ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2849/2024

Ședința publică din data de 23 mai 2024

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2014, reclamanta Prio Biocombustibil S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând obligarea pârâților să plătească: 1) o despăgubire de 47.494.933,92 RON pentru prejudiciul efectiv și pentru beneficiul nerealizat suferit de societate ca urmare a întreruperii nelegale a activității sale, cuantum actualizat cu rata inflației; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 RON de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 RON pentru repararea prejudiciului moral suferit de societate prin întreruperea nelegală a activității.

Prin sentința civilă nr. 278 din data de 31 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta Prio Biocombustibil S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Comisia regională pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reținând caracterul prescris al dreptului la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. (denumită anterior Prio Biocombustibil S.R.L.), criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, având în vedere faptul că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 5063 din 1 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. (denumită anterior Prio Biocombustibil S.R.L.) împotriva sentinței civile nr. 278 din data de 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

La data de 3.03.2023 A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanței de recurs și, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a solicitat schimbarea în integralitate a hotărârii, în sensul admiterii recursului declarat împotriva sentinței Curții de Apel București, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat, după expunerea situației de fapt relevante și a parcursului dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel București, că Decizia ÎCCJ nr. 5063, pronunțată în acest dosar, în recurs, contravine cauzei C-25/62, Plaumann c. Comisiei, prin care s-a stabilit că un act administrativ care nu a fost anulat de către instanțele de judecată nu este susceptibil de a produce prejudicii, iar o cerere de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nu este admisibilă, atât timp cât actul nu a fost anulat. Cu alte cuvinte, termenul de prescripție pentru formularea cererii de despăgubire nu poate începe să curgă atât timp cât actul vătămător nu a fost anulat.

S-a mai invocat faptul că Decizia 5063 încalcă principiile efectivității și al echivalenței din dreptul European, potrivit căruia un termen de prescripție prea scurt și/sau care începe să curgă, atât timp cât persoana prejudiciată nu are toate informațiile necesare pentru a acționa în justiție pentru recuperarea prejudiciilor suferite, este contrar principiilor efectivității și echivalenței din dreptul European.

Revizuenta a arătat că Decizia 5063 contravine Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv: art. 41 -dreptul la bună administrare, art. 47 - dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, art. 16 - libertatea de a desfășura o activitate economică și art. 17 -dreptul de proprietate.

Totodată, Decizia 5063 contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului: art. 6, para. 1 - dreptul la un proces echitabil și art. 1, Protocolul 1 -dreptul la proprietate.

În esență, după descrierea situației de fapt, revizuenta a arătat că obiectul dosarului în care s-a pronunțat decizia atacată cu calea extraordinară de atac a privit acțiunea sa în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care a fost respinsă ca prescrisă, cu încăplcarea normelor de drept comunitar.

Astfel, în perioada cuprinsă între 12.08.2011 și 24.05.2012, revizuenta s-a aflat în imposibilitate totală de a-și desfășura activitatea, din motive independente de voința sa, mai exact din culpa autorității fiscale care au emis acte administrativ fiscale nelegale, în baza cărora i-a fost oprită activitatea. Imposibilitatea desfășurării activității la capacitatea și în modul anterior emiterii deciziei de revocare a autorizației în baza căreia funcționa (autorizația de antrepozit fiscal) a continuat până la 17.12.2013 și, abia ulterior acestui moment, după anularea certă și irevocabilă a deciziei organelor fiscale de revocare, a putut să funcționeze în depline condiții de legalitate și să evalueze pierderile generate de măsurile nelegale ale autorităților fiscale. Această afectare nelegitimă a activității societății a prejudiciat considerabil societatea.

Având în vedere comportamentul vădit abuziv și nelegal al autorităților fiscale și efectul nociv al acestora față de activitatea desfășurată a fost formulată de revizuentă acțiunea în despăgubiri, în cadrul căreia a fost administrată inclusiv proba cu expertiză judiciară, din raportul întocmit rezultând cu claritate că societatea a înregistrat prejudicii directe și după data de 21.08.2012, când a fost în măsură a-și relua activitatea, constând în: costuri ocazionate de îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate anterior deciziei de revocare și care nu au mai putut fi onorate, cheltuieli cu consultanții si avocații.

A arătat revizuenta că, în pofida acestei situații, curtea de apel a respins ca prescrisă acțiunea în despăgubiri, apreciind eronat că "momentul temporal considerat relevant de instanță pentru cunoașterea deplină de către societatea reclamantă a pagubei suferite este data de 24.05.2012, când instalațiile de producție au putut fi repornite după ridicarea sigiliilor puse de autoritatea Națională a Vămilor", precum și că " indiferent de soarta juridică irevocabilă a litigiilor, de la data de 24.05.2012, societatea reclamantă a cunoscut paguba suferită încă din data de 12.08.2011, putând evalua prejudiciul material si moral." S-a apreciat cu acea ocazie că formularea căii de atac împotriva hotărârii prin care s-a dispus desființarea actelor administrativ fiscale vătămătoare nu prezintă relevanță în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, deoarece legea condiționează fixarea acestei data de luarea la cunoștință de către reclamantă a prejudiciului produs și nu de rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ apreciat ca nelegal.

Mai, apoi, prin decizia atacată cu revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins calea de atac formulată, pronunțând o soluție care contravine flagrant dreptului European.

În susținerea admisibilității căii extraordinare de atac, revizuenta a arătat că Decizia 5063 contravine Cauzei CEJ Plaumann c. Comisiei CEE, C-25/62 soluționată prin hotărârea din 15.07.1963, prin care Curtea Europeană a stabilit că acțiunea în despăgubire urmărește de fapt înlăturarea afectelor juridice pe care decizia ce face obiectul litigiului le-a produs asupra reclamantului, dar "un act administrativ care nu a fost anulat nu este susceptibil de a cauza prejudicii persoanelor cărora li se adresează, iar acestea din urmă nu pot pretinde daune-interese corespunzătoare. în consecință. Curtea nu ar putea, soluționând o acțiune în despăgubire, să înlăture efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată."

S-a mai invocat incidența în cauză a Decizia Curții Europene din cauza COMINGERSOLL S.A. v. PORTUGAL din 6 aprilie 2000 în care a statuat, cu privire la cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru pierderea efectiv suferită ca urmare a actelor nelegale ale statului, că "reclamantul nu poate solicita valoarea datoriei sale cu titlu de despăgubire pentru daunele materiale suferite, în special având în vedere că procedurile judiciare (s.n. naționale) sunt încă în curs de desfășurare și este imposibil să se speculeze rezultatul acestora la acest moment.

A arătat revizuenta că art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conturează cadrul legal pentru autoreglarea sistemului social, răspunderea administrativă urmărind să restabilească ordinea normativă încălcată, precum și să condamne fapta și autorul acesteia.

Principala problemă legată de aplicarea articolului 19 din Legea 554/2004 este aceea a termenului material de acțiune pe care trebuie să îl aibă în vedere particularul vătămat printr-un act administrativ fiscal ilegal, textul statuând faptul că termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Problemele în practică se nasc de la această exprimare cel puțin nefericită a legiuitorului.

Astfel cum a fost statuat prin Decizia nr. 22/2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Însă, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene - cauza 25/62, Plaumann vs. Comisia, se statuează expres faptul că termenul de prescripție pentru formularea cererii în despăgubire nu a început să curgă, atâta timp cât actul administrativ nu a fost anulat, întrucât până la acest moment nu este sigur a produce prejudicii. Același raționament rezultă și din Cauza CEDO Comingersoll - o persoană prejudiciată de acte nelegale ale statului nu poate cunoaște valoarea prejudiciului suferit atât timp cât acțiunile sale pentru anularea respectivelor acte nu au fost soluționate.

Un particular nu are cum să cunoască întinderea prejudiciului încă de la momentul formulării acțiunii în anulare și, prin raportare la art. 2528 alin. (1) C. civ. privind începutul termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, care statuează faptul că termenul de prescripție începe să curgă în acest caz, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Arată revizuenta că particularii nu au posibilitatea de a cunoaște întinderea prejudiciului cu certitudine în niciun moment anterior anulării cu titlu definitiv a actului administrativ nelegal provocator de prejudicii.

Singurul moment obiectiv, judecătoresc determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, ca un particular să cunoască toate elementele vătămătoare, este cel al tranșării cu titlu definitiv al hotărârii judecătorești de anulare.

S-a instituit momentul obiectiv de începere al cursului prescripției, respectiv momentul anulării cu titlu definitiv al actului administrativ, în scopul înlăturării tergiversării cursului justiției. Prin instituirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea unei finalități practice a prescripției extinctive.

Legiuitorul s-a întemeiat pe ideea de culpă prezumată a persoanei vătămate de a nu depune toate eforturile pentru descoperirea întinderii pagubei, astfel că acest moment al aflării întinderii pagubei este un moment ulterior, iar nu anterior al începutului curgerii termenului de prescripție.

Pentru stabilirea în concret a dreptului de introducere a acțiunii în despăgubiri se poate recurge la un criteriu obiectiv - bonus pater familias - pentru a determina dacă titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască paguba - anularea cu titlu definitiv al actului administrativ, urmând ca acest criteriu să fie completat cu cel subiectiv - determinat de împrejurările concrete care au marcat nașterea dreptului la acțiunea în daune, respectiv momentul în care se va lua la cunoștință despre întinderea pagubei -acesta fiind ulterior anulării actului administrativ nelegal.

Numai de la momentul obiectiv, în care s-a constat nelegalitatea unei decizii administrative, aceasta a putut fi impusă cu autoritate de lucru judecat pentru a demara o acțiune în despăgubiri.

Existența unei hotărâri judecătorești, prin care se constată nelegalitatea unui act administrativ, constituie o premisă de procedibilitate, adică de punere în mișcare a acțiunii în pretenții. Însăși admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea anterioară a unei acțiuni în anularea unui act administrativ.

Între cererea de anulare a actului administrativ și solicitarea de despăgubiri este o legătură interdependentă și indisolubilă, având drept consecință faptul că despăgubirile nu pot fi acordate niciodată atunci când cererea inițială în anulare ar fi respinsă ca inadmisibilă ori nefondată. Remediul constând în exercitarea acțiunii în despăgubiri nu este unul efectiv, în măsura în care creanța particularului va fi prescrisă anterior nașterii dreptului de introducere a acțiunii în contencios.

Singura modalitate viabilă de interpretare a art. 19 din Legea nr. 554/2004, în lumina Deciziei CEJ Plaumann, este aceea conform căreia cererea de despăgubiri este accesorie și subsecventă cererii de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei este condiționată de însăși anularea actului.

Revizuenta se află tocmai în această situație, Decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal fiind anulată cu titlu definitiv la 17.12.2013, iar până la acel moment obiectiv societatea a funcționat în condiții de incertitudine, căci nu știa care avea să fie finalitatea acțiunilor sale de restabilire a legalității.

Așadar, până la data de 17.12.2013 nu era îndeplinită condiția esențială de admisibilitate a unei cereri în despăgubiri - aceea ca actul să fie anulat și astfel să fie pasibil să producă prejudicii. Până la momentul 17.12.2013, A. nu putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin actul administrativ nelegal, căci nelegalitatea lui oricum nu fusese stabilită încă.

Orice soluție contrară, de a considera că termenul de prescripție pentru acțiunea în despăgubiri a început să curgă înainte ca societatea să poată acționa, din punct de vedere legal, constituie o denegare de dreptate și o încălcare flagrantă a dreptului European, așa cum a fost acesta aplicat de Curtea de Justiție Europeană în Cauza Plaumann.

S-a mai invocat de revizuentă inclusiv că Decizia 5063 contravine practicii recente a ICCJ, emise ulterior RIL 22/2019.

Totodată, Decizia 5063 contravine reglementărilor Europene privind despăgubirile datoare de state în materie fiscală.

În acest sens, s-a invocat incidența regulilor ce instituie Regimul TVA guvernat de Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, precum și necesitatea acordării de despăgubiri sub formă de dobânzi de către Statele Membre ale Uniunii Europene în cazul rambursării cu întârziere a sumelor de TVA solicitate de contribuabili.

Revizuenta a arătat că dispozițiile din legislația română referitoare la rambursarea TVA și acordarea dobânzilor aferente rambursărilor/restituirilor cu întârziere a sumelor datorate contribuabililor sunt rezultatul transpunerii legislației comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudența CEJ în materie este obligatorie pentru toate instanțele din România, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană.

În ceea ce privește regimul rambursării TVA, s-a făcut referire la deciziile CEJ pronunțate în materia dobânzilor - Cauza C-107/10 Enel Maritsa și Cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română, în cadrul cărora instanța europeană a hotărât atât cu privire la neconformitatea unei reglementări de drept intern care "amână" momentul de la care se datorează dobânzi pentru motivul efectuării unui control fiscal (i.e. Enel Maritsa), cât și cu privire la neconformitatea unei reglementări naționale ce permite rambursarea cu întârziere fără obligația plății de dobânzi aferente acestei întârzieri (i.e. Rafinăria Steaua Română).

De asemenea, s-a arătat că în Cauza C-78/00 Comisia Europeana c. Italiei, CEJ a reținut că "Statele Membre prin condițiile impuse pentru rambursarea TVA trebuie să îndreptățească contribuabilul sa recupereze intr-o maniera adecvată în întregime suma care îi este datorată spre rambursare. Aceasta implică în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioadă rezonabilă de timp, prin plată sau mijloace echivalente. Și în orice caz, orice metoda de rambursare adoptată nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil."

A menționat revizuenta inclusiv că CJUE, a statuat că, în ipoteza în care o dispută cu privire la masurile asigurătorii dispuse de organele fiscale asupra unei sume TVA ce fusese solicitată la rambursare este înlăturată de instanță, "neacordarea de dobânzi asupra acestor sume începând cu data de la care suma respectiva ar fi trebuit achitată contribuabilului ar însemna o încălcare a principiului proporționalității, un alt principiu fundamental in materia TVA reliefat în mod constant în jurisprudența Curții Europene de Justiție (paragrafele 63 si 64, teza finala din Cauza C- 286/94 Molenheide).

Revizuenta a arătat că același regim ar trebui să fie aplicabil despăgubirilor datorate pentru acte nelegale ale autorităților în materie de accize. Accizele impuse societății prin actele administrative nelegale ale autorităților fiscale sunt supuse prevederilor Directivei Consiliului 92/12/EEC privind regimul general al accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse.

În esență, dobânzile de întârziere datorate de stat pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului au natura unor despăgubiri. De altfel, accizele și TVA-ul au același caracter - de taxe indirecte. Ca atare, pentru identitate de rațiune, despăgubirilor datorate de stat pentru actele nelegale emise în materia accizelor (reglementate și acestea printr-o directivă Europeană, similar TVA-ului) ar trebui să le fie aplicabil același tratament juridic.

Referitor la dreptul contribuirilor la rambursarea TVA, s-a arătat în cererea de revizuire că legislația actuală din România prevede că dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire. Cu toate acestea, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru daunele cauzate de acte nelegale ale autorităților fiscale emise cu privire la regimul accizelor, este aplicabil un termen de prescripție de 1 an.

Or, dacă pentru rambursarea întârziată a TVA contribuabili sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri într-un termen de prescripție de 5 ani, același termen ar trebui să fie aplicabil și despăgubirile pentru accizele impuse în mod greșit de autoritățile fiscale.

Aplicarea unui termen de prescripție de 1 an despăgubirilor datorate de Statul Român pentru prejudiciile cauzate prin actele nelegale emise în materie de accize (reglementate la nivel European) contravine dreptului comunitar.

S-a mai invocat de revizuentă că Decizia 5063 a ÎCCJ contravine principiilor efectivității și echivalenței din dreptul European, în condițiile în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra problematicii curgerii termelor de prescripție în contextul interpretării Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite norme care guvernează acțiunile in despăgubire in temeiul dreptului intern, în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene.

S-a invocat Hotărârea CJUE pronunțată în cauza Cogeco, C-367/17, prin care Curtea de Justiție a statuat că, și dacă Directiva mai sus menționată nu este aplicabilă într-un caz anume, prevederile naționale privind termenele de prescripție trebuie să respecte principiul efectivității.

Curtea de Justiție a concluzionat că un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă înainte ca partea vătămată să poată determina identitatea celui care a cauzat vătămarea și care nu poate fi suspendat sau întrerupt pe durata unei proceduri administrative (în acel caz în fața autorităților de concurență), face ca dreptul de a pretinde despăgubiri să fie practic imposibil sau excesiv de dificil de exercitat.

Cauza Cogeco confirmă statuări similare repetate din cauze anterioare ale Curții de Justiție în sensul că, în absența unor reguli care să guverneze o anumită chestiune, toate dispozițiile naționale aplicabile trebuie să fie în linie cu principiile UE al efectivității și echivalenței (cauzele Manfredi, C-295/04 - C-298/04, para. 64 și Pfleiderer, C-360/09, para. 24).

Principiul efectivității impune ca regulile naționale aplicabile acțiunilor pentru protejarea drepturilor pe care indivizii le au ca urmare a efectului direct al dreptului European, nu trebuie să facă practic imposibil sau excesiv de dificil de exercitat drepturile conferite de dreptul European.

Hotărârea din cauza Cogeco confirmă că și în situațiile în care Directiva 2014/104/UE nu este aplicabilă unei acțiuni în despăgubiri pentru pagube cauzate prin încălcarea dreptului concurenței (aspect care se stabilește în urma unei analize de la caz la caz), regulile naționale aplicabile ce guvernează exercițiul dreptului de a pretinde despăgubiri trebuie să fie în linie cu cerințele ce derivă din principiul european al efectivității.

Această cerință este aplicabilă tuturor prevederilor naționale de acest gen.

Prin aceeași decizie s-a mai reținut:

"Caracterul potrivit al unui termen de prescripție, în lumina cerințelor principiului efectivitității, este de o importanță deosebită atât în ceea ce privește acțiunile în despăgubiri formulate independent de existența unei decizii definitive a unei autorități de concurență naționale și pentru acțiuni în despăgubire formulate ulterior emiterii unei astfel de decizii. În ceea ce privește cea de a doua categorie de acțiuni, dacă termenul de prescripție, care începe să curgă înaintea finalizării procedurii în urma căreia o decizie definitivă este emisă de către autoritatea națională de concurență sau de către instanța de revizuire este prea scurt în comparație cu durata procedurii și care nu poate fi suspendat sau întrerupt pe durata acestor proceduri, nu este de neimaginat că termenul de prescripție poate expira chiar înainte ca acele proceduri să fie finalizate. În acel caz, oricărei persoane care a suferit prejudicii îi va fi imposibil să promoveze acțiuni în temeiul unei decizii definitive care stabilește existența unei încălcări a regulilor Europene de concurență".

În ceea ce privește durata unui termen de prescripție din legislația națională, Curtea de Justiție a statuat că. "durata unui termen de prescripție nu poate fi atât de scurtă încât, în combinație cu alte reguli privind prescripția, să aibă ca efect ca exercitarea dreptului la despăgubiri să fi fie practic imposibilă sau excesiv de dificilă".

Precizează revizuenta că un raționament similar se impune aplicat și cauzei de față, prin prisma termenului de prescripție din art. 19 din Legea 554/2004. Lăsând la o parte faptul ca existența unei decizii definitive de anulare a actului administrativ nelegal este o condiție de admisibilitate a unei acțiuni în despăgubiri (așa cum a stabilit Curtea de Justiție Europeană în Cauza Plaumann), curgerea termenului de prescripție pe durata procedurii judiciare de anulare a actului administrativ vătămător contravine flagrant principiului efectivității din dreptul European.

În lumina jurisprudenței Curții de Justiție, termenul de prescripție de 1 an este prea scurt și contravine și ca durată principiului efectivității din dreptul European. Un termen de 1 an care începe să curgă înainte obținerii unei hotărâri judecătorești definitive de anulare a actului administrativ vătămător face imposibil sau excesiv de dificil de exercitat dreptul la repararea daunelor cauzate prin acte administrative nelegale.

Prin raportare la durata acestui termen - 1 an - acesta contravine și principiului echivalenței din dreptul European.

Revizuenta a invocat și faptul că Decizia 5063 contravine Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, mai exact art. 41 din Cartă, referitor la dreptul la bună administrare.

Totodată, sunt încălcate prevederile art. 47 din cartă - dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, precum și art. 16, 17, art. 54 din Cartă.

În decizia atacată ICCJ a concluzionat în sensul că relevantă pentru aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este data încetării întreruperii economice - 24.05.2012, data ridicării sigiliilor de pe unitățile A.. Dacă ar fi analizat în mod corect și complet argumentele societății și probele de la dosarul cauzei, în special raportul de expertiză, ICCJ ar fi înțeles că data de 24.05.2012 nu este relevantă și că societatea nu avea cum să cunoască întinderea niciunuia din prejudiciile suferite ca urmare a deciziei de revocare.

Contrar celor reținute de ICCJ la pagina 10 din Decizia 5063, A. nu avea cum să cunoască în anul 2012 nici prejudiciul material efectiv suferit și nici beneficiul nerealizat suferit până în anul 2014, căci efectele deciziei de revocare au destabilizat total modul de acționare al societății, încă din primul an de implementare al planului de afaceri, devansând atingerea obiectivelor de producție cu 2 ani.

Mai mult, data încetării întreruperii economice (astfel apreciate de ICCJ) nu poate fi relevantă în lipsa unei aprecieri și aplicări corecte a datei încetării întreruperii juridice a activității societății. Decizia 5063 constituie o atingere flagrantă a dreptului A. la bună administrare.

Prin aplicarea ad literam a dispozițiilor din RIL 22/2019, cu ignorarea tuturor probelor relevante din dosar și stabilirea momentului de început al termenului de prescripție de 1 an anterior anulării definitive a Deciziei de revocare, a fost încălcat dreptul societății de a-și exercita dreptul de acțiune pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de actele și măsurile nelegale ale autorităților, fiind încălcat art. 47 din Cartă.

Prin decizia atacată, ce validează sentința instanței de fond, a fost golit de orice conținut dreptul la un proces echitabil al A.. Decizia de revocare constituie un act administrativ nelegal ce a fost anulat cu titlu definitiv prin Decizia 7828, iar întreruperea întreruperea activității societății generate de decizia de revocare - nelegală - a cauzat prejudicii importante.

Instanțele au refuzat vehement nu numai să repare prejudiciile suferite de societate dar, mai important, să soluționeze cererea acesteia pe fond considerând că termenul de prescripție al dreptului societății, de a acționa pentru recuperarea daunelor suferite înainte ca societatea să poată acționa. Căci, existența unui act administrativ anulat este o condiție de admisibilitate a unei acțiuni în despăgubiri.

În final, revizuenta a invocat faptul că Decizia 5063 contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai exact art. 6, paragraful 1 din Convenție, privind dreptul de acces la instanță, precum și articolul 1 din Protocolul 1 la CEDO.

În susținerea încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție, s-a invocat nemotivarea deciziei atacate, arătând revizuenta ca, prin simpla reluare a raționamentului curții de apel din fond și fără propria analiză a probelor de la dosarul cauzei, în special a raportului de expertiză, s-a adus atingere nepermisă dreptului la un proces echitabil.

Decizia 5063 reprezintă rezultatul unei aprecieri manifest eronate a datelor cauzei, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 6 para. 1 CEDO, în viziunea Curții Europene.

S-a mai arătat că revizuenta avea o speranța legitimă de a fi despăgubită pentru prejudiciile incontestabile suferite ca urmare a aplicării Deciziei de Revocare - act administrativ ulterior anulat definitiv prin hotărâre judecătorească - iar prin conmduita instanței de recurs dreptul său a fost înfrânt. Prin refuzul înaltei Curți de a analiza toate probele pertinente cauzei și soluționarea cauzei numai în privința excepției procedurale, a fost încălcat art. 1 Protocolul 1 la CEDO.

Intimata A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

În apărare, a arătat intimata că cererea de revizuire este inadmisibilă, dat fiind că nu este îndeplinită condiția descoperirii unor înscrisuri noi după pronunțarea hotărârii definitive, care să nu fi fost cunoscute de revizuentă, ori a căror prezentare să nu fi fost posibilă.

Potrivit cererii de revizuire, revizuenta este nemulțumită de motivele pe care se fundamentează soluția instntei de recurs de respingere a acțiunii, si nu de faptul ca instanța nu s-a pronunțat asupra unei pretenții deduse judecații ori ca s-ar fi pronunțat asupra unei pretenții ce nu a făcut obiectul litigiului, astfrel că nu este incident nici motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 Cod prodecura civila.

În final, a solicitat intimata cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 15.02.2024, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimata DGRFP București, constatând că apărările formulate nu au legătură cu temeiul juridic al cererii de revizuire.

La același termen de judecată, prin raportare la motivele expuse în încheierea de ședință, Înalta Curte a respins cererea revizuentei de sesizare a CJUE cu întrebare preliminară, întemeiată pe dispozițiile art. 267 TFUE.

Totodată, prin încheierea din data de 15.02.2024, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2023, a fost respinsă cererea revizuentei de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2), coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. (2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), și hotărârile definitive care nu evocă fondul.(…)".

Prezenta cerere de revizuire a fost formulată împotriva unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs (decizia nr. 5063/01.11.2022), în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respins recursul formulat de recurenta din acel dosar (revizuenta din prezentul litigiu), A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 278/31 iulie 2020.

Potrivit datelor ce rezultă din dosarul nr. x/2014, atașat prezentului, societatea A. S.R.L. a fost subiectul unei decizii de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, care a condus la întreruperea activității societății, începând cu data de 12.08.2011, precum și la sigilarea instalației de producție. Dorin să stopeze aceste efecte ale deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, societatea a solicitat în instanță supendarea executării, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare.

Prin Decizia nr. 2424/17.05.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004. În consecință, s-a procedat la desigilarea instalațiilor fabricii de producere a biocombustibilului, la data de 24.05.2012 și la reluarea activității.

Acțiunea în anularea deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a fost soluționată definitiv prin decizia ÎCCJ nr. 7828/17.12.2013, ulterior reluării activității societății.

Societatea A. S.R.L. a formulat cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce a format obiect al dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel București.(atașat prezentului dosar)

Astfel cum rezultă din acțiunea introductivă, despăgubirile au fost solicitate pentru recuperarea prejudiciului suferit "ca urmare a întreruperii nelegale a activității". Așadar, prejudiciul a fost invocat prin raportare la punerea în executare a deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, urmată de sigilarea instalațiilor de producție, circumstanțe în legătură cu executarea actului administrativ, distincte de cele concomitente emiterii actului, analizate în acțiunea în anulare.

Prin sentința civilă nr. 278/31.07.2020 a Curții de Apel București, procedând la analiza respectării termenului de formulare a acțiunii în recuperarea prejudiciilor, s-a reținut că reclamanta putea cuantifica integral prejudiciul la momentul repornirii instalațiilor, respectiv al ridicării sigiliilor de către Autoritatea Națională a Vămilor, în urma soluționării definitive a acținii privind suspendarea executării, respectiv cel mai devreme la 24.05.2012, acesta fiind momentul de la care executarea/efectele actului administrativ vătămător (constând în suspendarea activității) au fost înlăturate. A apreciat instanța că, din perspectiva momentului de la care reclamanta avea posibilitatea de a cunoaște și evalua prejudiciul cauzat prin întreruperea activității (aceasta fiind cauza juridică a cererii), nu prezintă relevanță data la care decizia de revocare a autorizației de anmtrepozit fiscal a fost anulată definitiv, câtă vreme efectele acestui act au încetat anterior acestui moment. Pe cale de consecință, determinând ca moment de început al termenului de prescripție de 1 an data reluării activității prin ridicarea sigiliilor - 24.05.2012 - curtea de apel a concluzionat în sensul că termenul de prescripție s-a împlinit la 24.05.2013, astfel că acțiunea introdusă la 17.12.2014 a fost apreciată ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 5063/01.11.2022 (decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire), a fost respins recursul declarat de societatea A. S.R.L., fiind menținute integral raționamentul și soluția instanței de fond.

În considerentele deciziei, Înalta Curte a analizat și a înlăturat criticile recurentei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului contradictorialității, precum și criticile privind momentul de la care, în situația particulară a recurentei, a început să curgă termenul de prescripție de 1 an. A observat cu acea ocazie instanța de recurs că "stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată constituie o împrejurare de fapt", iar prin raportare la împrejurările de fapt relevante speței, având în vedere că cererea reclamantei viza acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului efectiv cauzat ca urmare a sistării activității, incluzând beneficiul nerealizat, în mod corect instanța fondului a reținut că întinderea acestuia putea fi cunoscută de reclamantă "la data încetării măsurii de închidere nelegală a activității reclamantei", în urma suspendării executării actului administrativ, când reclamanta "putea prevedea măsura în care Planul de afaceri întocmit nu putea fi realizat, ca urmare a dificultăților apărute în producția și comercializarea biodiselului, determinate de întreruperea activității de producție". S-a concluzionat, prin raportare la dezlegările anterioare obligatorii ale ÎCCJ, că în mod corect instanța fondului a apreciat că termenul de prescripție nu curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal.

Astfel cum a arătat și revizuenta prin cererea de revizuire formulată, argumentele instanței de recurs, expuse cu ocazia analizei criticilor de nelegalitate formulate, nu conțin elemente de noutate față de reținerile instanței de fond, nefăcând altceva decât să confirme raționamentul acesteia cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție de 1 an, pentru formularea cererii în despăgubire.

Pornind de la aceste constatări prealabile, Înalta Curte urmează a reține, cu prioritate, condițiile în care operează motivul de revizuire invocate, reglementat de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind esențiale dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile.

Astfel, prin decizia menționată, Înalta Curte a arătat următoarele:

"(…) 62. Dispozițiile legale (nn. art. 21 alin. (1) nu pun nicio condiție referitoare la "încălcarea principiului priorității dreptului comunitar" și, de aceea, interpretând literal textul legal, rezultă că, în principiu, orice încălcare este de natură să constituie motiv de revizuire. Altfel spus, nu există niciun motiv pentru a distinge acolo unde legiuitorul nu distinge. (…)

Analizând cererea de revizuire formulată în cauză, prin raportare la considerentele anterior expuse, Înalta Curte va constata că, în realitate, revizuenta este nemulțumită de modalitatea în care instanța de recurs a stabilit momentul de la care curge termenul de prescripție de 1 an, pentru introducerea acțiunii în despăgubiri.

Însă, cu privire la această chestiune, urmează a se reține că textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia a fost formulată cererea în despăgubire, "leagă" acest moment de data la care partea vătămată "a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Cu privire la această sintagmă, există o dezlegare obligatorie a Înaltei Curți, care prin Decizia în interesul legii nr. 22/2019 a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." (subl. ns.)

Aceste dezlegări obligatorii, date prin decizie în interesul legii, au fost avute în vedere în dosarul nr. x/2014, atât cu ocazia pronunțării sentinței instanței de fond, cât și cu ocazia soluționării recursului, instanțele stabilind că, prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată, la materialul probator administrat, revizuenta avea cunoștință de întinderea pagubei anterior rămânerii definitive a actului administrativ vătămător.

Așadar, va constata instanța de revizuire că modalitatea de determinare a momentului de la care putea fi evaluat prejudiciu a fost rezultatul evaluării situației de fapt relevante, iar nu rezultatul unei interpretări a unui text de lege, care să contravină normelor de drept european.

Se constată că, în cererea de revizuire, revizuenta A. S.R.L., invocă în realitate chestiuni referitoare la modalitatea de evaluare a situației de fapt, apreciind că în mod eronat instanța care a pronunțat decizia atacată a considerat că acțiunea în despăgubiri ar fi putut fi formulată anterior anulării definitive a deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal. Însă, având în vedere dispozițiile legale ce reglementează cazul de revizuire invocat, se constată că acesta poate viza exclusiv "calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului".

Așadar, aspectele reținute de instanțele investite cu acțiunea în despăgubiri, referitoare la faptele deduse judecății (în legătură cu determinarea momentului de la care partea a avut posibilitatea, în mod efectiv, să cunoască întinderea pagubei), astfel cum au fost acestea dezlegate în baza probelor administrate, nu pot face obiect al contestării în calea extraordinară de atac formulată, deoarece în acest mod s-ar ajunge la reformarea deciziei pronunțate în recurs, ceea ce este inadmisibil.

În ceea ce privește constatările instanței de recurs, potrivit cărora termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri "nu curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal", care în opinia revizuentei ar contrazice dezlegări anterioare ale instanțelor europene, ori prevederi ale Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, Înalta Curte va reține că toate criticile formulate în acest sens prin cererea revizuire sunt nefondate.

Astfel, în susținerea motivului de revizuire, revizuenta a invocat incidența în speță a Hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Plaumann C-25/62.

Cu prioritate, Înalta Curte va constata că hotărârea invocată a fost avută în vedere la pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 22/2019, care a fost aplicată întocmai de instanța a cărei deciziei se solicită a fi revizuită. Completul de judecată competent în soluționarea recursului în interesul legii, analizând dacă preexistența unei hotărâri definitive de anulare a deciziei de rev