ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3437/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2/2014, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând obligarea pârâților să plătească: 1) o despăgubire de 47.494.933,92 lei pentru prejudiciul efectiv și pentru beneficiul nerealizat suferit de societate ca urmare a întreruperii nelegale a activității sale, cuantum actualizat cu rata inflației; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 lei de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 lei pentru repararea prejudiciului moral suferit de societate prin întreruperea nelegală a activității. 1.

Prin sentința civilă nr. 278 din data de 31 iulie 2020, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Comisia regională pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reținând caracterul prescris al dreptului la acțiune. 1.3 Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B S.R.L. (denumită anterior A S.R.L.), criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, având în vedere faptul că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată. 2. Hotărârea supusă revizuirii Prin decizia nr. 5063 din 1 noiembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta B S.R.L. (denumită anterior A S.R.L.) împotriva sentinței civile nr.278 din data de 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cererea de revizuire La data de 3.03.2023 B SRL a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanței de recurs și, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a solicitat schimbarea în integralitate a hotărârii, în sensul admiterii recursului declarat împotriva sentinței Curții de Apel București, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că Decizia nr. 5063, pronunțată în acest dosar, în recurs, contravine cauzei C-25/62, Plaumann c. Comisiei, prin care s-a stabilit că un act administrativ care nu a fost anulat de către instanțele de judecată nu este susceptibil de a produce prejudicii, iar o cerere de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nu este admisibilă, atât timp cât actul nu a fost anulat. Cu alte cuvinte, termenul de prescripție pentru formularea cererii de despăgubire nu poate începe să curgă atât timp cât actul vătămător nu a fost anulat.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale. În acest cadru procesual, la termenul din data de 14 decembrie 2023 revizuenta a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În motivarea excepției de neconstituționalitate, în contextul prezentării detaliate a circumstanțelor de fapt ale cauzei, petenta a arătat că dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României. S-a apreciat că formularea actuală a textului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este lipsită de claritate și previzibilitate, iar Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul învestit cu soluționarea recursului în interesul legii nr. 22/2019 nu a dus la elucidarea modului de interpretare și aplicare a acestor prevederi. Destinatarii legii nu pot efectiv să își adapteze comportamentul astfel încât să beneficieze de dreptul lor la despăgubiri, căci în esență, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție are o aplicare arbitrară, lăsată la aprecierea subiectivă a judecătorului care analizează cauza. A mai arătat petenta că dispozițiile criticate încalcă și prevederile art. 16 alin. (1), art. 20 art. 21 alin. (1) - (3) și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, apreciind că, prin instituirea regulii potrivit căreia termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind legată aprioric de anularea actului nelegal (așa cum a completat Decizia R.I.L. nr. 22/2019), se aduce o îngrădire nepermisă a liberului acces la justiție și se instituie o aplicare arbitrară, discriminatorie între persoane aflate în aceeași situație .

Hotărârea recurată Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/1/2023/a1 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea revizuentei B S.R.L. de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă. 5. Recursul declarat 5.1. Revizuenta a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 483 488 alin. (1), punctele 5,6 și 8 și art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale împotriva încheierii din data de 15.02.2024, solicitând casarea acesteia și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale. A susținut recurenta că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată în calea de atac extraordinară a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, într-un litigiu având ca obiect acțiunea în daune formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, respinsă ca prescrisă, în conformitate cu decizia nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii. Declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 19 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se află în strânsă legătură cu soluționarea cauzei, apreciind revizuenta că încetarea efectelor deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, spre care se tinde prin cererea de revizuire, se poate realiza prin declararea neconstituționalității dispozițiilor care au fost interpretate prin decizia RIL 22/2019. Or, simplul fapt că o cale de atac este formulată pentru motivul încălcării dreptului Uniunii Europene, nu exclude de plano admisibilitatea în cauză a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale. Ceea ce este relevant este că atât procedurile interne (sesizarea Curții Constituționale), cât și cele externe (sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene) servesc protejării drepturilor fundamentale ale contribuabilului față de potențialele abuzuri ale statului. Arătând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recurenta revizuentă a solicitat admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale a României. 5.2. Prin completarea la motivele de recurs din data de 26 martie 2024, recurenta revizuentă a apreciat eronată motivarea instanței dată prin încheierea atacată, având în vedere că în contextul caracterului obligatoriu al reglementărilor europene (art. 148 alin. (2) din Constiutuție), cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție care vizează inclusiv încălcarea regulii priorității dreptului european are legătură cu cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004. Invocarea excepției inadmisibilității nu reprezintă un argument în favoarea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, atât timp cât cererea are prioritate față de orice alt incident procedural. Totodată, s-a criticat aprecierea instanței potrivit căreia cererea de sesizare ar avea relevanță doar în ipoteza rejudecării recursului, întrucât nimic nu împiedică ca două mecanisme ce vizează același scop, respectiv cererea de sesizare a Curții Constituționale și cererea de revizuire, să fie exercitate împreună.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentă în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale este nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel cum s-a reținut, cererea de sesizare vizează excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, care reglementează Termenul de prescripție pentru despăgubiri, potrivit cărora: (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: „(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.” Obiectul cauzei este reprezentat de cererea de revizuire a deciziei nr. 5063 din 1 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 ce vizează pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Prin încheierea recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 că în raport de stadiul procesual, în care se verifică condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, nu este îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei, excepția de neconstituționalitate vizând dispoziții ce vizează fondul litigiului. Analizând motivele de recurs formulate, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt formal invocate. Recurenta revizuentă nu a indicat niciun motiv care să vizeze o neregularitate procedurală care ar atrage sancțiunea nulității, sau nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs ( pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.), presupusa nerespectare a ordinii de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale în raport de excepția inadmisibilității vizând tot încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 sub aspectul neîndeplinirii condiției cerută de textul de lege a legăturii cu soluționarea cauzei. În același sens este și invocarea pct. 6 alin. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la care instanța de recurs nu poate identifica nicio critică concretă, încheierea recurată îndeplinind cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., întrucât instanța a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la respingerea cererii de sesizare, raportat la dispozițiile incidente, respectiv art. 29 din Legea nr. 47/1992. Verificând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluția pronunțată de către prima instanță, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea 47/1992 modificată și republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În raport de dispozițiile legale expuse, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, astfel cum a stabilit prima instanță. Analizând motivele de recurs din perspectiva modului în care instanța învestită cu cererea de revizuire a interpretat condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului. Pe cale jurisprudențială Curtea Constituțională a stabilit două criterii/condiții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate. Prin urmare, în verificarea condiției relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege (Deciziile Curții Constituționale nr. 465 din 23 septembrie 2014, nr. 189 din 31 martie 2015, nr. 279 din 23 aprilie 2015, nr. 397 din 28 mai 2015). În concret, excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții din legea contenciosului administrativ, în raport de interpretarea dată printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii (22/2019) și care reprezintă temeiul respingerii acțiunii în despăgubiri care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2014, prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. Înalta Curte reține că revizuirea este o cale de atac de retractare, reglementată de dispozițiile art. 509 C. proc. civ., care poate fi exercitată în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 509 C. proc. civ., respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004. Are în vedere instanța rolul revizuirii, reglementată ca o cale extraordinară de atac, și care nu a fost concepută pentru a deschide părții nemulțumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluției pronunțate în primul proces, motiv pentru care dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. limitează dezbaterile la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, în sensul că nu se reia întreaga judecată cu ocazia dezbaterilor asupra revizuirii, ci părțile își limitează cuvântul la acele susțineri care pot demonstra admisibilitatea cererii. Raportat la aceste dispoziții, se constată că aprecierile din motivele de recurs cu privire la prioritatea cererii de sesizare a Curții Constituționale față de orice alt incident procedural, respectiv admisibilitatea cererii de revizuire, sunt neîntemeiate. Înalta Curte reține că prin jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr. 660 din 4 iulie 2007), în ceea ce privește legătura cu soluționarea cauzei, s-a statuat că excepția de neconstituționalitate trebuie să-și păstreze natura de mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, nefiind permisă transformarea acesteia într-o veritabilă acțiune directă. În condițiile în care dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate nu vizează chiar admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut prin hotărârea atacată absența legăturii dintre excepția de neconstituționalitate cu soluționarea cererii de revizuire, întrucât indiferent de soluția ce ar putea fi pronunțată de Curtea Constituțională, decizia nu produce niciun efect cu privire la soluția pronunțată. În plus, se mai reține și că prin decizia nr. 2849 din data de 23 mai 2024 pronunțată în dosarul nr. x/1/2023 Înalta Curte a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta B împotriva deciziei nr. 5063 din data de 1 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2/2014, ca inadmisibilă. Față de toate aceste considerente, se constată că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 7.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a încheierii, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.