ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, la data de 16 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. – prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pârâta C. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum total de 47.194.823,70 Euro, și anume: 4.974.593,93 Euro pentru anul 2011; 5.472.053,38 Euro pentru anul 2012; 6.019.258,76 Euro pentru anul 2013; 6.621.184,55 Euro pentru anul 2014; 7.283.303,03 Euro pentru anul 2015; 8.011.633,38 Euro pentru anul 2016 și 8.812.796,69 Euro pentru anul 2017, la care se adaugă dobânda legală aferentă prejudiciului adus pentru fiecare an, din perioada 2011 - 2017.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 26.02.2021, reclamanta a indicat că solicită plata daunelor-interese în RON, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, precum și plata dobânzii legale aferente în RON, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, începând cu ziua scadenței și până la data plății prejudiciului, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat respingerea acțiunii, ca prescrisă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 458, pronunțată la data de 26 februarie 2021, în dosarul nr. x/2020, a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și respinsă cererea formulată de reclamanta A., prin lichidator judiciar B.., București, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta A. - prin lichidator judiciar B..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1640 din 22 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de apelanta A. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 458 din data de 26.02.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. – prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, pe scurt, situația de fapt în cauză și, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, a susținut, în esență, următoarele:

Criticile aduse deciziei din apel și subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au în vedere aplicarea greșită a art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., considerentele deciziei relevând faptul că instanța a reținut greșit incidența dispozițiilor legale menționate. Împrejurarea că instanța a valorificat acele considerente apreciate ca fiind determinante în prezentul litigiu conduce la concluzia că s-a făcut o aplicare greșită a normelor C. proc. civ.

Astfel, instanța a reținut autoritatea de lucru judecat în cauză a deciziei nr. 758/23.04.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Î.C.C.J., deși nu sunt îndeplinite condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul este diferit; dosarul nr. x/2018 soluționează o altă situație de fapt și de drept dedusă judecății și nu sunt incidente prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. și, contrar celor reținute de instanța de apel în prezenta cauză nu a readus în discuție caracterul obligației de acces la sistem.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia din apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Sub acest aspect, a arătat că nu a fost dezlegată prezenta cauză care are ca obiect repararea prejudiciului adus de către intimată prin neîndeplinirea planului de afaceri anual stabilit prin Anexa 1 pentru perioada 2011 – 2017. Instanța de apel a soluționat o cauză similară cu cea dedusă soluționării în dosarul nr. x/2018, analizând natura obligației de acces la sistem și stabilind că de la momentul întreruperii accesului la sistem putea rezilia contractul cu daune- prejudicii, chiar și un eventual prejudiciu cert.

În loc să analizeze natura și caracterul succesiv al obligațiilor contractuale de realizare a planului de vânzări, instanța de apel s-a limitat la analiza obligației de acces la sistem și rezilierea cu daune-interese a contractului, deși obiectul cererii era cu totul altul, iar obligațiile reclamate ca nerealizate erau obligații cu caracter succesiv.

Instanța de apel a soluționat altă cauză decât cea dedusă judecății. În loc să stabilească natura obligațiilor, s-a limitat la a stabili greșit autoritatea de lucru judecat a deciziei Î.C.C.J. nr. 758/23.04.2020 și a continuat judecata fără a analiza obligațiile indicate ca fiind încălcate, rezumându-se la a arăta că din august 2010 trebuia să ceară rezilierea contractului cu daune-interese, posibil certe, indicând texte de lege care nu sunt incidente în cauză, precum și relații contractuale abrogate de părți și unele inexistente.

Referitor la contradictorialitatea motivării, recurenta-reclamantă a arătat că, pe de o parte, s-a reținut că nu s-au indicat obligațiile încălcate, iar pe de altă parte, instanța de apel reține și indică explicit obligațiile pretins încălcate.

În decizie se regăsesc și aprecieri străine de cauză, respectiv faptul că intimata nu și-a asumat obligația de a plăti o sumă de bani, ci de a permite accesul la gestiune. Nu se regăsește în cerere acest aspect și nici nu a fost pus vreodată în discuția părților, nici la fond, și nici în apel, fiind o apreciere care nu are legătură cu dezlegarea cauzei. Însă, C. S.R.L. și-a asumat și o serie de obligații pe care instanța de apel le-a ignorat, printre acestea fiind și obligația de realizare a planului anual.

În fine, susține că în decizie se regăsesc și aprecieri străine de cauză, respectiv faptul că C. S.R.L. nu și-a asumat obligația de a plăti o sumă de bani, ci de a permite accesul la propria gestiune; nu a fost indicat în cerere acest aspect și nici nu a fost pus vreodată în discuție de instanță, fiind o apreciere care nu are legătură cu dezlegarea cauzei.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. și, totodată, având în vedere erorile instanței de apel, menționând și critici incluse în pct. 5 și 6, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

În ceea ce privește legea aplicabilă, contrar celor reținute de instanța de apel, obligația asumată și încălcată este cea de realizare a planului, care are ca și obligație corelativă pe cea de cumpărare, care ține de esența contractului. Întreruperea accesului la sistem nu a stat la baza cererii de chemare în judecată și nici nu este relevantă atâta timp cât între părți exista o procedură de comenzi suplimentare stabilită prin actul adițional nr. x/14.10.2009– art. 18.4. Această dezbatere face obiectul fondului cauzei.

Susține că, în analiza legii aplicabile, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că executarea contractului presupune încheierea de contracte subsecvente și a pus în discuție încheierea contractelor începând cu anul 2011, fiind incidente prevederile noului C. civ. pentru prestațiile aferente perioadei de realizare a planului 2011– 2017.

Raportat la data la care s-a născut obligația asumată și încălcată pentru perioada 2011 – 2017, aceasta născându-se la data de 1 ianuarie a fiecărui an, începând cu 2012, pentru perioada 2011 – 2017 sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., având în vedere data la care s-a născut obligația de îndeplinire a planului.

Potrivit normelor legale indicate de instanța de apel, chiar dacă ar fi incidente prevederile C. civ. de la 1864, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958: "În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită".

În ceea ce privește prescripția, recurenta-reclamantă a arătat că criticile sale vizează greșita aplicare a normelor în materia prescripției extinctive.

Astfel, a arătat că dezlegarea instanței de apel este fundamental greșită. Din octombrie 2009, clauza de alocare a 85% din spațiul comercial a fost abrogată de părți, astfel încât nu mai era în vigoare în august 2010 – momentul la care s-a raportat instanța de apel.

Susține că dezlegarea a fost dată atât în temeiul unor convenții abrogate, cât și în temeiul unor convenții care nu există, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Garantarea dreptului preferențial de distribuție nu a fost condiționat, contrar celor reținute de instanța de apel. Mai mult, aceste aspecte nu au fost puse în discuția părților, astfel încât nu a formulat apărări în acest sens, fiind încălcat principiul contradictorialității, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a analizat o altă situație de fapt decât cea dedusă judecății, fiind incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că a stabilit că momentul nașterii dreptului la acțiune este august 2010, fiind aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958; or, a solicitat prejudiciul nerealizat în perioada 2011 – 2017 ca urmare a nerealizării planului.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-reclamantă a arătat că, fără a motiva în drept, instanța de apel a reținut că era posibil să fie estimat pentru viitor în august 2010 și că poate fi solicitată pe calea acțiunii în justiție repararea unui prejudiciu viitor dacă acesta este cert. De aceea, consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incoerența motivării privind certitudinea prejudiciului raportat la august 2010 fiind evidentă.

Oricum, această analiză ține de fondul cauzei, iar aceste aspecte nu au fost discutate în contradictoriu și nu a formulat apărări în acest sens, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, analizând decizia din apel, a constatat că aceste considerente privind prejudiciul sunt cele prevăzute în art. 1532 alin. (1) C. civ., instanța de apel aplicând o normă de drept care nu era în vigoare la momentul august 2010, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Caracterul succesiv al obligațiilor contractuale nu a fost analizat de instanța de apel și, astfel, în mod greșit s-a apreciat că a intervenit prescripția, considerentele reținute de instanță nefiind puse în discuție, ele făcând obiectul soluționării pe fond a cauzei, și nu al excepției.

În fine, în privința condiției pur potestative, recurenta-reclamantă a susținut că dezlegarea este greșită, iar temeiul de drept nu este indicat, lipsind motivarea în drept. Sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât greșit s-a considerat că obligația de a asigura accesul la propria gestiune nu este asumată sub condiție pur potestativă, nefiind prevăzută în contract o condiție în sensul unui eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care să depindă existența (nașterea sau desființarea) contractului încheiat. Executarea sau neexecutarea obligației depinde exclusiv de voința părții contractante, cu asumarea consecințelor constând în eventuala aplicare a sancțiunilor legale sau contractuale.

Exemplifică, în acest sens, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 3138 din 12 iunie 2012, pronunțată de I. C. civ..J. – secția a II-a civilă, prin care s-a statuat că "în contractul în cauză, condiția pur potestativă îi conferă locatarului puterea arbitrară de a nu-și executa obligația de plată a chiriei, deoarece din redactarea clauzei contractuale nu rezultă niciun alt element obiectiv, extern de voința sa, care să poată fi apreciat, cocontractantul depinzând în totalitate de voința locatarului".

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 06.01.2022, sub nr. x/2020.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 02.03.2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la 31.10.2019, deci, după data intrării în vigoare a acestei legi.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21.03.2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 12 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Primele critici din recurs, subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.., susținându-se faptul că, prin valorificarea acelor considerente apreciate ca fiind determinante în prezentul litigiu, s-a făcut o aplicare greșită a normelor C. proc. civ. Astfel, se arată, instanța a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 758/23.04.2020, pronunțate în dosarul nr. x/2018 al I. C. civ..J., deși nu sunt îndeplinite condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.., întrucât obiectul este diferit.

Critica este nefondată.

Reglementând autoritatea de lucru judecat, art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. stipulează în sensul că aceasta se atașează automat hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, precum și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât și asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor.

Se constată, prin urmare, că noul C. proc. civ. a recunoscut, în mod explicit, autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, considerentelor pe care se sprijină soluția din dispozitiv, aceasta putând fi înțeleasă numai prin prisma rațiunilor de drept și de fapt care au condus la adoptarea respectivei soluții.

Potrivit art. 430 teza a II-a C. proc. civ., trebuie recunoscută autoritatea de lucru judecat motivelor cu valoare decizională, adică acelor motive care conțin soluții asupra unor puncte litigioase ale procesului. Reglementarea puterii de lucru judecat a motivelor decizorii este de natură să ducă la evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești, dând expresie funcției pozitive a autorității de lucru judecat.

Ca atare, considerentele pe care se sprijină în mod necesar hotărârea trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat, putând fi, astfel, ulterior opuse, cu efectele lucrului judecat, într-un alt litigiu.

În acest context, în mod legal instanța de apel a constatat că operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința deciziei nr. 758 din 23.04.2020 a I. C. civ..J. – secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Astfel, dosarul în care s-a pronunțat această decizie a avut ca obiect tot o acțiune în răspundere contractuală derivând din contractul-cadru de furnizare produse nepetroliere înregistrat sub nr. x/04.08.2008, iar prin considerentele hotărârii pronunțate I. C. civ..J. a stabilit de când începe să curgă prescripția pentru daune-interese; în cadrul acelui dosar cuantumul daunelor solicitate era în procent de 3% din planul C. S.R.L. (în euro), propus și nerealizat, și nu în sumă determinată, însă, tot pentru aceeași perioadă ca în prezentul dosar, 2011 – 2017; așadar, singura diferență constă în aceea că în dosarul de față daunele-interese solicitate sunt precizate în sume concrete.

Înalta Curte subliniază că scopul, efectele și limitele convenției-cadru de furnizare produse nepetroliere dintre părți au fost chestiuni litigioase dezlegate definitiv prin antemenționata decizie a I. C. civ..J., opusă în prezentul proces prin valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin această decizie s-a statuat, iar această decizie se opune în condițiile art. 430 - 431 alin. (2) C. proc. civ., chiar asupra chestiunilor litigioase repuse în dezbatere în litigiul pendinte, recurenta-reclamantă A. S.R.L.–prin lichidator judiciar B.. formulând acțiunea în baza acelorași temeiuri de fapt și de drept, inclusiv pentru aceeași perioadă, aspecte tranșate prin decizia I. C. civ..J. antereferită.

Din acest punct de vedere, instanța de apel nu putea statua diferit asupra chestiunilor de drept dezlegate, deoarece aceasta ar fi condus la încălcarea ordinii de drept și o anulare a principiului securității juridice. Astfel, în decizia din apel instanța nu a exercitat, din acest punct de vedere, o operațiune proprie de interpretare a convenției, ci, așa cum a subliniat în propriile considerente, a valorificat efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, obligație pe care legea i-o trasează imperativ, iar în această măsură, examinarea aplicării greșite a regulilor de procedură stipulate de art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi opusă cu temei în recurs.

În raport de principiul tantum devolutum, quantum apellatum instanța de apel nu putea decât să constate că operează efectul pozitiv al lucrului judecat în privința hotărârii judecătorești anterioare, prin efectul dat de art. 430 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., și să aprecieze că soluția tribunalului este una legală.

Statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu poate ignora efectele ei, în condițiile în care a fost tranșat un aspect al litigiului, întrucât puterea de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă și întemeiat pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Se susține că decizia recurată conține motive străine de natura pricinii, critică ce nu se încadrează în textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., motivul de recurs putând fi invocat doar atunci când "hotărârea cuprinde ... numai motive străine de natura cauzei", condiția legală a textului impunând, așadar, ca motivele reținute de instanță să fie numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se regăsește în speță.

Motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reglementează situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii".

Motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (ca ipoteze ale cazului de casare evocat) presupun, pe de o parte, situația ca, fie considerentele să nu sprijine soluția din dispozitiv, în sensul că raționamentul instanței ar determina o rezolvare contrară decât cea regăsită în partea finală a hotărârii, fie argumentele să fie opuse între ele, în sensul că unele conduc la admitere, iar altele la respingere, astfel încât, neputându-se opta pentru corectitudinea unora sau altora dintre acestea, nu se poate deduce dacă soluția din dispozitiv este, la rândul său, justă.

Prin cea de-a doua critică formulată în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține contradictorialitatea motivării instanței de apel, arătând că, pe de o parte, se reține că nu s-au indicat obligațiile încălcate, iar pe de altă parte, instanța de apel reține și indică explicit obligațiile pretins încălcate.

Și această critică este nefondată, nu există nicio contradictorialitate în decizia Curții de Apel recurată, instanța reținând doar că reclamanta nu a fost riguroasă în formularea cererii, iar apoi a calificat cererea acesteia, prin raportare la starea de fapt și probele administrate.

Considerentul instanței de apel arătat în acest sens este clar și necontradictoriu: "Curtea a constatat că apelanta-reclamantă nu a indicat cu exactitate obligațiile neexecutate de către intimată, nici în cererea de chemare în judecată, nici în cererea de apel. Aceasta insistă pe aspectul că neexecutarea justificată și culpabilă de către intimată a obligației de realizare a planului de afaceri lunar a produs prejudiciul care se solicită a fi reparat, fără a indica în mod concret ce obligații îi reveneau intimatei-pârâte, obligații pe care aceasta nu le-ar fi executat".

În fine, prin cel de-al treilea motiv de recurs invocat, subsumat motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., cuprinzând și critici incluse în pct. 5 și 6 ale aceluiași text, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată sub aspectul reținerilor acesteia în ceea ce privește legea aplicabilă, respectiv prescripția, susținând că nemulțumirile sale vizează greșita aplicare a dispozițiilor în materia prescripției extinctive.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recurenta-pârâtă cererea de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greșit sau le-a ignorat, deși aveau incidență în cauză.

În litigiul de față, deducând judecății critica formulată în această manieră, recurenta-reclamantă omite faptul că, relativ la dispozițiile legale aplicabile, instanța de apel a reținut regula aplicării legii în vigoare la data încheierii actului juridic, făcând referire, în privința dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic litigios, la prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, executarea și încetarea sa".

Prin urmare, Curtea de Apel a stabilit, fără echivoc, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor înscrise în C. civ. de la 1864, ceea ce nu contravine legii.

Aceasta, având în vedere contractul-cadru înregistrat sub nr. x/04.08.2008 (de intimata-pârâtă C. S.R.L.) și sub nr. x/17.07.2008 (de către recurenta-reclamantă A.), modificat succesiv prin anexele la acesta și care, fiind parte din contractul-cadru, urmează regimul juridic aplicabil contractului- cadru.

Susținerile recurentei-reclamante în cadrul acestei critici, bazate pe obligații succesive, neexecutate în perioada de referință –2011 - 2017– nu pot fi primite, și aceasta având în vedere tot dezlegările anterioare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 758 din 23.04.2020, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că neexecutarea contractului a intervenit în luna august 2010 și, în consecință, că în raport de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "intimata-pârâtă, recurentă-reclamantă A. – prin lichidator judiciar B.., București în prezentul dosar, s.n.- avea posibilitatea ca din momentul încălcării obligației contractuale – indicat în mod expres în cererea de chemare în judecată și reținut în litigiile anterioare dintre părți cu valoare de prezumție a puterii lucrului judecat ca fiind august 2010 – să acționeze (...)".

Așadar, criticile referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate, neîntemeiat susținându-se că prescripția extinctivă aplicabilă litigiului este cea reglementată de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, și nu cea prevăzută de art. 8 din același Decret, pe considerentul că prestațiile părților decurgând din contract sunt succesive, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 12, după cum, tot în mod nelegal aceasta pretinde că instanța de apel ar fi aplicat în cauză prevederea art. 1532 alin. (1) C. civ. Parcurgând considerentele deciziei, Înalta Curte constată că nu se regăsesc nicăieri referiri la acest text de lege, și nici considerente care ar fi subsumate lui.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentei-reclamante, acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, ci aspecte de fond ale raporturilor juridice dintre părți, care, de altfel, nu pot fi analizate în recurs, excedând controlului de legalitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivele invocate de recurentă nu justifică casarea acesteia, recursul fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. – prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 1640 din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.