ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4988/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4988/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

acțiunii

Prin acțiunea înregistrată sub

nr. 72282/2008 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta Agenția de Plăți

și Intervenție pentru Agricultură a solicitat în contradictoriu cu pârâta

Curtea de Conturi a României, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004,

suspendarea executării Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011, emisă de pârâtă,

prin care s-a respins contestația formulată de Centrul Județean A.P.I.A.

Călărași împotriva Deciziei nr. 15 din 25 mai 2011, emisă de Camera de Conturi

a județului Călărași și anularea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 și a

Deciziei nr. 15 din 25 mai 20011, precum și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 15 din 25 mai 2011, privind înlăturarea

deficiențelor constatate în Raportul de audit nr. 4546 din 29 aprilie 2011,

încheiat în urma misiunii de "Auditul performanței privind implementarea,

administrarea și gestionarea programului de identificare și înregistrare a

animalelor și a utilizării bazei de date în acordarea subvențiilor și a altor

forme de sprijin din partea statului" la Centrul Județean A.P.I.A.

Călărași pe anul 2007, Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a

Județului Călărași a constatat că:

la plată, fără a îndeplini condițiile cumulate de eligibilitate, prime pentru

exploatații de bovine.

Pentru a

concluziona astfel Camera de Conturi a Județului Călărași a reținut că în

cadrul activității de control al datelor cuprinse în cererile de plată depuse

de solicitanți (fermieri) și în documentele anexate acestora, nu s-a avut în

vedere și nu s-a realizat și verificarea datelor cuprinse în declarația pe

proprie răspundere depusă de solicitant privitor la inexistența debitelor

neachitate către bugetul de stat și bugetul local.

autorizate la plată, fără a îndeplini condițiile cumulate de eligibilitate,

prime pentru ovine/caprine.

La acest punct

Camera de Conturi a constatat că din verificarea situației fiscale a

solicitanților de sprijin financiar, existentă la data limită prevăzută de lege

pentru depunerea cererilor (15 iunie 2007), a rezultat că pentru exploatațiile

de ovine/caprine, din totalul de 63 elemente din eșantion, aveau debite

restante la data de 15 iunie 2007, un număr de 8 solicitanți persoane juridice.

Împotriva

măsurilor impuse prin actul administrativ - Decizia nr. 15/2011, reclamanta a

formulat în termen legal contestație, prin care a solicitat anularea acesteia

ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin Încheierea

nr. 47 din 26 iulie 201, Curtea de Conturi a României, a respins contestația

astfel formulată, menținând măsurile dispuse prin decizia mai sus precizată.

La data de 12

septembrie 2011 reclamanta a formulat o cerere prin care și-a

completat/precizat acțiunea solicitând suspendarea Încheierii nr. 47 din 26

iulie 2011 și a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 15 din 25 mai 2011, anularea

în tot a celor două acte emise de către pârâtă și plata cheltuielilor de

judecată.

pronunțată de Curtea de apel

Prin Sentința

nr. 6504 din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea astfel cum a fost completată și

precizată de reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură -

Centrul Județean Călărași ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această hotărâre Curtea a reținut ca neîntemeiată susținerea

reclamantei potrivit căreia, Curtea de Conturi ar avea obligația de a formula

plângeri penale împotriva beneficiarilor sumelor încasate necuvenit sub formă

de sprijin, având în vedere prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992

privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată.

Textul de lege

menționat anterior și la care face trimitere reclamanta prin cererea de chemare

în judecată, se referă la existența unor fapte pentru care există indicii că au

fost săvârșite cu încălcarea legii penale de către personalul din cadrul

entităților verificate.

În cazul în

care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care

au determinat producerea unor prejudicii, Curtea de Conturi are obligația

potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, de a comunica

conducerii entității verificate această stare de fapt, iar măsurile pentru

recuperarea prejudiciului devin obligația conducerii entității auditate.

De altfel, la

pct. 175 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități, se arată faptul că, decizia se emite și în cazul în care

faptele pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii

penale au determinat producerea unor prejudicii, întrucât conducerea entității

verificate are obligația stabilirii întinderii prejudiciului și a dispunerii

măsurilor pentru recuperarea acestuia.

În cazul în

care, entitatea verificată, în speță reclamanta Agenția pentru Plăți și

Intervenții în Agricultură - Centrul Județean Călărași, cu ocazia realizării

măsurilor dispuse prin decizia emisă de Camera de Conturi Călărași, constată

neconcordanțe între declarațiile pe proprie răspundere ale proprietarilor și

documentele primite de la organele fiscale are obligația de a sesiza organul de

urmărire penală competent.

A mai reținut

Curtea că din aceste prevederi legale rezultă faptul că Agenția de Plăți și

Intervenții în Agricultură - Centrul Județean Călărași are obligația formulării

de plângeri penale față de persoanele care au beneficiat de ajutor necuvenit și

nicidecum această obligație nu îi revine Curții de Conturi.

A apreciat

instanța că neîntemeiate sunt și susținerile reclamantei în sensul inexistenței

în competența acesteia a obligației de a verifica veridicitatea declarațiilor

date pe propria răspundere de către persoanele care au solicitat acordarea acestor

forme de subvenționare.

Astfel deși

dispozițiile legale în vigoare la data analizării dosarelor constituite în

acest scop de către solicitanți nu impuneau în mod expres obligația

reclamantei, prin agenții săi, de a solicita relații de la administrațiile

financiare/locale cu privire la existența/inexistența unor debite la bugetele

de stat sau locale, fiind prevăzută expres doar obligația de a se depune o

simplă declarație dată pe proprie răspundere în sensul că nu există la data

respectivă astfel de debite, totuși Curtea a constatat că însăși reclamanta

recunoaște prin acțiunea introductivă împrejurarea că luând în considerare

atribuțiile care revin instituției și reglementate prin Legea nr. 1/2004

privind înființarea, organizarea și funcționarea A.P.I.A., în situația

constatării unei nereguli referitoare la acordarea plăților naționale și

europene, demersurile care pot fi făcute sunt recuperarea sumelor acordate sub

formă de sprijin, cu aplicarea dobânzilor și penalităților prevăzute de

legislația în vigoare și excluderea de la plata și de la posibilitatea de a mai

depune cereri de sprijin în următorii ani (sancțiune).

De asemenea

instanța a reținut că la art. 3 lit. o) din Legea nr. 1/2004 se prevede în mod

expres faptul că Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură elaborează

manuale de proceduri și metodologii în vederea implementării corespunzătoare a

atribuțiilor care îi revin, existând în sarcina reclamantei obligația să

elaboreze manualele de proceduri pentru verificarea existenței datoriilor

restante la bugetul de stat, iar obligația constatării ajutorului necuvenit,

calculul și individualizarea acestuia fiind a Agenției de Plăți și Intervenție

pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași, astfel cum în mod legal a

reținut și pârâta prin actele atacate în prezenta cauză.

În plus Curtea

a constatat că sunt nefondate și susținerile reclamantei privind împrejurarea

că ar fi încălcată Legea nr. 544/2001 privind furnizarea informațiilor cu

caracter public, având în vedere că nu s-a făcut dovada

imposibilității(materiale sau juridice) realizării demersurilor impuse de către

pârâtă, iar pe de altă parte s-a reținut că există dispoziție legală care

permite și obligă instituției reclamante să solicite instituțiilor cu atribuții

în domeniu relații cu privire la debitele înregistrate de către solicitanți la

data depunerii cererii în vederea obținerii fondurilor respective, fiind vorba

despre necesitatea verificării urmăririi modului în care au fost cheltuite

aceste fonduri publice, atribuție stabilită atât în sarcina pârâtei, cât și a

reclamantei, aceasta din urmă în calitate de instituție care are obligația,

potrivit celor anterior menționate de a verifica, constata eventuale sume

neeligibile și urmări recuperarea acestora.

În raport de

aceste considerente s-a constatat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de

art. 15 raportate la art. 14 din Legea nr. 554/2004 privitoare la suspendarea

actelor atacate.

În privința

cazului bine justificat Curtea a reținut, că nu au fost constatate

împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fiind

înlăturate ca neîntemeiate susținerile reclamantei privind pretinsele

nelegalități ale actelor a căror suspendare s-a solicitat.

Cu privire la

paguba iminentă s-a constatat că nu a fost dovedit de către reclamantă

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public, în sensul împiedicării activității instituției reclamante urmare a

efectuării demersurilor impuse de către pârâtă, având în vedere și

posibilitatea reclamantei prevăzută de art. pct. 235 - 236 din Regulamentul

privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi,

precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, în sensul

solicitării prelungirii termenelor fixate prin actele atacate.

atac exercitată

Împotriva

Sentinței nr. 6504 din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a declarat

recurs reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul

Județean Călărași criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Se apreciază că

sentința atacată a fost dată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

personalul A.P.I.A. este ținut a face un control scriptic și faptic pentru a

verifica existența exploatațiilor de bovine/ovine/caprine, înregistrate în

Registrul Național al Exploatațiilor și înscrierea acestora în acest registru,

în sensul că pentru verificarea îndeplinirii primelor trei condiții de

eligibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 295/2007, dar nu și

pentru verificarea veridicității celei de-a patra condiții, aceea ca

solicitanții să nu aibă datorii la bugetul de stat și/sau local.

Se mai arată că

sub acest din urmă aspect, Ordinul prevede expres doar declarația pe proprie

răspundere a solicitantului, fără ca în articolele următoare să fie

reglementate alte verificări în sarcina personalului A.P.I.A., așa cum greșit a

reținut instanța de fond.

În opinia

recurentei măsurile stabilite de Curtea de Conturi în sarcina instituției sunt

excesive în raport de obligațiile reglementate în sarcina personalului

A.P.I.A., sub aspectul verificării veridicității declarațiilor date de solicitanți

pe propria răspundere.

instanței de recurs

La termenul din

23 noiembrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuția părților

necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În legătură cu

această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă

relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform

art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul

este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată

este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând

în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte

constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de

către judecătorul fondului cauzei.

Mai precis,

investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a

verificat dacă este competentă material să judece pricina.

Totodată,

Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile

art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se

declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul

fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu

activitate jurisdicțională competent.

Pe acest

aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus

indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă

parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a

fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ.

În privința

acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată

cu încălcarea normelor de competență.

Obiectul

cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării Încheierii

nr. 47 din 26 iulie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României, prin care s-a

respins contestația formulată de Centrul Județean A.P.I.A. Călărași împotriva

Deciziei nr. 15 din 25 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a Județului

Călărași și anularea Încheierii nr. 47 din 26 iulie 2011 și a Deciziei nr. 15

din 25 mai 20011.

Atât în ceea ce

privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării

acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs

se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au

ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate

de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și

teritorială.

Potrivit art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările

ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice".

În raport de

obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus

executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de

contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832 din 13.12.2010, împotriva

măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula

contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării

deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația".

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

teritoriale a Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele

de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum

acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat

că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art.

228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de

comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ".

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege

organică specială nu se prevede altfel".

Dat fiind

faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea

contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale

de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile

art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul

comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga

doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în

categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili

competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie,

față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că

revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția

contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act

administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate

publică județeană.

Înalta Curte,

ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare

a cauzei Tribunalului Călărași, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în

mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

În consecință,

fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin.

(6

1

) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite

recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare Tribunalului Călărași, secția contencios administrativ și fiscal.

Această soluție

face de prisos analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul

declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul

Județean Călărași împotriva Sentinței nr. 6504 din 7 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare la Tribunalul

Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2012.

Cu opinia

separată a doamnei judecător Gabriela Bogasiu în sensul inadmisibilității

invocării excepției de necompetență materială în recurs.

Opinia

separată

Contrar opiniei

majoritare, consider că instanța de recurs nu mai putea să invoce din oficiu

motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., după modificarea Codului de

procedură civilă prin Legea nr. 202/ 2010.

Astfel, în

speță, acțiunea a fost înregistrată la data de 11 august 2011, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010 și judecata se supune noilor prevederi

procedurale.

Potrivit

prevederilor art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., "necompetența

materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de

către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai

târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului".

La rândul său,

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a fost modificat corespunzător, în prezent având

următorul cuprins: "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de

ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii".

Corelând cele

două texte anterior citate, se degajă concluzia că legiuitorul a urmărit ca

necompetența materială (caz de necompetență de ordine publică, potrivit art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.) să poată fi invocată doar până la prima zi

de înfățișare înaintea primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea

dezbaterilor asupra fondului. De aceea, necompetența materială poate constitui

motiv de recurs, respectiv poate fi invocată din oficiu numai dacă a fost invocată

in limine litis, iar prima instanță a respins-o ori a omis să se pronunțe

asupra excepției.

Că regimul

juridic al necompetenței materiale sub aspectul momentului până la care poate

fi invocată s-a schimbat, rezultă și din adoptarea dispozițiilor art. 136 din

C. proc. civ., în prezent acesta stabilind că excepțiile de procedură de ordine

publică pot fi invocate în cursul procesului "în cazurile și condițiile

legii".

Împrejurarea că

judecătorul fondului nu și-a verificat competența conform dispozițiilor art.

159

1

alin. (4) din C. proc. civ., încheierea din data de 12

septembrie 2011 neconținând nicio mențiune în această privință, nu prezintă

relevanță din perspectiva examinată pentru că validitatea acestui act de

procedură nu poate fi examinată în condițiile art. 299 alin. (1) teza finală,

raportat la 282 alin. (2) C. proc. civ. decât prin prisma art. 105 din același

Cod. Or, primul alineat al acestui text a fost, la rândul lui adoptat prin

Legea nr. 202/2010, în sensul că "actele de procedură îndeplinite de un

judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică (...) vor fi

declarate nule în condițiile prevăzute de lege" iar alineatul al doilea

condiționează declararea nulității de existența unei vătămări ce nu se poate

înlătura decât prin anularea încheierii.

În mod evident,

în cauza de față nu ne regăsim în niciuna din aceste ipoteze.

În consecință,

apreciez că prevederile art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot face

abstracție de reglementările speciale aplicabile excepției de necompetență

materială, care au prioritate, consecința în plan procesual fiind

imposibilitatea invocării acestei excepții, din oficiu, pentru prima dată în

recurs.

De aceea,

consider că recursul de față trebuia examinat pe fondul său.

Procesat de GGC - NN