ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1199/2024

Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă în data de 18.04.2024, sub nr. x/1/2024, contestatoarea A S.R.L. prin lichidator judiciar B S.P.R.L. a solicitat anularea deciziei nr. 1062 din 4 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/63/2016, întrucât instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra criticilor cu care a fost învestită în baza art. 488 pct. 6 și 7 (recalificat în pct. 5) și 8 C. proc. civ., sens în care se impune anularea acestei hotărâri și rejudecarea recursului.

Astfel, a susținut că Înalta Curte a reținut doar în parte criticile invocate, răspunzând doar criticii referitoare la lipsa analizei cu privire la culpa intimatei C în neexecutarea contractului, fără a analiza criticile privind incidența art. 425 C. proc. civ. și efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care derivă din litigiile anterioare purtate între părți, deși au fost invocate în termenul legal și subsumate motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Contestatoarea a arătat că instanța de recurs, deși a încadrat în pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la faptul că hotărârea instanței de apel încalcă dezlegările definitive din cadrul dosarelor nr. x/215/2013* și nr. x/215/2018, în continuare a analizat condițiile generale în care operează autoritatea de lucru judecat, fără a analiza efectiv criticile invocate.

A mai arătat că a criticat hotărârea instanței de apel deoarece a adus atingere autorității de lucru judecat, care derivă din dosarele menționate, întrucât a stabilit alte sume decât cele acordate de instanțele de judecată.

De aceea, consideră că acest raționament viciat al instanței de fond a stat la baza analizei caracterului excesiv al penalităților solicitate de contestatoare, reținându-se că „Însumând clauza penală solicitată și acordată în litigiul anterior cu cea solicitată în cauza de față, se ajunge la o penalitate de 7 ori mai mare decât suma restantă, ceea ce este apreciat de Curte ca fiind excesiv.”

Arată că, în cadrul dosarului nr. x/63/2011, soluționat definitiv și irevocabil prin decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în analiza convențiilor încheiate între părți (inclusiv a contractului comercial), Înalta Curte a stabilit cu putere de lucru judecat că „cele trei convenții, respectiv contractul de asociere în participațiune (...) au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, în cauză nefiind dovedită existența unei cauze ilicite și nici a fraudei la lege.”

De asemenea, Înalta Curte a concluzionat la pagina 10 din hotărâre: „În speță, nu se poate reține nicio culpă a intimatei-pârâte (adică a A S.R.L.), care să conducă la sancționarea desființării actelor juridice încheiate.” Din această perspectivă, nu se poate pune la îndoială legalitatea clauzei penale inserate de părți în cuprinsul contractului comercial.

Contestatoarea mai arată că, prin decizia nr. 520R pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/215/2013*, s-a stabilit cu putere de lucru judecat culpa societății C S.A. pentru neplata diferenței de preț, astfel că, în aceste condiții, Curtea de Apel Craiova nu mai putea să intervină asupra clauzei penale și să reducă penalitățile datorate întrucât acestea au fost cauzate exclusiv de C S.A.

Contestatoarea consideră că, în recurs, Înalta Curte a analizat, în fapt, critica dintr-o altă perspectivă decât cea cu care a fost învestită, la pag. 14 din hotărârea contestată precizându-se: „Critica recurentei-reclamante vizează faptul că instanța de apel ar fi reținut un cuantum al penalităților de 1.400.000 lei, fără să țină cont de împrejurarea că în dosarul nr. x/215/2013* s-a acordat suma de 140.000 lei. Or, acest aspect nu poate fi subsumat noțiunii de încălcare a autorității de lucru judecat.

În realitate, s-a dorit să se sublinieze caracterul excesiv, de vreme ce calculul instanței, pentru a fundamenta reducerea clauzei penale, s-a făcut prin raportare la debitorul datorat (500.000 lei).”

Or, a criticat faptul că instanța de apel a stabilit că penalitatea solicitată este excesivă prin raportare la suma de 1.400.000 lei în loc de 140.000 lei, așa cum s-a stabilit prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/215/2013*, ceea ce schimbă fundamental caracterul excesiv al penalității; dacă ne raportăm la suma de 140.000 lei, așa cum a fost stabilită de către instanțele de judecată, penalitatea nu mai este una excesivă și nu mai reprezintă de trei ori valoarea restantă, respectiv cu aproximativ 200.000 lei mai mult decât valoarea întregului contract.

Totodată, Înalta Curte nu a răspuns criticilor contestatoarei privind prețul real achitat de intimată - 637.768 lei în loc de 737.768 lei, așa cum a stabilit din nou în mod greșit instanța de apel.

Este evident că hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/215/2013* și nr. x/215/2018 produc efecte depline între părți.

Contrar a ceea ce a reținut Înalta Curte, toate dosarele au la bază același raport juridic, contractul comercial nr. 4542 din 26.12.2009, iar dosarul nr. x/215/2013* este identic cu dosarul nr. x/63/2016, singura diferență fiind perioada pentru care se solicită penalitățile de întârziere.

Contestatoarea a mai arătat că, în cadrul motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a criticat pe lângă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1070 C. civ. de la 1864 și faptul că nu s-a ținut cont de prevederile art. 969 și art. 1078 din același cod, precum și art. 43 din C. com.

Susține că Înalta Curte, deși a menționat toate aceste critici, le-a reținut doar în parte, raportându-se doar la critica privind dispozițiile art. 1070 C. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1062/04.05.2023, pronunțată în dosarul nr. x/63/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. prin lichidator judiciar B S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 237/04.05.2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a civilă, ca nefondat.

În data de 16.05.2024, în termenul legal, a formulat întâmpinare intimata Societatea C S.A., prin care a invocat excepția tardivității contestației în anulare, în raport cu prevederile art. 506 C. proc. civ., considerând că nu a fost respectat termenul de 15 zile de la data la care a fost comunicată hotărârea atacată, iar pe fond, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 28 mai 2024, după dezbateri contradictorii, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității contestației în anulare pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii și a rămas în pronunțare asupra contestației în anulare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând contestația în anulare, astfel cum a fost formulată și motivată, în raport de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. (3) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 503 C. proc. civ. Dispozițiile legale menționate au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv.

Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de casare invocate de parte.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă în termen.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurentă, dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate, întotdeauna, motivului de casare pe care îl sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Contestatoarea a susținut că, instanța de recurs nu a soluționat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub acest aspect arătând că nu a răspuns criticii privind nerespectarea de către instanța de apel a exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece nu au fost analizate aspectele invocate referitoare la efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.

Această critică nu poate fi primită întrucât nu se relevă în mod real omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de casare, ci se critică însăși soluția și motivarea acesteia or, această ipoteză excedează situațiilor limitative reglementate ca motive de contestație în anulare.

Faptul că instanța de recurs nu a considerat întemeiate criticile recurentei-contestatoare și a analizat mai multe argumente, prin considerente comune invocate de aceasta, nu constituie o omisiune a instanței de a se pronunța.

De altfel, analizând decizia a cărei anulare se cere, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns criticilor întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța de recurs a reținut că decizia instanței de apel corespunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, iar considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În motivarea contestației în anulare, se mai susține că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reîncadrat de instanță în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu ar fi analizat motivul de recurs și nu a răspuns criticii privind încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, deoarece a stabilit alte sume decât cele acordate de instanțele de judecată.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât nu se relevă în mod real omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de casare, ci se critică însăși soluția și motivarea acesteia or, această ipoteză excedează situațiilor limitative reglementate ca motive de contestație în anulare.

Procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătorești conține o amplă analiză a argumentelor relative la pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat, reținându-se că „prin decizia la care a făcut referire recurenta-reclamantă, nu au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părțile prezentului proces, fără posibilitatea de a se statua diferit, ci a fost tranșat definitiv un alt litigiu între părți, având un alt obiect, astfel că nu se pune problema menținerii unei consecvențe în judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre anterioară să nu fie contrazis printr-o altă hotărâre ulterioară.

Critica recurentei-reclamante vizează faptul că instanța de apel ar fi reținut un cuantum al penalităților de 1.400.000 lei, fără să țină cont de împrejurarea că în dosarul nr. x/215/2013* s-a acordat suma de 140.000 lei. Or, acest aspect nu poate fi subsumat noțiunii de încălcare a autorității de lucru judecat.”

Instanța a făcut o analiză efectivă a obiectelor cererilor deduse judecății în dosarele invocate de contestatoare, a izvoarelor obligațiilor de plată, precum și a titlului cu care au fost acordate penalitățile de întârziere în fiecare dintre acestea.

Raportat la cele anterior prezentate, argumentele contestatoarei reflectă nemulțumirea acesteia față de modul în care instanța de recurs a motivat soluția cu privire la aceste critici din recurs.

Astfel, contestatoarea critică aceste rețineri ale instanței de recurs nu prin raportare la faptul că motivele sale de recurs nu au fost analizate, ci prin faptul că aceste argumente ale instanței de recurs sunt greșite și nu au condus la admiterea recursului.

Înalta Curte apreciază că simpla nemulțumire a părții reclamante care a pierdut recursul, atât cu privire la soluția pronunțată, cât și cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluții de către instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a pricinii.

În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un „recurs la recurs”.

În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui „recurs deghizat”, ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Plecând de la aceste premise, se constată că, în motivarea deciziei atacate, destinată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs s-a pronunțat doar asupra motivelor de nelegalitate invocate, pe calea recursului neputându-se pune în discuție aspecte care țin de reaprecierea unor elemente de fapt ale cauzei pentru a reține caracterul vădit excesiv al penalității contractuale, context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestatoare.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza Înaltei Curți s-a limitat la examinarea conformității deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, motiv pentru care faptul că instanța de recurs nu s-a referit explicit la art. 969, 1087 C. civ. sau la art. 43 din C. com. nu înseamnă că a omis să cerceteze motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs respingându-l, motivat de faptul că argumentele invocate vizau aspecte de fond privind diminuarea cuantumului penalităților contractuale, în condițiile executării cu rea-credință de către intimată a obligațiilor contractuale.

După cum s-a subliniat și anterior, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia, întrucât ține de esența judecății, concluzia contrară ar presupune că, în cadrul contestației în anulare, s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

Instanța de control judiciar a analizat motivele de recurs, astfel cum au fost formulate de parte, recursul reclamantei fiind respins prin decizia contestată.

Prin urmare, față de cele anterior expuse, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, nefiind incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

De fapt, deși se invocă dispozițiile art. 503 C. proc. civ., contestatoarea reia analiza considerentelor deciziei din apel prin prisma motivelor de recurs, exprimându-și, în realitate, nemulțumirea față de argumentele instanței de recurs. Instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs și-a motivat soluția.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivul invocat de contestatoare, prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., nu este întemeiat, nereținându-se vreo omisiune a instanței de recurs de a cerceta toate motivele de casare susținute prin memoriul de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 1062 din 4 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, în cadrul dosarului nr. x/63/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2024.