecătorul fondului nu și-a verificat competența conform dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) din C. proc.

civ., încheierea din data de 12 septembrie 2011 neconținând nicio mențiune în această privință, nu prezintă relevanță din perspectiva examinată pentru că validitatea acestui act de procedură nu poate fi examinată în condițiile art. 299 alin. (1) teza finală, raportat la 282 alin. (2) C. proc. civ. decât prin prisma art. 105 din același Cod. Or, primul alineat al acestui text a fost, la rândul lui adoptat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că "actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică (...) vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege" iar alineatul al doilea condiționează declararea nulității de existența unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea încheierii.

În mod evident, în cauza de față nu ne regăsim în niciuna din aceste ipoteze. În consecință, apreciez că prevederile art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot face abstracție de reglementările speciale aplicabile excepției de necompetență materială, care au prioritate, consecința în plan procesual fiind imposibilitatea invocării acestei excepții, din oficiu, pentru prima dată în recurs. De aceea, consider că recursul de față trebuia examinat pe fondul său. Procesat de GGC - NN