ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 98/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.399/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 580/87/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către intimata-pârâtă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 26 septembrie 2024, în Dosarul nr. 580/87/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la acordarea stimulentului de risc, sintagma "pacienți diagnosticați cu COVID-19" presupune exclusiv existența unui diagnostic confirmat la testarea PCR sau are în vedere și diagnosticul prezumtiv stabilit în fișa de solicitare a intervenției serviciului de ambulanță. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020) : " Art. 8. - (1) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut pe lună, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate sau, după caz, de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, pentru următoarele categorii: a) personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar, inclusiv personalul de specialitate din structurile paraclinice medico-sanitare și personalul paramedical, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților diagnosticați cu COVID-19; (...)". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 580/87/2023, la data de 7 aprilie 2023, reclamantul Sindicatul Asistenților Medicali din Serviciul de Ambulanță Teleorman, în numele membrilor săi de sindicat, a solicitat obligarea pârâtului Serviciul de Ambulanță Județean Teleorman la plata stimulentului de risc, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2020.

Prin întâmpinare, pârâtul a învederat acordarea stimulentului pretins unora dintre membrii de sindicat, susținând că plata stimulentului de risc a fost făcută numai personalului implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților diagnosticați cu COVID-19. Astfel, s-a arătat că personalul a beneficiat de un stimulent de risc acordat lunar pe durata stării de urgență, cu condiția efectuării a minimum o solicitare/lună de acordare asistență medicală pentru pacienți diagnosticați (confirmați) cu COVID-19, nu și pentru pacienți suspecți.

Prin Sentința civilă nr. 9 din 10 ianuarie 2024, Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca nefondată, reținând, în esență, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, că pentru acordarea stimulentului de risc se impune condiția ca personalul îndreptățit (medici, personalul medico-sanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar sanitar) să fi fost implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților infectați cu COVID-19, pe perioada stării de urgență.

Prima instanță a reținut că stimulentul de risc nu se acordă și celor implicați în acordarea de servicii specifice unor pacienți care au apelat serviciul de ambulanță, suspecți de COVID-19, neconfirmați ulterior, întrucât nu au intrat în contact cu pacienți confirmați cu COVID-19, în exercitarea activității, și nu au fost în pericol de contaminare, precum colegii lor care au asistat pacienți confirmați, cărora legea le-a acordat beneficiul acestui stimulent.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel sindicatul reclamant, susținând că toți membrii de sindicat reprezentați s-au implicat direct/au transportat în perioada stării de urgență persoane diagnosticate cu COVID-19, raportat la faptul că textul de lege se referă la pacienți diagnosticați, iar acest diagnostic este menționat pe fiecare fișă de solicitare a serviciului de ambulanță de către medicul sau asistentul medical care s-a deplasat la pacient, astfel că există diferență între pacienți "diagnosticați" cu COVID-19 și pacienți "confirmați" cu COVID-19.

Prin întâmpinarea la cererea de apel, intimatul-pârât a arătat că pacientul "diagnosticat" cu COVID-19 în perioada stării de urgență este persoana care, în urma unui test PCR, a primit un rezultat pozitiv și pentru care s-a emis decizie de carantinare, nu și persoanele cu simptome asemănătoare COVID-19, neconfirmate, în condițiile în care actul normativ a limitat imperativ aplicarea sa la pacienți diagnosticați cu COVID-19. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat, raportat la categoria de personal din care fac parte reclamanții-asistenți medicali la Serviciul de Ambulanță Județean Teleorman, că prezentul litigiu vizează stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, vizat de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că se solicită acordarea pe perioada stării de urgență a stimulentului de risc în cuantum de 2.500 lei brut pe lună, reglementat de dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020.

Spre deosebire de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 legiuitorul a renunțat la cerința noutății chestiunii de drept, iar caracterul imperativ al normei exclude eventualele aprecieri ale instanței de trimitere cu privire la dificultatea chestiunii de drept de care depinde soluționarea litigiului. Astfel că, neimpunându-se îndeplinirea acestor cerințe, specifice reglementării date de art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de sesizare a constatat îndeplinită și situația premisă avută în vedere de legiuitor la edictarea ordonanței de urgență menționate, asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție nestatuând până în prezent, iar aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În subsidiar s-a reținut că, dată fiind interpretarea diferită a părților asupra normei de drept incidente, interpretare divergentă susceptibilă a se întâlni și în cadrul altor litigii având același obiect, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată are un grad suficient de dificultate pentru a se impune intervenția instanței supreme. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanții-reclamanți au susținut că stimulentul de risc se cuvine inclusiv personalului ce a fost implicat în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților care nu au fost ulterior confirmați ca fiind infectați cu COVID-19, prin testarea PCR. Astfel, noțiunea de "diagnosticare" utilizată de legiuitor în cuprinsul prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 trebuie raportată la momentul întocmirii fișelor de solicitare a serviciului de ambulanță pentru pacienții suspecți de COVID-19. În interpretarea textului de lege menționat, aceștia susțin că legea se referă la pacienți "diagnosticați" cu COVID-19 și nu la pacienți "confirmați" cu COVID-19, apreciind că stimulentul de risc apare ca un spor pentru condiții deosebite de muncă, fiind acordat salariaților ce au făcut eforturi deosebite.

Angajatorul intimat a apreciat că acordarea stimulentului de risc reglementat de art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 se cuvine exclusiv personalului implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților diagnosticați cu COVID-19, ca urmare a rezultatului testării PCR.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-pârât a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că în mod corect a fost acordat stimulentul de risc în discuție doar pentru angajații care au transportat pacienți confirmați pozitiv cu COVID-19 la testarea PCR, pe perioada stării de urgență. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanței de trimitere a reținut că reclamanții au exercitat în perioada stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei de COVID-19 funcția de asistent medical în cadrul Serviciului de Ambulanță Județean Teleorman, solicitând în prezenta cauză acordarea stimulentului de risc reglementat de art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020.

În opinia instanței de sesizare, este îndreptățit la acordarea stimulentului de risc exclusiv personalul implicat în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților diagnosticați cu COVID-19, confirmați pozitiv ca urmare a testării PCR.

Astfel, termenul de "diagnostic" utilizat de legiuitor presupune desfășurarea activității în legătură cu un pacient care s-a dovedit infectat cu COVID-19, ca urmare a metodelor specifice de investigare.

Potrivit prevederilor din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2020, legiuitorul a apreciat că este necesară acordarea unui stimulent de risc pentru medici, personalul medico-sanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar sanitar, implicați direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților infectați cu COVID-19.

Prin urmare, interpretând teleologic prevederile art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, rezultă că acordarea stimulentului de risc este condiționată de interferarea cu un pacient diagnosticat cu COVID-19, în sensul că acesta a fost confirmat ca infectat, astfel cum a susținut intimatul-pârât.

În acest sens, s-a avut în vedere și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1230 din 21 decembrie 2022, în ceea ce privește natura stimulentului de risc reglementat de art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aplicabilă mutatis mutandis și în prezenta speță (paragrafele 78 și 79).

Prin urmare, instanța de trimitere a apreciat că stimulentul de risc reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 nu are natura unui spor acordat pentru condiții deosebite de muncă, fiind fără relevanță "diagnosticul prezumtiv" invocat de apelanții-reclamanți, stabilit în fișa de solicitare a intervenției serviciului de ambulanță, finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei fiind cea de acordare a unei recompense legale, condiționat de întrunirea situației premisă, aceea ca personalul medical să fi fost implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților diagnosticați cu COVID-19. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a rezultat că marea majoritate a instanțelor nu au identificat practică judiciară, nefiind învestite cu soluționarea unor astfel de cauze, astfel că nu au fost în măsură să formuleze nici puncte de vedere teoretice.

Cu titlu de practică judiciară a fost identificată o singură sentință relevantă, rămasă definitivă prin neapelare, prin care a fost admisă acțiunea, reținându-se că reclamanții au fost supuși riscului epidemiologic, întrucât au lucrat în laboratorul de radiologie și imagistică medicală din cadrul spitalului pârât și au examinat zilnic pacienți cu COVID-19 sau cu suspiciune de COVID-19.

De asemenea, a fost înaintată o decizie în considerentele căreia s-a reținut că la nivelul instituției sanitare pârâte s-a decis acordarea stimulentului de risc pentru salariații spitalului care au avut în evidență sau sub tratament pacienți suspecți sau confirmați cu COVID-19, la momentul efectuării plății stimulentului fiind înregistrate cazuri de pacienți confirmați cu COVID-19.

La nivel teoretic, punctele de vedere majoritare exprimate de judecători au fost în sensul că acordarea stimulentului de risc în discuție presupune exclusiv existența unui diagnostic confirmat la testarea PCR, neputând fi avut în vedere diagnosticul prezumtiv stabilit prin fișa de solicitare a intervenției serviciului de ambulanță.

A fost exprimată la nivel teoretic și o opinie singulară contrară, potrivit căreia stimulentul de risc se acordă și în ipoteza inexistenței unui diagnostic confirmat la testarea PCR, întrucât din enumerarea de la art. 8 alin. (1) lit. a) -g) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 rezultă că legiuitorul a recunoscut beneficiul stimulentului și personalului medical care intră în contact cu pacienți care au un diagnostic stabilit, dar și cu pacienți suspecți, inclusiv personalului implicat în activitatea de testare și diagnosticare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost identificată Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1230 din 21 decembrie 2022, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și s-a stabilit că: "Dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Sesizarea de față este fundamentată pe Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu de reglementare, conturat prin dispozițiile art. 1, este reprezentat de procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea, recalcularea, revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

Acest act normativ cuprinde norme parțial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât sub aspect substanțial, cât și de ordin procedural, astfel că dispozițiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se arată la art. 4, potrivit căruia "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

În acest context normativ, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac; (iii) existența unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate anterior enunțate, se constată că nu este îndeplinită cerința ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept.

Referitor la această condiție se reține că, potrivit preambulului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, la adoptarea actului normativ s-a ținut seama, printre altele, de împrejurarea că "măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept". Totodată, prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun, drept condiție de admisibilitate a sesizării, existența unei "chestiuni de drept" apte a declanșa mecanismul de unificare a practicii judiciare.

În lipsa unei definiții legale a sintagmei "chestiune de drept", Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că obiectul procedurii este reprezentat de o normă legală incompletă ori neclară, care, pe baza unei interpretări juridice adecvate, consistente, poate primi înțelesuri și aplicări divergente în situații cvasiidentice. Ca atare, procedura hotărârii prealabile vizează rezolvarea de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate de natură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății, având menirea de a elimina riscul apariției unei practici judiciare neunitare.

Instanța de trimitere a considerat că legiuitorul a renunțat la cerința noutății chestiunii de drept în cadrul mecanismului de unificare reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar caracterul imperativ al normei exclude eventuale aprecieri cu privire la dificultatea chestiunii de drept de care depinde soluționarea litigiului.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, natura imperativă a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin mecanismul prevăzut de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 trebuie înțeleasă ca obligând instanța care judecă procesul să ceară instanței supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite, atunci când verifică și constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală și veritabilă, fără posibilitatea de a opta pentru a nu formula o atare sesizare, dar totodată fără a obliga instanța să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție cu întrebări care nu constituie reale chestiuni de drept.

Îndeplinirea condițiilor de sesizare, inclusiv cerința unui anume grad de dificultate, este ceea ce face ca sesizarea să devină admisibilă, conform art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Instanța de trimitere, în cuprinsul opiniei exprimate de completul de judecată prin încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a relevat nicio dificultate în interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 referitoare la acordarea stimulentului de risc, respectiv a sintagmei "pacienți diagnosticați cu COVID-19".

Dimpotrivă, opinia exprimată este în sensul că stimulentul de risc reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 nu are natura unui spor acordat pentru condiții deosebite de muncă, fiind fără relevanță "diagnosticul prezumtiv", acordarea acestuia fiind condiționată de interferarea cu un pacient diagnosticat cu COVID-19, în sensul că a fost confirmat ca infectat. De altfel, interpretarea instanței de trimitere este în acord cu punctele de vedere exprimate de judecătorii instanțelor naționale, fiind exprimată, la nivel teoretic, o singură opinie contrară potrivit căreia stimulentul de risc se acordă și în ipoteza inexistenței unui diagnostic confirmat la testarea PCR.

Prin urmare, se constată că dispozițiile legale incidente sunt clare și univoce, neavând aptitudinea de a genera vreo interpretare contrară aceleia care se impune cu evidență și care a fost exprimată atât de instanța de trimitere prin încheierea de sesizare, cât și de instanțele naționale prin opiniile teoretice transmise la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că acordarea stimulentului de risc prevăzut de art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 presupune exclusiv existența unui diagnostic confirmat la testarea PCR, neputând fi avut în vedere diagnosticul prezumtiv stabilit prin fișa de solicitare a intervenției serviciului de ambulanță.

În consecință, nefiind identificată o problemă de interpretare a normelor de drept, neexistând, totodată, niciun risc de jurisprudență neunitară în materie, se constată că sesizarea de față nu îndeplinește cerința de a supune dezlegării o chestiune de drept reală și veritabilă, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.