ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4792/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată sub numărul 1034/44/2011 pe rolul Curții de Apel Galați reclamanta Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură - Centrul Județean Brăila a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Brăila anularea în tot a Încheierii nr. 51 din 27 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația împotriva Deciziei nr. 21 din 30 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Brăila și implicit anularea în tot a Deciziei nr. 21 din 30 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Județeană Brăila, ca fiind netemeinică, precum și suspendarea executării celor două acte ce fac obiectul litigiului: Decizia nr. 21 din 30 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Județeană Brăila și Încheierii nr. 51 din 27 mai 2011, emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în mod greșit s-a reținut în sarcina sa obligativitatea verificării îndeplinirii condițiilor de eligibilitate privind lipsa datoriilor restante la bugetul de stat și a datoriilor restante la bugetele locale, pentru toate cererile eligibile, privind PNDC în sectorul zootehnic (bovine/ovine/caprine) din anul 2007, prin solicitarea oficială a confirmărilor scrise de la organul de administrare fiscală teritorial al MFP, respectiv celui de impozite și taxe locale, de la fiecare administrație publică locală. S-a mai susținut că, având în vedere termenul foarte scurt privind depunerea, verificarea, autorizarea și efectuarea plăților către solicitanții - fermieri, A.P.I.A.

- Centrul Județean Brăila nu putea cere fiecărui solicitant - fermier să prezinte adeverințe, emise de autoritățile locale și de Direcția Finanțelor Publice Brăila, privind lipsa datoriilor la bugetele locale și de stat. De asemenea, s-a mai arătat în acțiune că, prin actele normative în vigoare și cu relevanță în cauză, A.P.I.A. nu era obligată să solicite autorităților statului informații cu privire la existența/inexistența datoriilor restante la bugetul de stat și/sau la bugetul local, la data solicitării primei de către solicitanții-fermieri, care au dat declarațiile pe proprie răspundere în temeiul art. 292 din C. pen. În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 227 și art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specific Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, publicat în M. Of.

nr. 832/13 decembrie 2010, raportat la dispozițiile Legii nr. 94/1992, republicată, și ale Legii nr. 554/2004. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 405/2011 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, îndreptată prin Încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 13 februarie 2012, s-a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea privind suspendarea executării Încheierii nr. 51 din 27 iulie 2011 a Curții de Conturi a României și a Deciziei nr. 21 din 30 mai 2011 a Camerei de Conturi a Județului Brăila; s-a respins ca nefondată cererea privind anularea Încheierii nr. 51 din 27 iulie 2011 a Curții de Conturi a României și a Deciziei nr. 21 din 30 mai 2011 a Camerei de Conturi a Județului Brăila.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că Decizia nr. 21 din 30 mai 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Brăila urmare controlului efectuat în cadrul APIA - Centrul Județean Brăila s-au constatat nereguli în ceea ce privește acordarea primelor pe exploatație și a primelor pe cap de animal prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. d) și de art. 3 alin. (1) lit. d) din Anexa 1 la Ordinul M.A.D.R. nr. 295/2007, acordate în anul 2007. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă prin Încheierea nr. 51 din 27 iulie 2011 emisă de către Curtea de conturi a României.

A constatat judecătorul fondului că potrivit prevederilor art. 2 4 alin. (3) din Ordinul MADR nr. 295/2007 în vigoare în perioada la care se referă deciziile contestate și art. 6 din același ordin, personalul agenției reclamante nu avea ca obligații verificarea dacă în concret fiecare solicitant de primă are datorii către bugetul de stat, legislația în vigoarea în perioada supusă verificării reclamând o simplă declarație pe propria răspundere în acest sens a solicitantului. A reținut instanța că deficiențele constatate se datorează carențelor și imperfecțiunilor actului normativ care a reglementat acordarea primei.

S-a arătat, însă, în considerentele sentinței atacate că odată constatate deficiențele cu privire la întocmirea dosarelor privind primele de exploatație de bovine, instituția trebuia să efectueze toate măsurile necesare recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat prin acordarea primelor unor persoane care nu erau îndreptățite să le primească, potrivit art. 2 alin. (2) și art. 12 1 din O.G. nr. 14/2010. Astfel, chiar dacă este necesară reverificarea cererilor unui număr mare de producători inițial declarați neeligibil, instanța a apreciat că acest obiectiv poate fi realizat prin emiterea unor adrese cu conținut standard către organele fiscale care pot furniza relații privind datoriile la bugetul de stat al solicitanților de prime.

În ceea ce privește cererea de suspendare, în raport de împrejurarea că prin sentință se soluționează fondul cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 rămâne fără obiect. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta-reclamantă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Brăila, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat în esență că instanța de fond a omis să observe că nici O.U.G. nr. 125/2006 și nici OMADR nr. 295/2007 nu au prevăzut în mod expres obligația de a verifica datoriile la bugetul de stat al solicitanților de primă. De asemenea, s-a susținut că în mod greșit instanța a reținut că sprijinul financiar a fost acordat în baza O.G.

nr. 14/2010 și nu în temeiul O.U.G. nr. 125/2006. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a Curții de Apel Galați în soluționarea fondului, solicitând stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Brăila. Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Considerentele și soluția instanței de recurs Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată de recurenta-reclamantă, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie cererea privind anularea Încheierii nr. 51 din 27 iulie 2011 a Curții de Conturi a României și a Deciziei nr. 21 din 30 mai 2011 a Camerei de Conturi a Județului Brăila și cererea de suspendarea executării actelor până la pronunțarea unei soluții irevocabile.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr. 21 din 30 mai 2011 a Camerei de Conturi a Județului Brăila a fost respinsă integral prin Încheierea nr. 51 din 27 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei. Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența teritorială revine aceleiași instanțe. În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) din C. proc.

civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6 1 ), art. 313 din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Această soluție face de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Brăila împotriva Sentinței nr. 405/2011 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competență soluționare Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2013. Procesat de GGC - CL