ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 242/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 242/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta Agenția de Plăți și Intervenție pentru

Agricultură - Centrul Județean Alba, a chemat în judecată pe pârâtele Curtea de

Conturi a României și Camera de Conturi Alba solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea și suspendarea

executării Deciziei nr. 18 din 13 mai 2011 emisă de pârâta Camera de Conturi Alba,

precum și anularea Deciziei nr. 19 din 11 iulie 2011 emisă de pârâta Curtea de

Conturi a României.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat faptul că, la data de 11 aprilie 2011,

pârâta Camera de Conturi Alba a desfășurat la sediul său acțiunea intitulată

„Auditul performanței privind implementarea, administrarea și gestionarea

programului de identificare și înregistrare a animalelor și a utilizării bazei

de date în acordarea subvențiilor și a altor forme de sprijin din partea

statului” pe anul 2010. În urma acestei acțiuni, pârâta a emis Decizia nr. 18

din 13 mai 2011 prin care a stabilit în sarcina sa aplicarea anumitor măsuri

până la data de 30 septembrie 2011.

Reclamanta

a precizat faptul că, prin încheierea Deciziei nr. 19 din 11 iulie 2011, pârâta

Curtea de Conturi a României a respins contestația pe care a formulat-o

împotriva deciziei anterior arătate, pentru aceleași considerente reținute și

în actul administrativ contestat.

Prin

întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu și în

calitate de reprezentant al Camerei de Conturi a Județului Alba a solicitat

respingerea acțiunii reclamantei, arătând că, în aplicarea prevederilor art. 2 lit.

d) din Ordinul nr. 215/2010, partea adversă avea obligația de a verifica atât

existența declarației pe propria răspundere a solicitantului, cât și

îndeplinirea condiției ca acesta să nu aibă datorii la bugetul de stat și la

bugetul local.

Curtea

de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 364 din 29 noiembrie 2011, a respins acțiunea reclamantei Agenția de Plăți

și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Alba.

Pentru

a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că actele

administrative deduse judecății sunt legale pentru motivele care vor fi expuse

în continuare.

În

baza O.U.G. nr. 125/2006, începând cu anul 2007, în agricultură s-au acordat

scheme de plăți directe și plăți naționale directe complementare sub forma:

schemă de plată unică pe suprafață, plăți naționale directe complementare în

sectorul vegetal, în sectorul zootehnic, schema de plată pentru culturi

energetice și schema de plată separată, pentru zahăr.

În

art. 7 din actul normativ anterior individualizat s-au stabilit condițiile

generale pentru acordarea acestui sprijin, iar în art. 13 s-a dispus că modul

de implementare, condițiile specifice și criteriile de eligibilitate pentru

aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare

se stabilesc, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al

Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care se publică în M.

Of. al României.

În

temeiul art. 2 alin. (2) lit. b) din Ordinul nr. 295/2007 și art. 4 alin. (1) lit.

e) din Ordinul nr. 215/2010, ambele emise de Ministrul Agriculturii, Pădurilor

și Dezvoltării Rurale, solicitanții sprijinului financiar aveau obligația de a

depune declarații pe propria răspundere din care să rezulte faptul că, la

momentul formulării cererii, nu aveau restanțe la bugetul de stat și la bugetul

local.

După

cum în mod corect a reținut pârâta Camera de Conturi Alba în actul de control,

reclamanta avea obligația de a verifica atât existența declarațiilor pe propria

răspundere a solicitanților, cât și realitatea datelor consemnate în cuprinsul

acestora.

Întrucât

reclamanta nu a efectuat acest control ulterior, prin trimiterea de adrese

către administrațiile financiare și serviciile de taxe și impozite locale, a

încălcat prevederile O.U.G. nr. 125/2006, faptă care atrage incidența art. 12

1

din actul normativ aflat în discuție, conform căruia sumele necuvenite

acordate sub formă de sprijin se recuperează cu aplicarea dobânzilor și

penalităților prevăzute de legislația în vigoare.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție

pentru Agricultură - Centrul Județean Alba, care a solicitat modificarea sa în

parte, în sensul admiterii acțiunii și anulării celor două acte administrative

contestate.

În

memoriul de recurs aflat la filele 2-5 din dosar, recurenta a prezentat

situația factuală existentă în speță și a formulat următoarele critici de

nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată, care pot fi

subsumate motivului reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Prima

instanță nu a luat în apreciere faptul că măsura dispusă de intimata Camera de

Conturi a Județului Alba de reverificare a îndeplinirii condiției de

eligibilitate privind lipsa datoriilor restante la bugetul de stat și la

bugetele locale pentru toate cererile referitoare la P.N.D.C. în sectorul

zootehnic pentru anul 2010 a eludat prevederile Ordinului Ministrului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 98/2010.

În

raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) din Ordinului Ministrului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 215/2010, documentul care trebuia depus

în susținerea îndeplinirii condiției de eligibilitate privind lipsa datoriilor

restante era declarația pe proprie răspundere dată în baza prevederilor art. 292

C.penal de către solicitant. Competența de verificare a veridicității acestor

declarații aparține organelor de cercetare penală, iar falsul poate fi stabilit

doar printr-o hotărâre judecătorească.

În

același sens, recurenta a arătat faptul că Ministrul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale nu a impus obligativitatea certificării îndeplinirii acestei

condiții prin prezentarea de către producătorii agricoli a înscrisurilor

oficiale doveditoare eliberate de către organele fiscale.

În

plus, prin Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 165/2011

pentru modificarea anexei la Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale nr. 215/2010, pentru acordarea plății naționale directe complementare în

sectorul zootehnic la specia bovine a fost eliminată condiția de eligibilitate

privind lipsa datoriilor.

Totodată,

recurenta a subliniat și faptul că România era singurul stat din Uniunea

Europeană care a introdus lipsa datoriilor la bugetul de stat și la bugetele

locale ca o condiție de eligibilitate pentru acordarea primei în cadrul

plăților arătate.

Ulterior,

prin cererea aflată la filele 10-13 din dosar, recurenta a invocat excepția de

nelegalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 228 din Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum

și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin

hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, publicată în M. Of. nr. 832 din 13

decembrie 2010.

În

același timp, recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

3, din C. proc. civ. și a arătat faptul că, în raport de dispozițiile art. 10 alin.

(1) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, și

de împrejurarea că actul vătămător - Decizia nr. 18 din 13 mai 2011 – a fost

emisă de către o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei

în primă instanță aparținea Tribunalului Alba, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Prin

cererea aflată la fila 17 dosar, recurenta a menționat că renunță la susținerea

excepției de nelegalitate anterior prezentată.

Intimata

Curtea de Conturi a României a formulat note scrise aflate la filele 20-28

dosar.

Analizând

sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că este fondat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel,

prin cererea dedusă judecății, recurenta-reclamantă Agenția de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean al Agentiei de Plați

și Intervenție pentru Agricultura, Alba a solicitat instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea și suspendarea

executării Deciziei nr. 18 din 13 mai 2011 emisă de intimata-pârâtă Camera de

Conturi Alba, precum și anularea Deciziei nr. 19 din 11 iulie 2011 emisă de

intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României.

Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările

ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În

raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care

dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, respectiv care este actul

supus executării ce poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de

contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și art. 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, iar aceasta „suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În

raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ ce

produce efecte juridice și este supus obligației executării este decizia emisă

de către Camera de Conturi județeană, care este o autoritate publică de nivel

local.

Este

adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a

deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se, la art. 27,

că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit

art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de

comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ”.

Referindu-se

la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat

fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile

art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De

la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate

deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în

categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența

materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

În

fine, trebuie menționat faptul că instanța de contencios administrativ a admis

excepția de nelegalitate a prevederilor art. 223 lit. e) și art. 228 din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 (a

se vedea încheierea de ședință din data de 21 iunie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 441/59/2011,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 4547 din data

de 05 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția

de contencios administrativ și fiscal).

În

concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc.

civ., stabilește că secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

are competența materială de soluționare a cauzei, întrucât obiectul litigiului

este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca

autoritate publică județeană.

În

raport de soluția pronunțată cu privire la motivul de recurs anterior

prezentat, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Alba, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean Alba

împotriva sentinței nr. 364 din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Alba, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2013.