ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5063/2022

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând obligarea pârâților să plătească: 1) o despăgubire de 47.494.933,92 RON pentru prejudiciul efectiv și pentru beneficiul nerealizat suferit de societate ca urmare a întreruperii nelegale a activității sale, cuantum actualizat cu rata inflației; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 RON de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 RON pentru repararea prejudiciului moral suferit de societate prin întreruperea nelegală a activității.

Prin sentința civilă nr. 278 din data de 31 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Comisia regională pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reținând caracterul prescris al dreptului la acțiune.

Împotriva sentinței civile indicate anterior la punctul I.2 a declarat recurs reclamanta B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.), prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, având în vedere faptul că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității (art. 14 din C. proc. civ.) deoarece și-a întemeiat decizia cu privire la prescripție pe recursul în interesul legii nr. 22/2019, în condițiile în care acesta nu a fost pus niciodată în discuția părților și nu le-a fost acordată acestora posibilitatea de a-și exprima punctele de vedere.

De asemenea, instanța de fond a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil (art. 6 CEDO și art. 13 C. proc. civ.) deoarece nu i-a acordat posibilitatea să își prezinte și să probeze apărările și punctul de vedere cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea cererii - adică momentul la care a putut efectiv să cunoască întinderea pagubei suferite - în acord cu prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, în termen optim și previzibil (art. 7 din C. proc. civ.). Soluționarea prezentului dosar a durat nepermis de mult - 7 ani - din 14 decembrie 2014, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată până la 28.01.2021, când a fost comunicată sentința recurată. Cu toate că soluția instanței de fond a fost pronunțată la 31.07.2020, redactarea sentinței a durat peste 1 an, aceasta fiind comunicată abia în ianuarie 2021. Durata soluționării litigiului este vădit excesivă.

A fost încălcat principiul legalității precum și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Prin respingerea cererii ca prescrisă, fără analiza întregului probatoriu administrat în cauză și fără a respecta dispozițiile legii privind realizarea drepturilor procedurale ale reclamantei, instanța de fond a pronunțat a soluție cu încălcarea principiului legalității.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a menționat că instanța are obligația de a indica în mod concret motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază hotărârea prin raportare la probele administrate în dosar și pe care instanța le-a încuviințat, precum și motivele pentru care înțelege să admită/respingă argumentele invocate de părți. Instanța de fond a ignorat întregul probatoriu administrat în cauză, îndeosebi proba cu expertiza dispusă. Ca urmare a admiterii acesteia, instanța este legată de constatările de fapt ale expertului judiciar. Indiferent dacă instanța primește sau nu concluziile expertului, este necesar ca soluția pronunțată în această privință să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanța înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reține, deși una dintre părți a cerut înlăturarea lui.

În schimb, instanța de fond s-a limitat în preluarea superficială a unor paragrafe din cuprinsul Deciziei nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, fără să contextualizeze în niciun fel interpretarea unitară stabilită de ICCJ situației de fapt din prezentul litigiu. De aceea, instanța de fond a adoptat o soluție bazată pe supoziții lipsite de motivare și fundament.

În privința motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța de fond a încălcat și aplicat în mod vădit greșit art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004. Momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv întinderea pagubei cauzate prin măsurile nelegale ale autorităților fiscale nu are cum să fie cel al ridicării sigiliilor. Posibilitatea reclamantei de a-și desfășura în mod legal activitatea a fost incertă până la momentul emiterii deciziei irevocabile a ICCJ de anulare a măsurii, decizie pronunțată în luna decembrie 2013. Suspendarea deciziei de revocare din mai 2012 a fost o măsură eminamente temporară, a cărei finalitate nu putea fi cunoscută în 2012. Abia începând cu sfârșitul lui 2013 s-a clarificat legalitatea desfășurării activității de către reclamantă și a putut fi evaluat în integralitate prejudiciul produs de măsurile nelegale ale autorităților fiscale.

Mai mult decât atât, prejudiciul solicitat cu titlu de profit nerealizat nu avea cum să fie cunoscut de reclamantă în timpul în care anularea deciziilor nelegale ale autorităților fiscale erau încă pendinte în fața instanțelor de judecată. Momentul ridicării sigiliilor este cu atât mai irelevant în demersul de evaluare a unui prejudiciu ce s-a produs pe o perioadă de 3 ani cât a durat clarificarea situației și care nu putea fi prefigurat în avans. De altfel, ca urmare a măsurilor nelegale ale autorităților fiscale, reclamanta a atins potențialul maxim de producție cu o întârziere de 2 ani, abia în anul 2015, în loc de 2013 cum ar fi trebuit.

Spre deosebire de dispozițiile art. 2528 C. civ., potrivit cărora termenul de prescripție al dreptului la acțiune în repararea unei pagube produsă printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. La data de 24.05.2012, data desigilării unităților de producție, reclamanta a cunoscut doar existența pagubei, nu și întinderea acesteia.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat respingerea recursului, apreciind ca fiind nefondate criticile formulate de recurentă.

În motivare, intimata - pârâtă a arătat că, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămata a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei. În consecință, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este influențat de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ vătămător.

La data de 21.12.2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința nr. 7821/2011, în dosarul nr. x/2011, prin care a admis acțiunea formulata de reclamanta în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, a anulat Decizia nr. 114/13.05.2011 și Decizia nr. 142/29.07.2011 și a obligat parata la reanalizarea măsurii revocării autorizației de antrepozit fiscal și a cererii de reautorizare a reclamantei.

La data de 21.12.2011, data la care s-au anulat deciziile considerate nelegale, reclamanta s-a găsit în situația unei persoane vătămate în drepturile sale și a putut prefigura, în sens juridic, întinderea pagubei a cărei reparare să fie pretinsă prin mijloace procesuale de drept administrativ. Cu toate acestea, momentul temporal considerat relevant de instanță pentru cunoașterea deplină de către reclamantă a pagubei suferite este data de 24.05.2012, când instalațiile de producție au putut fi repornite după ridicarea sigiliilor puse de Autoritatea Națională a Vămilor. Așadar, indiferent de soluționarea definitivă a litigiilor, de la data de 24.05.2012, reclamanta a cunoscut paguba suferită încă din data de 12.08.2011, putând evalua prejudiciul material și moral. Faptul că împotriva sentinței civile nr. 7821/21.12.2011 pronunțată de Curtea de Apel București s-a formulat recurs, ce a fost soluționat prin Decizia nr. 728/17.12.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu are relevanță din perspectiva modului de stabilire a datei de la care începe sa curgă termenul de prescripție deoarece legea condiționează fixarea acestei date de luarea la cunoștință de către reclamantă a prejudiciului produs și nu de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ apreciat ca nelegal.

Este adevărat ca la data de 17.12.2013 a fost definitiv clarificată situația juridică a nelegalității Deciziei nr. 114/13.05.2011 de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, însă prejudiciul efectiv suferit evaluat la 19.874.933,92 RON (reprezentând costuri materiale directe pe care societatea le efectua indiferent dacă producea sau nu biocarburanți, prin plata salariilor, dobânzi bancare la credite, plata chirii etc), precum și beneficiul nerealizat evaluat la 27.620.000 RON putea fi cunoscut reclamantei încă de la data repornirii instalațiilor de producție, la 24.05.2012 și putea fi pretins într-o acțiune în instanță în termen de 1 an. Or, termenul de prescripție care a început să curgă la data de 24.05.201 s-a împlinit înainte de înregistrarea acțiunii pe rolul instanței de judecată la 17.12.2014.

Prin răspunsul la întâmpinarea, recurenta-reclamantă B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.) a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reluând argumentele din cererea de recurs cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 mai 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.) este nefondat, pentru următoarele considerente:

În privința motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu a fost încălcat principiul contradictorialității (art. 14 din C. proc. civ.) deoarece chestiunea de drept care a format obiectul Deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, respectiv momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a fost pus în discuția părților, ca urmare a invocării, de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, a excepției prescripției dreptului material la acțiune la punctul 3 al întâmpinării depuse la instanța de fond la 06.02.2015. În motivarea acestei excepții, pârâta a susținut, printre altele, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, neavând nicio relevanță momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal. În consecință, reclamanta a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la relevanța juridică a rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nu a fost încălcat nici dreptul reclamantei la un proces echitabil (art. 6 CEDO și art. 13 din C. proc. civ.) deoarece reclamanta a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere și să probeze cele susținute de la data comunicării întâmpinării depuse de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, 3 martie 2015, întâmpinare prin care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, până la 6 iulie 2020, data ultimului termen de judecată.

Înalta Curte consideră că nu a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, în termen optim și previzibil (art. 7 din C. proc. civ.), așa cum afirmă recurenta-reclamantă, întrucât durata procesului s-a prelungit justificat ca urmare a efectuării expertizei judiciare încuviințate și a formulării răspunsului expertului judiciar la obiecțiunile încuviințate de instanța de fond. Este adevărat că redactarea sentinței a depășit termenul legal de redactare, dar aceasta nu este de natură să atragă casarea sentinței recurate.

Judecătorul de la instanța de fond a respectat principiul rolului activ și principiul legalității, consacrate de dispozițiile art. 7 și art. 22 din C. proc. civ., manifestând stăruință în aflarea adevărului prin examinarea punctelor de vedere ale părților cu privire la problemele de fapt și de drept puse în discuție, încuviințând probele pe care le-a considerat necesare, inclusiv proba cu expertiza judiciară.

Înalta Curte apreciază că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat, deoarece în urma unirii excepției prescripției cu fondul cauzei, instanța de fond nu avea obligația de a analiza toate probele administrate, ci doar pe cele care contribuie la soluționarea excepției prescripției. În consecință, în mod legal, instanța de fond nu a analizat concluziile expertizei judiciare, deoarece a considerat că aceasta nu are relevanță în soluționarea excepției prescripției, inclusiv în stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate.

În plus, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond i-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere și să probeze momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate pe o perioadă de cel puțin 5 ani, de la data comunicării întâmpinării depuse de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, 3 martie 2015, întâmpinare prin care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, până la 6 iulie 2020, data ultimului termen de judecată.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Alin. (2) al art. 19 are în vedere cererile prevăzute în alin. (1) al aceluiași articol, respectiv cererile de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin acte administrative nelegale.

Din interpretarea sistematică a celor două aliniate menționate rezultă că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul subiectiv la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut întinderea pagubei sau momentul obiectiv la care persoana vătămată ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

Interpretarea logică a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea regulii de interpretare logică "unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă" determină concluzia că momentul începerii curgerii termenului de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire este întotdeauna momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, de vreme ce legiuitorul nu condiționează acest moment de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a actului administrative păgubitor.

În consecință, contrar susținerilor recurentei-reclamante, persoana vătămată nu trebuia să aștepte soluționarea definitivă a cererii sale de anulare a actului administrativ pentru a introduce acțiunea în despăgubire, dacă a cunoscut deja sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei produse prin actul administrativ.

Aceasta este și interpretarea obligatorie (conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.) a dispozițiilor legale menționate stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată în recursul în interesul legii, instanța supremă stabilind că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată constituie o împrejurare de fapt.

Pe de altă parte, chiar dacă instanța de fond a unit excepția prescripției cu fondul cauzei în temeiul art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., constatând că pentru soluționarea excepției este necesar să se administeze aceleași dovezi ca pentru soluționarea fondului, în motivarea soluției de admitere a excepției prescripției nu trebuia să analizeze concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat, deoarece acestea nu contribuie la stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată, ci doar la stabilirea întinderii prejudiciului material. În mod legal, instanța de fond a analizat înscrisurile depuse, stabilind momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate în baza acestora.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17.12.2014, reclamanta a solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, la plata: 1) unei despăgubiri de 47.494.933,92 RON pentru prejudiciul efectiv și pentru beneficiul nerealizat suferit de reclamantă ca urmare a întreruperii nelegale a activității sale, cuantum ce se actualizează cu rata inflației; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 RON de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 RON pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă prin întreruperea nelegală a activității.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că despăgubirea solicitată la pct. 1) de 47.494.933,92 RON se compune din 19.874.933,92 RON prejudiciu efectiv și 27.620.000 RON beneficiu nerealizat.

Prejudiciul efectiv de 19.874.933,92 RON se compune din:

- suma de 8.093.151,67 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între data sistării activității, 12 august 2011 și 31 decembrie 2011, alcătuită din salarii achitate, contravaloarea primelor de asigurare a bunurilor importante ale reclamantei, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferențe de curs valutar, comisioane bancare, taxe și impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanțările contractate, chirii plătite, costuri operaționale și costurile cu serviciile externe și de mentenanță;

- 6.549.754,77 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2012 și până la data reluării activității reclamantei, 17 mai 2012, alcătuită din salarii achitate, contravaloarea mărfii necesare operațiunilor de producție, contravaloarea primelor de asigurare, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferențe de curs valutar, comisioane bancare, taxe și impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanțările contractate, chirii plătite, costuri operaționale și costurile cu serviciile externe și de mentenanță;

- 3.128.618,06 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 18 mai 2012 și data la care a avut loc prima producție, 21 august 2012, alcătuită din salarii achitate, contravaloarea primelor de asigurare, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferențe de curs valutar, comisioane bancare, taxe și impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanțările contractate, chirii plătite, costuri operaționale și costurile cu serviciile externe și de mentenanță;

- 2.103.409,42 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 23 august 2012 și 30 noiembrie 2014, alcătuit din 609.898,76 RON - costuri cu serviciile juridice achitate de reclamantă pentru contestarea deciziei de revocare și acțiunea în repararea prejudiciului suferit și 1.493.510,66 RON reprezentând costuri suportate de reclamantă pe perioada închiderii abuzive a activității pentru îndeplinirea obligațiilor asumate către terți.

Suma de 27.620.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat este alcătuită din:

- 3.900.000 RON beneficiu nerealizat pe anul 2012;

- 19.010.000 RON beneficiu nerealizat pe anul 2013;

- 4.710.000 RON beneficiu nerealizat pe anul 2014.

Înalta Curte constată că activitatea reclamantei a fost întreruptă:

- din punct de vedere juridic, între 12.08.2011 (când a produs efecte decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal) și 17.05.2012, când instanța de judecată a suspendat executarea deciziei de revocare până la judecata definitivă a acțiunii în anularea deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal

- din punct de vedere economic, între 17.08.2011, când Autoritatea Națională a Vămilor a aplicat sigilii pe instalațiile de producție ale reclamantei și data de 24.05.2012, când aceeași autoritate a desigilat instalațiile.

Înalta Curte apreciază că termenul de prescripție de 1 an a început să curgă de la data de 24.05.2012, când Autoritatea Națională a Vămilor a desigilat instalațiile reclamantei, putând fi reluată activitatea de producție, deoarece de la această dată, reclamanta trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate.

Chiar dacă reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată acoperirea prejudiciului material produs efectiv nu numai pe perioada în care instalațiile reclamantei au fost sigilate, ci și ulterior până la 30 noiembrie 2014, Înalta Curte consideră că reclamanta trebuia să cunoască întinderea acestui prejudiciu încă de la data de 24.05.2012 deoarece:

- suma de 3.128.618,06 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între mai 2012 și data la care a avut loc prima producție, 21 august 2012 (alcătuită din salarii achitate, contravaloarea primelor de asigurare, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferențe de curs valutar, comisioane bancare, taxe și impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanțările contractate, chirii plătite, costuri operaționale și costurile cu serviciile externe și de mentenanță), putea fi cunoscută de la data de 24.05.2012, de vreme ce reclamanta putea cunoaște la data desigilării instalațiilor în cât timp se va obține prima producție.

- în privința sumei de 2.103.409,42 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 23 august 2012 și 30 noiembrie 2014 (alcătuită din 609.898,76 RON - costuri cu serviciile juridice achitate de reclamantă pentru contestarea deciziei de revocare și acțiunea în repararea prejudiciului suferit și 1.493.510,66 RON reprezentând costuri suportate de reclamantă pe perioada închiderii abuzive a activității pentru îndeplinirea obligațiilor asumate către terți), Înalta Curte observă că, pe de o parte, reclamanta putea solicita aceste cheltuieli în procesul de anulare a deciziei de revocare, acestea fiind cheltuieli de judecată (și le poate solicita pe calea unei acțiuni de drept comun, ca urmare a faptului că nu a înțeles să le solicite în procesul inițial), iar pe de altă parte, suma de 1.493.510,66 RON reprezentând costuri suportate de reclamantă pe perioada închiderii abuzive a activității pentru îndeplinirea obligațiilor asumate către terți, putea fi cunoscută de reclamantă la data încetării măsurii de închidere nelegală a activității reclamantei.

De asemenea, întinderea beneficiului nerealizat pe anii 2012-2014 în sumă de 27.620.000 RON și a prejudiciului moral putea fi cunoscută de reclamantă încă de la data de 24.05.2012, deoarece reclamanta putea prevedea la data pornirii activității sale de producție măsura în care Planul de afaceri întocmit nu putea fi realizat, ca urmare a dificultăților apărute în producția și comercializarea biodieselului, determinate de întreruperea activității de producție.

Interpretând greșit dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a considerat că termenul de prescripție de 1 an curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal (data de 17.12.2013, dată la care a fost pronunțată decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7828, în dosarul nr. x/2011, prin care a fost anulată definitiv decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal nr. 114/13.05.2011), motiv pentru care a introdus acțiunea în despăgubiri în ultima zi a termenului, respectiv 17.12.2014.

Din aceste motive, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, precum și art. 496 din C. proc. civ., Înalta curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.) împotriva sentinței civile nr. 278 din data de 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2022.