Decizia nr. 2170/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 574/2022 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul B la plata sumei de 210.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciile cauzate de condițiile necorespunzătoare de detenție. Reclamantul a invocat art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care protejează dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante. Reclamantul a susținut că a fost supus unor condiții inumane și degradante în perioada detenției în Penitenciarul B. Acestea includ supraaglomerarea, lipsa spațiilor adecvate pentru depozitarea bunurilor personale, infestarea camerelor cu insecte, lipsa intimității în timpul dușurilor și ventilația inadecvată a camerelor de detenție. Acesta a arătat că drepturile sale fundamentale, garantate de art. 3 din CEDO, au fost grav încălcate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de către Tribunalul București, Secția a V-a Civilă. Prin sentința civilă nr. 574 din 6 aprilie 2022, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a admis excepția de prematuritate a introducerii cererii. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, deținut în Penitenciarul C, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciar B, ca prematur introdusă.

Hotărârea pronunțată în apel de către Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1631 din 12 decembrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. A anulat sentința civilă apelată și, în evocarea fondului: A respins excepția prematurității, ca neîntemeiată; A admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pârâtul Penitenciarul B la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale. A stabilit onorariu definitiv al avocatului care a asigurat asistența juridică gratuită în apel, doamna avocat D din Baroul E, la suma de 680 lei. A obligat intimatul-pârât să achite către stat suma de 680 lei, reprezentând contravaloarea onorariului avocatului care a asigurat asistența juridică gratuită a apelantului -reclamant.

Recursurile exercitate în cauză 4.1. Recursul principal declarat de Penitenciarul B Împotriva deciziei civile nr. 1631 din 12 decembrie 2023, Penitenciarul B, în calitate de recurent-pârât, a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului său, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamant. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea recursului, Penitenciarul B a invocat în esență, următoarele argumente: Recurentul Penitenciarul B a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material privind calitatea procesuală pasivă, reținând în mod eronat că penitenciarul poate fi responsabil pentru condițiile de detenție. Penitenciarul B a argumentat că răspunderea exclusivă pentru condițiile de detenție revine Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 224 alin. (1) C. civ. și art. 11 din Legea nr. 254/2013. A subliniat că penitenciarul nu dispune de autonomie financiară și nici de resursele necesare pentru modernizarea facilităților, acestea fiind atribuții exclusive ale instituțiilor centrale. A mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada suferinței morale invocate și că nu există un raport de cauzalitate direct între condițiile de detenție și prejudiciul pretins. În cererea de recurs, pârâtul a susținut că reclamantul nu a prezentat probe care să demonstreze că suferințele sale sunt consecința directă a condițiilor de detenție din Penitenciarul B. Recurentul Penitenciarul B a invocat respectarea standardelor minime prevăzute de legislația națională și internațională, subliniind că eventualele neajunsuri ale condițiilor de detenție sunt rezultatul unor factori sistemici și nu pot fi imputate penitenciarului în mod direct. În plus, recurenta a evidențiat că reclamantul nu a furnizat dovezi obiective pentru a susține intensitatea și durata prejudiciului moral pretins, ceea ce face imposibilă stabilirea unui cuantum echitabil al despăgubirilor. De asemenea, recurentul Penitenciarul B a invocat jurisprudența națională și internațională, inclusiv hotărârea-pilot Rezmiveș și alții contra României, subliniind că responsabilitatea pentru disfuncționalitățile sistemului penitenciar trebuie atribuită exclusiv Statului Român. Totodată, a susținut că instituția sa nu dispune de competențe decizionale în alocarea resurselor financiare necesare pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție. De asemenea, a mai invocat faptul că problemele structurale ale sistemului penitenciar, cum ar fi supraaglomerarea și condițiile precare de igienă, sunt rezultatul politicii penale gestionate de autoritățile centrale și nu pot fi imputate penitenciarului ca entitate subordonată. Recurentul a subliniat că, potrivit jurisprudenței CEDO, inclusiv în cauza Polgar contra României, atribuțiile directe privind alocarea resurselor financiare și implementarea măsurilor reparatorii revin exclusiv Statului Român, iar nu instituțiilor subordonate. Penitenciarul a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, argumentând că aceasta conține motive contradictorii și că dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală au fost aplicate în mod eronat. Instanțele anterioare au stabilit în sarcina penitenciarului obligația de plată a unor daune morale, fără a se verifica îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de Codul civil. În fapt, acțiunea dedusă judecății are ca obiect obligarea penitenciarului la plata unor despăgubiri pentru condițiile de detenție. Instanțele de fond și de apel au constatat că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie luată în considerare. În acest sens, în cauza-pilot Rezmiveș și alții împotriva României (hotărârea din aprilie 2017), s-a reținut că problema condițiilor de detenție este una structurală, fiind rezultatul unor disfuncționalități sistemice ale sistemului penitenciar din România. Recurentul a susținut că, potrivit jurisprudenței europene, condițiile de detenție trebuie analizate în raport cu articolul 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Totodată, a argumentat că deficiențele privind condițiile de detenție nu pot fi imputate administrației penitenciarului, ci sunt consecința unor probleme complexe de politică penală și a unei insuficiente alocări de resurse. În sprijinul acestei poziții, penitenciarul a invocat hotărâri relevante ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum Iacov Stanciu împotriva României (hotărârea din 24 iulie 2012), în care s-a reținut că statul are obligația de a asigura condiții de detenție conforme cu demnitatea umană. De asemenea, a fost citată cauza Polgar împotriva României (hotărârea din 20 iulie 2021), unde s-a reiterat că responsabilitatea privind condițiile din penitenciare revine statului, nu instituțiilor subordonate. Recurentul a subliniat că hotărârea atacată contravine practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 460/2020, a stabilit că răspunderea pentru condițiile de detenție revine statului, având în vedere caracterul structural al problemelor din sistemul penitenciar. În acest sens, penitenciarul a susținut că unitățile de detenție nu pot fi considerate responsabile pentru lipsa resurselor necesare îmbunătățirii condițiilor de cazare a deținuților. Mai mult, penitenciarul a arătat că instanța de apel nu a analizat corect rolul său în sistemul penitenciar, care este unul secundar, constând în aplicarea dispozițiilor normative și gestionarea resurselor financiare alocate de stat. Lipsa fondurilor nu poate fi considerată un motiv pentru atragerea răspunderii penitenciarului, întrucât acesta nu are competența de a aloca bugetul necesar modernizării și extinderii spațiilor de detenție. A precizat totodată, că nu a fost în imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului european prevăzut în domeniu și că Statul Român a recunoscut prin adoptarea art. 55 ind. 1 din Legea nr. 169/2017 compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare. Raționamentul juridic adoptat de instanța de apel este contradictoriu, nearătând parcursul logic al concluziei exprimate în sensul că răspunderea patrimonială a statului este exclusă, instanța de apel neanalizând nici apărările prin care pârâtul a contestat fapta ilicită și vinovăția imputate. A contestat din perspectiva daunelor acordate, îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, analizându-le pe fiecare în parte și arătând că acestea nu sunt îndeplinite în cauză. A arătat că nu se poate reține nici cea mai ușoară culpă în sarcina sa. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamant. În drept, a invocat aplicabilitatea prevederilor articolelor 483, 486 și 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., coroborat cu normele naționale și internaționale referitoare la condițiile de detenție și răspunderea pentru acestea. 4.2. Recursul declarat de reclamantul A Reclamantul A, prin cererea de recurs depusă la data de 20 ianuarie 2024, a invocat nelegalitatea deciziei instanței de apel, solicitând majorarea cuantumului daunelor morale acordate și reevaluarea condițiilor de detenție descrise. Cererea sa de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 486 C. proc. civ., precum și pe art. 21, 22 alin. (1), (2), art. 26 alin. (1) și art. 28 din Constituția României, pe art. 1, art. 3, art. 6, art. 8 și art. 13 din CEDO. În cererea de recurs, reclamantul a subliniat în esență, că hotărârea atacată este incompletă, pentru că nu cuprinde analiza tuturor aspectelor prezentate în cerere și evidențiate de reclamant și de martori, astfel determinându-se un cuantum al despăgubirilor insignifiant în raport cu umilințele și torturile la care a fost supus. Astfel, Curtea de apel nu a reținut că a fost supus înfometării, prin acordarea vreme de 377 zile a unei hrane total necomestibile și urât mirositoare, fiind nevoit a se culca flămând. Curtea de apel nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte. A menționat și că a fost supus unor condiții de detenție inumane și degradante, contrare prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A detaliat că spațiile de detenție erau supraaglomerate, lipsind suprafața minimă garantată prin standardele legale. În plus, ventilarea camerelor era insuficientă, iar igiena precară era agravată de prezența insectelor și a ploșnițelor în mod constant. A mai precizat lipsa intimității în timpul utilizării grupurilor sanitare, dușurile nefiind dotate cu perdele sau uși corespunzătoare. A menționat că ferestrele camerelor erau obturate cu gratii și plase metalice, ceea ce împiedica accesul la lumină naturală și aerisirea adecvată. De asemenea, a susținut că instanța de apel a ignorat încălcarea deciziilor CEDO Cetiner și alții și Bălăcin contra României, permițând pârâtului, Penitenciarul B, să mențină o formă de tortură fizică și psihică, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) și art. 34 alin. (1) și (2) din Constituția României. Temeiul invocat de Curtea de apel în justificarea plaselor din oțel, respectiv prevenirea introducerii sau împiedicarea transferului de obiecte interzise, nu poate fi primit de către Înalta Curte, fiind de notorietate faptul că introducerea unor astfel de obiecte se realizează prin profitarea de lipsa de vigilență a personalului și, uneori, chiar cu complicitatea acestora. Totodată, a susținut că instanța de apel nu poate aprecia pe baza afirmațiilor martorului F, care a considerat că în cameră era lumină, deoarece instanța nu l-a întrebat dacă lumina era suficientă pentru a citi sau a scrie. Or, Curtea de apel nu a reținut nici faptul că martorul a declarat că pe timpul verii, deținuții se sufocau, acest lucru datorându-se lipsei ventilației, pe care plasele de oțel o împiedicau și o împiedică în continuare. În plus, patul de detenție nu era dotat cu scară pentru acces, iar distanța dintre paturile suprapuse era necorespunzătoare, obligând deținuții să adopte poziții incomode. Reclamantul a arătat că, deși a invocat lipsa confidențialității în detenție, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil. De asemenea, a precizat că dreptul la confidențialitatea convorbirilor telefonice este garantat de art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 28 din Constituția României. A mai susținut că a învederat instanței de apel faptul că în Penitenciarul B, telefoanele erau instalate în camerele de detenție, astfel încât, atunci când efectua o convorbire telefonică, toți deținuții din cameră auzeau ce vorbea. Prin urmare, confidențialitatea convorbirilor telefonice nu i-a fost asigurată în Penitenciarul B în perioada în care a fost deținut (14.04.2020 – 26.04.2021). Reclamantul a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a demonstra că respectivele condiții de detenție la care a fost supus încalcă standardele minime privind respectarea demnității umane. Acesta a descris în detaliu condițiile din Penitenciarul B, subliniind supraaglomerarea extremă, lipsa igienei, infestarea constantă cu insecte și ploșnițe, precum și ventilația inadecvată a spațiilor de detenție, lipsa intimității la dușuri, spațiul insuficient pentru depozitarea bunurilor personale și patul neadecvat. Reclamantul a susținut că aceste condiții au avut un impact sever asupra sănătății sale fizice și psihice, fiind în contradicție cu principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind tratamentele inumane și degradante. Acesta a afirmat că, din cauza condițiilor inumane de detenție, a suferit un prejudiciu moral sever. A detaliat că starea sa de sănătate fizică și psihică a fost grav afectată de supraaglomerare, lipsa igienei corespunzătoare și ventilația deficitară a camerelor. În plus, infestarea cu ploșnițe și insecte a contribuit la deteriorarea calității vieții sale în detenție, la deteriorarea stării sale de sănătate fizică și psihică. Reclamantul a mai arătat că spațiul redus și lipsa intimității în grupurile sanitare au amplificat suferința morală. În opinia sa, cuantumul de 20.000 de lei stabilit de instanța de apel este insignifiant, insuficient pentru a compensa suferințele morale suferite, solicitând o reevaluare corespunzătoare a cuantumului daunelor morale, astfel încât acesta să reflecte mai bine gravitatea prejudiciului și să descurajeze pârâtul a mai proceda astfel și în viitor. De asemenea, reclamantul a subliniat că instanța de apel nu a realizat o evaluare completă și temeinică a probelor administrate, cum ar fi documentele medicale și depozițiile martorilor, pentru a reflecta amploarea prejudiciului moral suferit. În concluzie, reclamantul A a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și, rejudecând, să se constate că aspectele reclamate sunt probate și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere. De asemenea, pentru supunerea la tortură pe o perioadă de 377 de zile, a solicitat Înaltei Curți să oblige pârâtul Penitenciarul B la plata sumei de 210.000 de lei, cu titlu de daune morale.

Apărările formulate în cauză La data de 7 mai 2024, recurentul-pârât Penitenciarul B a depus la dosar întâmpinare la cererea de recurs formulată de către recurentul-reclamant, prin care a solicitat anularea recursului declarat de reclamant, invocând următoarele: A susținut în esență, că respectiva cerere de recurs este nemotivată corespunzător și că nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., invocând din această perspectivă excepția de nulitate a recursului formulat de reclamant. Reclamantul a depus note scrise prin care a solicitat în esență, respingerea argumentelor intimatului-pârât. A subliniat că recursul său este întemeiat pe jurisprudența CEDO, evidențiind încălcarea drepturilor fundamentale prin condițiile degradante de detenție. A arătat că excepția nulității recursului principal, invocată de pârât, este nefondată, fiind clar formulate criticile privind decizia instanței de apel. Recurentul-reclamant A a depus și întâmpinare prin care a răspuns susținerilor pârâtului din cererea de recurs a pârâtului. A arătat în esență, că hotărârea curții de apel este legală și temeinică sub aspectele invocate de către recurentul pârât. Alegația pârâtului recurent conform căreia trebuie să răspundă pentru tortura deținuților, în formele cunoscute și condamnate de CEDO, nu poate fi primită de Înalta Curte, deoarece în cauză nu a reclamat doar suprapopularea penitenciarului, ci varii forme de tortură produse de pârât, în formă continuată, conform celor pe care le-a expus în propriul său recurs. A precizat că nu este statul vinovat pentru faptul că Administrația penitenciarului nu efectuează dezinsecția sau o efectuează în mod necorespunzător, pentru că nu asigură intimitate la dușuri sau pentru că distribuie hrană necorespunzătoare deținuților. Statul alocă sume de bani importante pentru întreținerea condamnaților, însă pârâtul nu a gestionat corect aceste sume de bani. Cauzele CEDO ilustrate de pârât privesc situații diferite din mai multe puncte de vedere. Recurentul pârât nu a înțeles că CEDO judecă state pârâte în cauzele sale și în consecință, condamnă state, astfel explicându-se condamnarea statelor în respectivele hotărâri judecătorești. În egală măsură, intimatul pârât a opus argumentului invocat de recurent referitor la Legea nr. 169/2017, contraargumentul dedus din OMJ nr. 2772/C/2017 prin care s-a stabilit fără echivoc obligațiile ce revin administrațiilor penitenciarelor pentru a preveni suprapopularea și a eradica condițiile inumane. A apreciat că este inadmisibilă condamnarea Statului Român pentru vina pârâtului. A apreciat că suma despăgubirilor stabilită de instanța de apel, de 20.000 lei, este insuficientă în raport cu gravitatea încălcărilor suferite și jurisprudența relevantă a CEDO. La termenul din data de 15.10.2024, excepțiile de nulitate a recursului reclamantului și de inadmisibilitate a recursului pârâtului au fost respinse de instanța de recurs, pentru argumentele ilustrate în practicaua prezentei decizii civile de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile, Înalta Curte le va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Cu titlu preliminar, se constată că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează și apreciază probele. Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a invocat incidența motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că motivarea Curții de Apel este incompletă, întrucât nu cuprinde analiza tuturor aspectelor prezentate în cerere și confirmate de martori. Astfel, acesta a susținut că instanța a reținut doar parțial intenția și vinovăția pârâtului, ceea ce a determinat stabilirea unui cuantum insignifiant al despăgubirii în raport cu umilințele și torturile la care a fost supus în perioada detenției. A arătat că nu a fost analizată susținerea sa privind faptul că i-a fost furnizată hrană total necomestibilă și urât mirositoare, fapt ce a dus la înfometarea sa timp de 377 zile. Recurentul-reclamant a mai arătat de asemenea, că instanța de apel nu a analizat susținerile sale formulate prin cererea de chemare în judecată privind încălcarea dreptului la confidențialitatea convorbirilor telefonice. O altă critică privește ignorarea de către instanță a deciziilor CEDO în cazul Cetinner și alții contra României (cererea nr. 15241/2016) și Bălăcian contra României (cererea nr. 2968/2022) în care au fost acordate despăgubiri pentru că ferestrele camerelor de detenție au fost acoperite cu plase de oțel împiedicându-se ventilația și luminatul natural, recurentul precizând și că instanța de apel, deși a reținut depozițiile martorului în sensul sufocării pe timp de vară, totuși nu reține această faptă ilicită. În raport cu tot acest ansamblu de critici, Înalta Curte constată, cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie clară, coerentă și completă, să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, a statuat că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar și coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justițiabilul să-și poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei și cauza Boldea împotriva României). În consecința acestor exigențe expuse de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, motiv de recurs ce vizează o motivare incompletă a deciziei recurate, cu consecința nesoluționării integrale a fondului cauzei, fundament al admiterii recursului și casării deciziei civile contestate prin calea de atac a recursului. Analizând decizia recurată, se observă totodată, și faptul că motivarea deciziei este contradictorie, sub aspectul unora dintre elementele învederate de către recurentul reclamant, astfel cum se va enunța infra. Înalta Curte reține că într-adevăr, motivarea instanței de apel este deficitară, așa cum corect a criticat și recurentul-reclamant, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, pentru început, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat toate faptele pretins a fi săvârșite de către intimatul-pârât, fapte indicate de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată. Se observă sub acest aspect, faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul s-a plâns inclusiv de faptul că în penitenciar i-ar fi fost încălcat dreptul la confidențialitatea convorbirilor telefonice, reclamantul prezentându-și în cadrul actului de sesizare al tribunalului argumentele sale concrete în această direcție (a se vedea pagina 3 ultimul alineat din cererea de chemare în judecată). Analizând decizia recurată, Înalta Curte reține că hotărârea atacată nu a fost motivată sub aspectul acestui aspect ilicit concret sesizat, lipsind orice argument de analiză al instanței de apel în această direcție, toate acestea deși în partea de început a analizei pe fond din decizia recurată, însăși instanța de apel menționează că reclamantul s-a plâns inclusiv de acest element concret indicat (a se vedea pagina 7 alin. 2 al deciziei recurate). Înalta Curte apreciază că, indiferent dacă instanța de apel aprecia că acest aspect invocat este unul de sine stătător sau unul subordonat vreunei alte fapte ilicite dintre cele sesizate de reclamant în cererea sa de chemare în judecată, totuși aceasta era datoare să o analizeze concret - fie eventual, și ca efect în cazul în care aprecia că ea este subordonată vreunei alte fapte ilicite dintre cele sesizate – și să își prezinte fie și sintetic, observațiile sale în privința temeiniciei sau netemeiniciei sale, date fiind exigențele anterior menționate ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Neanalizarea acestui aspect ilicit sesizat de reclamant prin cererea acestuia de chemare în judecată are ca efect, în acest context expus, nesoluționarea integrală a fondului cauzei prin lipsa oricărei motivări a instanței de apel sub acest aspect, astfel încât în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se impune admiterea recursului reclamantului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de recurs neputând suplini această omisiune a instanței de apel, întrucât ea privește temeinicia speței deduse judecății, iar limitele prezentului control jurisdicțional sunt exclusiv de legalitate, fiind astfel configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. În egală măsură și tot în acord cu susținerile recurentului reclamant din cererea sa de recurs, Înalta Curte constată că reclamantul s-a plâns prin cererea de chemare în judecată și de aspectul că prin amplasarea plasei cu ochiuri foarte mici peste gratiile ferestrei a fost afectat iluminatul natural, dar și ventilația camerei penitenciare. Or, se constată că - astfel cum corect a sesizat în esență recurentul reclamant prin cererea de recurs - instanța de apel, deși a enumerat la punctul 3.3 din decizia recurată, doar ce apărări a formulat intimatul pârât sub acest aspect, care este temeiul legal și ce au precizat martorii F și G în această direcție (și ne referim deci, la lipsa aerisirii, ventilației corespunzătoare), cu toate acestea a precizat în continuare, că nu reține existența unei fapte ilicite a pârâtului din această perspectivă. Motivarea instanței de apel sub aspectul ventilației este contradictorie, întrucât deși indică art. 63 alin. (8) din Regulamentul din 27.11.2018, conform căruia sistemele de siguranță aplicate ferestrelor trebuie să permită aerisirea corespunzătoare și deși arată că martorul F a declarat că „vara se sufocau”, respectiv că celălalt martor a confirmat existența plasei, cu toate acestea concluzionează – contradictoriu - că fapta ilicită (deci inclusiv din perspectiva elementului punctual al lipsei ventilației) nu va fi reținută. Se constată flagrant așadar, o inadvertență de ordin logic în cadrul acestei motivări, sub aspectul punctual al lipsei aerisirii corespunzătoare, atât timp cât considerentele expuse în această privință ilustrează din punct de vedere logic configurarea faptei, însă concluzia trasă este cea diametral opusă. Din lecturarea punctului 3.3 al deciziei recurate, Înalta Curte constată că rezultă că instanța de apel s-a concentrat pe fapta ilicită a neasigurării iluminatului natural, motivarea oferită în acest sens determinând însă, cel puțin o contradicție în privința celei a neasigurării ventilației corespunzătoare, astfel cum s-a expus anterior, sau chiar o lipsă de motivare, de analiză proprie a acestui aspect punctual ilicit sesizat. Înalta Curte apreciază că este incontestabil atributul instanței de apel de a stabili situația de fapt a cauzei, însă în același timp constată că există obligația procesuală a instanței de judecată de apel de a prezenta complet și de o manieră lipsită de contradictorialitate modul în care stabilește o situație de fapt, precum și raționamentul juridic care a determinat soluția pronunțată în raport de respectiva situație de fapt. Așadar, dacă instanța de apel aprecia că fapta ilicită sesizată (neasigurarea prin obturarea ferestrei cu grilaj tip plasă, a iluminatului natural și a aerisirii corespunzătoare) nu se justifică din perspectiva elementului aerisirii corespunzătoare, atunci trebuia să prezinte argumentele sale concrete care justifică această concluzie. Or, considerentele instanței de apel sub acest aspect, sunt contradictorii soluției adoptate în această privință, astfel cum s-a expus supra. Se observă astfel, și că dacă instanța de apel avea în vedere anumite elemente în această direcție - precum ar fi de exemplu, apărările indicate de intimatul pârât prin întâmpinarea formulată sau elementul că probele administrate cauzei sub acest aspect ar fi fost insuficiente -, atunci trebuia să își expună aceste elemente, în virtutea obligației procesuale reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Însă, se observă că instanța de apel doar a enumerat apărările intimatului pârât, fără însă, a le și analiza și a expus depozițiile martorilor, martori despre care a arătat că „ Unul dintre martori (F) (...) a apreciat că (...) vara se sufocau, (...) iar celălalt martor (G) doar a confirmat existența plasei”, fără însă, a le și dezbate și aprecia ca fiind insuficiente sau ca infirmând cele expuse de reclamant în direcția ventilării corespunzătoare. În acest context enunțat, expunerea concluziei finale a instanței de apel („Ca atare, instanța de apel nu va reține existența unei fapte ilicite a pârâtului din această perspectivă”) reprezintă din punct de vedere logic, doar o concluzie care nu își găsește însă, raționamentul logico-juridic care o justifică, ci dimpotrivă, este însoțită de considerente care o infirmă, astfel cum s-a ilustrat anterior. Așadar, și din această perspectivă, se constată că este din nou incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele expuse ale deciziei recurate fiind contradictorii. Expunerea instanței de apel nu suferă însă, de această carență de contradictorialitate în privința aspectului referitor la împiedicarea prin dispozitivul respectiv aplicat la ferestre a pătrunderii luminii naturale în camera penitenciară. Astfel, sub acest aspect, argumentele indicate de instanța de apel constituie un ansamblu logic, neafectat de deficiența contradictorialității, atât timp cât potrivit conținutului deciziei recurate, rezultă că curtea de apel a reținut în temeiul depozițiilor martorului F, că în camerele din penitenciar era asigurat iluminatul natural. Sub acest aspect punctual, al neasigurării iluminatului natural, criticile recurentului vizează de fapt, reevaluarea situației de fapt a cauzei din perspectiva acestei fapte ilicite concrete sesizate, fapt prohibit însă în recurs, date fiind limitele amintite, exclusiv de legalitate, ale prezentului control jurisdicțional. Aceeași apreciere ultim enunțată este valabilă și în privința criticilor legate de fapta ilicită vizând neasigurarea dreptului la intimitate cu ocazia îmbăierii, faptă sesizată de asemenea, prin cererea de chemare în judecată. Ansamblul de critici din cererea de recurs a reclamantului, subsumat acestei fapte reclamate, vizează în realitate, solicitarea recurentului de redezbatere a probelor administrate cauzei sub acest aspect, pentru a se ajunge la o concluzie diferită de cea trasă de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei. Or, această reevaluare a situației de fapt depășește limitele controlului jurisdicțional în faza de judecată a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., astfel cum s-a expus anterior. Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată și sub aspectul neanalizării de către instanța de apel, a aserțiunilor sale referitoare la supunerea la rele tratamente prin înfometarea sa în perioada încarcerării, prin servirea de hrană necorespunzătoare, alterată, necomestibilă. Înalta Curte constată din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamantul nu a solicitat despăgubiri și în raport de această faptă, faptă care nu se regăsește în cadrul actului de sesizare al instanței de judecată. Ea a fost invocată pentru prima dată direct în faza procesuală a apelului, cu prilejul concluziilor scrise depuse la dosar la termenul de judecată de dezbatere a apelului (28.11.2023) (filele 96 și urm. dosar apel). În raport de acest context, văzând și dispozițiile art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”, Înalta Curte constată că instanța de apel nu era îndrituită să cerceteze și această faptă ilicită invocată de reclamant doar în apel. De asemenea, întrucât instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei, astfel cum s-a expus supra în cadrul prezentei decizii civile de recurs și întrucât despăgubirile au fost solicitate de reclamant în raport de ansamblul faptelor ilicite reclamate, Înalta Curte constată că criticile recurentului reclamant aferente diminuării prin nesoluționarea integrală a fondului cauzei, a cuantumului daunelor care i se cuvin, urmează a fi evaluate în rejudecarea cauzei de către instanța de apel, în raport de situația de fapt care va fi stabilită în mod complet de instanța de apel și de antrenarea sau nu de către instanța de apel a răspunderii juridice civile a pârâtului în raport de faptele omise. Pentru toate aceste considerente expuse, recursul reclamantului este apreciat a fi fondat din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și art. 497 C. proc. civ., impunându-se așadar, admiterea acestui recurs, casarea deciziei civile recurate și trimiterea spre rejudecare a cauzei către instanța de apel. În privința recursului declarat de către recurentul pârât Penitenciarul B, Înalta Curte constată că marea majoritate a criticilor dezvoltate de această parte procesuală în cuprinsul cererii de recurs este circumscrisă aprecierii că pârâtul nu a săvârșit nici o faptă ilicită și nu are nici o vinovăție în raport de aspectele ilicite reclamate de recurent în cadrul cererii de chemare în judecată. Aprecierea pârâtului recurent în această direcție se fundamentează, potrivit cererii sale de recurs, pe cele constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa vizând România în materie de tratamente inumane și degradante ca urmare a condițiilor necorespunzătoare din penitenciare, jurisprudență care ar stabili vinovăția Statului român în materie. Or, astfel cum s-a menționat și anterior în cadrul prezentei decizii de recurs, Înalta Curte, ca instanță de recurs, este ținută de situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanțele de judecată devolutive ale fondului cauzei, controlul său jurisdicțional fiind unul exclusiv de legalitate, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. Drept urmare, atât timp cât în cadrul situației de fapt a speței deduse judecății, în raport de elementele sale concrete care au fost enunțate de instanța de apel, s-a reținut atât că recurentul pârât a săvârșit faptele ilicite reținute în sarcina sa, expuse în cadrul deciziei recurate, cât și că este îndeplinită cerința vinovăției sale, fiindu-i astfel cauzat un prejudiciu reclamantului, rezultă atunci că instanța de recurs nu poate proceda, date fiind limitele controlului său de legalitate, la reanalizarea prin prisma criticilor expuse, a tuturor acestor elemente care sunt unele factuale, care țin de situația de fapt a cauzei, de temeinicia speței deduse judecății. Astfel, din perspectiva faptelor ilicite concrete reținute în sarcina pârâtului (suprapopularea în camerele de penitenciar, lipsa dotării cu scăriță metalică a patului suprapus și existența gândacilor și a ploșnițelor), se observă că în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel a reținut în mod expres: „nu se poate nega în schimb că Administrației Naționale a Penitenciarelor și penitenciarelor din subordine (ca entități ce pot fi identificate în concret) le revine cel puțin un rol secundar, de a sesiza deficiențele și de a propune măsuri specifice în aria lor de competență, fiind mai bine plasate în acest sens (decât autoritățile publice reprezentative ale statului), așa cum este de altfel în mod expres reglementat prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 2544/2013” (pagina 6 din decizie) sau „De asemenea, gestionarea corespunzătoare a fondurilor (procurarea unui mobilier și a unor produse de igienă corespunzătoare, respectiv efectuarea unor reparații și igienizări cu respectarea standardelor de calitate) este direct imputabilă acestor persoane juridice” (pagina 6 din decizie), reținându-se totodată, în cadrul aceleiași pagini a deciziei de recurs, că nu s-a dovedit în speță respingerea vreunei propuneri (către stat) în sensul de a asigura fondurile necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime ale locurilor de detenție, pentru ca în final, instanța de apel să stabilească cuantumul daunelor pentru prejudiciul apreciat a fi cauzat. Se observă că grefat pe această stare de fapt reținută, instanța de apel a aplicat prevederile art. 4 și art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/C/2017, art. 2 alin. (2), art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 și art. 48 din Legea nr. 254/2013, care instituie și recunosc astfel, anumite obligații în materie în sarcina pârâtului recurent. Potrivit art. 4 din Ordinul ministrului justiției nr. 2772/C/2017, se stabilește că responsabilitatea pentru condițiile de detenție revine direcțiilor de specialitate din Ministerul Justiției, Administrației Naționale a Penitenciarelor, dar și directorilor locurilor de detenție. Art. 2 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 756/2016 prevede că Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate trebuie să aplice strategia Guvernului privind executarea pedepselor privative de libertate, având atribuții concrete în gestionarea spațiilor de detenție, în vreme ce art. 48 din Legea nr. 254/2013 stipulează că directorii penitenciarelor au obligația de a informa Administrația Națională a Penitenciarelor cu privire la depășirea capacității de cazare și necesitatea luării unor măsuri necesare și de a lua măsuri necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală. Înalta Curte constată însă, că decizia recurată este afectată totuși, astfel cum și recurentul pârât a menționat în cadrul cererii sale de recurs, de deficiența motivării necorespunzătoare exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte observă că, deși în paragrafele inițiale ale hotărârii sale, instanța de apel configurează calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât în cauza prezentă dedusă judecății - unele dintre aprecierile instanței de apel în acest sens fiind expuse cu citat în paragrafele anterioare ale prezentei decizii de recurs -, cu toate acestea, în partea aferentă evaluării cuantumului despăgubirilor acordate, instanța de apel are în vedere totuși, elemente care conturează răspunderea juridică a însuși Statului român, fie ele și redate prin citat din jurisprudența CEDO: „Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. (...) Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților” (paginile 9 – 10 ale deciziei recurate), pentru ca apoi să redea doar cuantumul unor astfel de prejudicii stabilite de CEDO în jurisprudența sa și să concluzioneze că în raport de această jurisprudență și de obligațiile a căror încălcare a fost anterior constatată, se impune acordarea unei anumite sume. Or, atât timp cât pe de o parte, instanța de apel recunoaște calitate procesuală pasivă recurentului pârât penitenciar în cauză, decelând-o în mod tranșant în speță, de cea a statului, ba chiar apreciind – potrivit celor expuse supra - că penitenciarul este direct răspunzător pentru două dintre cele trei fapte ilicite reținute a fi fost săvârșite, iar pe de altă parte, își întemeiază alegerea sumei concrete a despăgubirilor pe elemente care ilustrează răspunderea statului (pe care în prealabil, o disociase de cea a recurentului pârât sau chiar o îndepărtase din cauză), rezultă o contradicție evidentă între considerentele deciziei recurate. Astfel, reținând vinovăția directă a penitenciarului în privința faptelor ilicite legate de gestionarea corespunzătoare a fondurilor, dar justificând cuantumul daunelor prin raportare la elemente care circumscriu răspunderea juridică a statului, instanța de apel furnizează o motivare contradictorie în privința persoanei juridice pe care o identifică a fi debitor în cadrul raportului juridic dedus judecății, fapt de natură a lipsi instanța de recurs de obiectul controlului său judiciar, prin imposibilitatea verificării raționamentului logico – juridic care i-a determinat pronunțarea soluției în cauză în contradictoriu cu pârâtul recurent. Această concluzie este confirmată în cauză și în privința faptei ilicite reclamate în privința suprapopulării din celula de penitenciar, instanța de apel precizând în finalul punctului 3.1, că „Chiar dacă măsurile restrictive impuse de Guvern nu pot conduce la exonerarea pârâtului de răspundere sub acest aspect, ele sunt în schimb un element de luat în considerare la dimensionarea daunelor morale, impunând reducerea lor într-o anumită măsură” (pagina 7 a deciziei recurate). Cu toate acestea, deși a ilustrat că va dimensiona din acest motiv cuantumul despăgubirii, totuși în cadrul punctului 4 al deciziei recurate, instanța de apel nu realizează nici o analiză a cuantumului despăgubirilor acordat din perspectiva departajării atribuțiilor celor două entități juridice, nearătând în mod concret dacă a operat o anumită dimensionare astfel și în caz afirmativ, în ce măsură a operat vreo eventuală diminuare a cuantumului daunelor morale cuvenit reclamantului din această perspectivă, toate acestea în condițiile în care potrivit considerentelor deciziei recurate, se constată că nu s-a reținut de către instanța de apel vreun caracter solidar al obligațiilor juridice ale celor două entități juridice. Practic, instanța de apel nu a arătat în concret, aplecat la cazul dedus judecății, dacă și cum a redimensionat daunele morale în raport de elementul pe care însăși l-a expus în prealabil ca generator al unei anumite redimensionări. Or, întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate al acestora, instanța de judecată are obligația de a arăta argumentele pro și contra care au format convingerea sa cu privire la soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Motivarea hotărârii presupune stabilirea în mod concret, clar și concis a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, precum și încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale legii; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă expunerea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie totodată, o condiție a procesului echitabil, prevăzută de art. 21 din Constituție, respectiv de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanță, aceasta având obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând toate cele expuse la litigiul pendinte, la constatările anterioare ale instanței de recurs privind deficiențele concrete remarcate în privința motivării deciziei de apel pronunțate, Înalta Curte reține pe cale de consecință, că hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind așadar, fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva atât a existenței unor motive contradictorii, cât și a unei motivări incomplete, cu consecința unei omisiuni de soluționare integrală a fondului cauzei, potrivit celor expuse supra. În plus, astfel cum s-a ilustrat în precedent, în referire la recursul reclamantului, o parte din faptele ilicite concrete sesizate de reclamant prin cererea de chemare în judecată au fost omise din analiza instanței de apel, astfel încât stabilirea persoanei juridice vinovate rămâne o problemă juridică deschisă și din această perspectivă, problemă care urmează a fi decelată de instanța de apel în raport și de aceste fapte ilicite omis a fi cercetate, cu luarea în considerare evident, atât a susținerilor reclamantului în această direcție, cât și a apărărilor opuse de către pârât față de această chestiune. Așadar, pentru întreg acest ansamblu de argumente expuse, Înalta Curte apreciază că inclusiv recursul pârâtului este fondat, din perspectiva aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În aceste coordonate ilustrate, Înalta Curte conchide în sensul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării corespunzătoare a hotărârilor judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496 - art. 497 C. proc. civ. În consecință, în temeiul argumentelor expuse și potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A și de recurentul-pârât Penitenciarul B împotriva deciziei nr. 1631A din 12 decembrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, devenind inutilă, în raport cu soluția configurată, analiza celorlalte critici din recurs, critici care urmează a fi evaluate – laolaltă cu apărările contrapuse acestora – de instanța de rejudecare, cu respectarea tuturor normelor legale incidente în cauză.