ÎCCJ, Decizia nr. 253/2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.x/2/2016 din data de 20.10.2016, reclamanta A SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură (APIA) și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Vâlcea, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1) anularea Deciziei nr.2855/25.04.2016, emisă de către pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Vâlcea, prin care a fost respinsă Contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de plată nr.b.1.3VL004 din 25.02.2016 și a Deciziei rectificative de plată nr.B.1.3.VL007 din 2.03.2016;

2) anularea Deciziei de plata nr.b.l.3VL004 din 25.02.2016 și a Deciziei rectificative de plată nr.B.1.3.VL007 din 2.03.2016, emise de către pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Vâlcea;

3) anularea tuturor operațiunilor și actelor administrative pregătitoare care au stat la baza emiterii Deciziei de plată, a Deciziei rectificative și a Deciziei de respingere a contestației, inclusiv Nota privind plățile acordate în cadrul Măsurii 215 - bunăstarea animalelor, emisă de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale sub nr.88211 din 20.01.2016, actul denumit Pașii procedurali privind reinstrumentarea cererilor aferente Măsurii 215 - Plați în favoarea bunăstării animalelor, emis de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură sub nr.4195/2.02.2016 și înștiințarea nr.1802 din 8.03.2016 emisă de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Vâlcea;

4) obligarea pârâtelor MADR, AFIR și APIA la repararea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a emiterii Deciziei de plată, a Deciziei rectificative și a Deciziei de respingere a contestației, prin efectuarea tuturor operațiunilor necesare pentru plata către reclamantă a diferenței de 1.285.221,42 lei (reprezentând echivalentul a 286.700,59 euro, la cursul de 4,4828 lei/euro - menționat în decizia de plată inițială și în decizia rectificativă), conform cererii de plată aferentă perioadei octombrie 2014-octombrie 2015 și a deconturilor justificative, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea plații unei amenzi în cuantumul prevăzut la art. 24 din Legea nr.554/2004.

Prin Sentința civilă nr.821/9.03.2017 Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal.

Această instanță, la rândul său și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr.1010/31.05.2017.

Tribunalul București, prin Sentința civilă nr.5224/20.09.2017, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Ulterior ivirii unui conflict negativ de competență între cele două tribunale (Tribunalul Vâlcea și Tribunalul București), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat definitiv prin Decizia nr.1451/30.03.2018 că revine Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei.

Prin Încheierea de ședință din data de 28.09.2018, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive pentru pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, fiind respinse celelalte excepții invocate de pârâte, fiind respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Sentința civilă nr.251/15.02.2019, Tribunalul Vâlcea-Secția a II-a Civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva Încheierii din 28.09.2018 și a Sentinței nr.251/15.02.2019, reclamanta S.C. A SRL a formulat recurs, solicitând casarea sentinței și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin Încheierea din 27.05.2021, Curtea, în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare asupra următoarei întrebări:

Art. 143 din Regulamentul 1303/2013, coroborat cu art. 310 TFUE (principiul bunei gestiuni financiare) și cu art. 40 alin. (3) din Regulamentul CE nr.1698/2005 (preluat în art. 33 alin. (3) din Regulamentul UE nr.1305/2013), în corelație cu principiul protecției încrederii legitime și cel al securității juridice, se opun unei practici administrative a autorităților naționale implicate în implementarea unei măsuri de sprijin financiar nerambursabile, care, ca urmare a unei erori de calcul constatate de către Curtea Europeană de Conturi, a emis acte prin care se dispune reducerea cuantumului sprijinului financiar recunoscut prin PNDR, aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr.C(2012) 3529 din 25.05.2012, înainte de adoptarea unei noi decizii a Comisiei Europene care exclude de la finanțare sumele ce depășesc costurile suplimentare și pierderile de venit determinate de angajamentele asumate, rezultate în urma erorilor de calcul?

Prin aceeași încheiere s-a dispus suspendarea judecății recursului în condițiile art. 412 alin. (1) pct.7 C. proc. civ., dosarul fiind înaintat CJUE, iar prin adresa nr.1239870 RO/17.11.2022, înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la 21.11.2022, s-a comunicat copia certificată pentru conformitate cu originalul a hotărârii pronunțate de CJUE în C-443/21.

Instanța, din oficiu, a repus cauza pe rol la termenul din 12.01.2023, iar prin Decizia nr. 59 din 12.01.2023, Curtea de Apel Pitești-Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A SRL împotriva Încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2018 și împotriva Sentinței civile nr. 251 din 15 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul Vâlcea – Secția a II - a civilă, în dosarul nr. x/3/2017.

Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2023, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2023, recurenta reclamantă SC A SRL a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 59 din 12.01.2023 pronunțate de Curtea de Apel Piteștii-Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

Revizuenta a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt din litigiul care a generat prezentul demers judiciar, că hotărârea instanței de recurs este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ.- efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2647/22.04.2021 (dosar nr.x/2/2017) și Decizia Curții de Apel Brașov nr.32/R/26.01.2021 (dosar nr.y/2/2016).

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 2521/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și a respins cererea de revizuire formulată împotriva acestei intimate pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins cererea de revizuire formulată de SC A SRL împotriva Deciziei nr. 59/R- CONT din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, ca inadmisibilă.

În motivare, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, instanța a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauza ce formează obiectul prezentei revizuiri, câtă vreme nu a avut calitate procesuală nici în cauza în care s-a pronunțat Decizia nr. 59 din 12.01.2023, instanța de recurs reținând în acest sens că reclamanta nu a solicitat anularea unui act emis de această autoritate, iar raportat la atribuțiile legale concrete ale AFIR și la Acordul de delegare pentru implementarea Măsurii 215, aceasta nu justifică cerința calității procesuale pasive nici pentru cererea de despăgubiri.

Instanța a arătat că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost formulată împotriva Deciziei nr. 59/R- CONT din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în raport de aspectele dezlegate, în opinia revizuentei, cu efect pozitiv de lucru judecat, prin considerentele Deciziei nr.2647/22.04.2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2/2017 și ale Deciziei nr.32/R/26.01.2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. y/2/2016.

Instanța a reținut că o altă critică formulată de recurenta-reclamantă în recurs a fost aceea că nu pot fi ignorate dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.2647/22.04.2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2/2017 și ale Deciziei nr.32/R/26.01.2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. y/2/2016.

Or, Curtea de apel a apreciat neîntemeiată această susținere, motivând, în esență, că în cauză nu se poate reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme în cauză nu este îndeplinită condiția ca părțile să fie aceleași în ambele proceduri.

În aceste condiții, Înalta Curte a avut în vedere rolul revizuirii, reglementată ca o cale extraordinară de atac, și care nu a fost concepută pentru a deschide părții nemulțumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluției pronunțate în primul proces, permițând astfel reanalizarea unei excepții soluționate definitiv.

Recursul

Împotriva acestei decizii, revizuenta SC A SRL a formulat recurs.

A criticat concluzia la care a ajuns instanța de revizuire, apreciind că ar contraveni art. 431 și 509 pct. 8 C. proc. civ., prin adăugarea la legea procesual civilă a unei condiții inexistente, neprevăzute ca o condiție de admisibilitate a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - respectiv aceea ca, dacă o parte dorește sa formuleze o cerere de revizuire pe art. 509 pct. 8, trebuie sa nu invoce puterea de lucru judecat a unei prime hotărâri în fata instanței care soluționează al doilea proces și care, ulterior, va pronunța o hotărâre în contradicție cu una sau mai multe anterioare, încălcând astfel art. 431 alin. (2) C. proc. civ..

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a arătat că art. 509 pct. 8 C. proc. civ. prevede că în revizuire se analizează hotărâri definitive potrivnice, deci hotărâri care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

A susținut că nu a invocat prin recurs puterea de lucru judecat a celor doua hotărâri anterioare, ci pe parcursul judecării recursului, la termenul din 20.05.2021 (conform încheierii de ședința de la acea data) astfel ca acest aspect nu a reprezentat o critica de recurs, astfel cum retine instanța de revizuire, întrucât cele doua hotărâri nici nu fuseseră pronunțate la data promovării recursului.

În plus, chiar daca instanța de recurs a apreciat ca în speță nu se poate retine efectul pozitiv al puterii de lucru judecat conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pronunțându-se pe acest aspect, o astfel de împrejurare nu determină ca hotărârea pronunțată pe fond sa nu rămână una potrivnica față de hotărârile anterioare.

În acest sens, este de semnalat că art. 509 pct. 8 C. proc. civ. nu prevede, ca și condiție de admisibilitate a revizuirii, împrejurarea ca partea să nu fi invocat, în cadrul celui de-al doilea proces, puterea de lucru judecat a primei/primelor hotărâri, pentru a putea avea deschisa calea revizuirii în baza art. 509 pct. 8, iar unde legea nu distinge nici instanța de judecata nu trebuie să distingă.

În opinia sa, singurul aspect care contează din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. este acela obiectiv, constând în existența unei contrarietăți între hotărârea ulterioară, atacată cu revizuire, și hotărârile anterioare, care beneficiau de puterea de lucru judecat.

Recurenta a mai susținut și că, în măsura în care Înalta Curte ar aprecia, în acord cu instanța de revizuire, ca trebuie să fie îndeplinită și condiția conform căreia excepția autorității de lucru judecat trebuie sa nu fi fost invocata în cel de-al doilea litigiu, din încheierea de dezbateri din 20.05.2021 ar rezulta că nu a invocat excepția autorității de lucru judecat a celor doua hotărâri anterioare, ci prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, precizând instanței că nu exista tripla identitate, părțile nefiind aceleași în privința reclamanților.

De asemenea, recurenta a arătat că nu a invocat autoritatea de lucru judecat, tocmai pentru că nu exista tripla identitate de părți, că nu este o chestiune prealabila, ci că instanța de recurs trebuie să țina cont de hotărârile anterioare, dar analizează ea însăși dosarul, nefiind vorba de o excepție care sa facă imposibilă judecarea cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanța de revizuire a realizat o adăugare la dispozițiile art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. prin faptul că a reținut, în analiza revizuirii întemeiate pe dispozițiile respective, o condiție neprevăzută de lege, și anume ca, în litigiul în care a fost pronunțată a doua hotărâre, să nu fi fost invocată ori instanța să fi omis a analiza autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ,,Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În jurisprudența referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători nr.329 din 11 decembrie 2017 și nr.120 din 20 mai 2019, publicate pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție – www.x.ro – în secțiunea de jurisprudență], s-a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiție de admisibilitate, însă această condiționare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata, caracteristic hotărârilor judecătorești definitive.

În cauză, revizuenta susține că Decizia nr.59 din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel Pitești– Secția de contencios administrativ și fiscal încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr.2647 din 22 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul constatării nelegalității notei MADR nr. 88211 din 20 ianuarie 2016.

Se constată, însă, că, pronunțând Decizia nr.59 din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești– Secția de contencios administrativ și fiscal a analizat dispozițiile Deciziei nr. 2647/2021 ale instanței supreme, reținând că în cauză nu este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme în cauză nu este îndeplinită condiția ca părțile să fie aceleași în ambele proceduri.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite criticile expuse de recurentă în sensul că cererea de revizuire ar fi fost admisibilă.

Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010)”.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A SRL împotriva Deciziei nr. 2521 din 11 mai 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/1/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2024.