ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1554/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 iulie 2020, pe rolul Curții de Apel București - Secția a XI-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2020, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate („ANI”, „Agenția”), a formulat contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/G/II/16.06.2020, întocmit de pârâtă, solicitând admiterea contestației, anularea raportului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin cererea de completare a acțiunii, înregistrată la dosar la data de 13 octombrie 2020, reclamanta A a completat motivele de fapt și de drept ale cererii, arătând că raportul ANI este nelegal și pentru că a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, care instituie o excepție de la regimul incompatibilităților. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2066 din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității cererii completatoare, a respins cererea completatoare formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca tardivă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 4576 din 16 octombrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenta – reclamantă A; (ii) a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A împotriva sentinței nr. 2066 din 8 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; (iii) a casat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; (iv) a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește soluționarea excepției tardivității cererii completatoare.

Cererea de revizuire Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2025, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2025, revizuenta A, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 4576 din 16 octombrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2020, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, respectiv schimbarea în parte a deciziei, în sensul casării în tot a sentinței atacate, inclusiv sub aspectul menținerii soluției de admitere a excepției tardivității cererii completatoare și trimiterii spre rejudecare primei instanțe. În motivare, a arătat, în esență, că prin menținerea soluției primei instanțe cu privire la excepția tardivității cererii completatoare, instanța de recurs a nesocotit dreptul de acces la o instanță și previzibilitatea legii, elemente componente ale dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. A arăta, că prin raportare la dispozițiile art. 52 alin. (3) și (4) din Cartă, că atât CEDO cât și tradițiile constituționale comune statelor membre impun ca orice restrângere a unui drept fundamental să fie făcută prin lege. Așadar, în lipsa unei prevederi legale exprese, o asemenea limitare nu poate fi instituită printr-o hotărâre judecătorească, cum este situația în cauză. Limitarea termenului în care persoana vătămată de actul administrativ poate să formuleze noi motive de nelegalitate a raportului ANI, reprezintă o restrângere a dreptului de acces la instanță, componentă a dreptului la un proces echitabil. Instanța de recurs a reținut, calificând cererea completatoare ca fiind o cerere adițională, că și o cerere adițională trebuie formulată în termenul de 15 zile prevăzut pentru formularea contestației. A susținut că această limitare nu este prevăzută de lege. Astfel, a arătat că art. 22 și art. 24 din Legea nr. 176/2010 statuează că acestui tip de contestație i se aplică regulile de procedură prevăzută de Legea nr. 554/2004. Legea nr. 176/2010 nu conține o dispoziție specială referitoare la completarea contestației, iar Legea nr. 554/2004 nu prevede, de asemenea, o dispoziție specială referitoare la completarea contestației. În aceste condiții, a susținut că în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se aplică dreptul comun, respectiv art. 204 alin. (1) C. proc. civ. În plus, a arătat că, în măsura în care legiuitorul a intenționat să deroge de la dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a menționat în mod expres, cum este situația art. 21 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materia achizițiilor publice. A mai susținut că interpretarea instanței de recurs încalcă și principiul general de drept “acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”, în condițiile în care Legea nr. 176/2010 nu cuprinde dispoziții prin care să se prevadă că în privința contestațiilor formulate în materia incompatibilităților nu sunt aplicabile dispozițiile art. 204 C. proc. civ. De asemenea, a arătat că în mod greșit instanța de recurs a calificat cererea completatoare ca fiind o cerere adițională, având în vedere că nu se circumscrie dispozițiilor art. 30 C. proc. civ. A precizat că revizuenta nu și-a modificat pretențiile anterioare, ci doar și/a completat motivele contestației. A susținut că această limitare este nenecesară, inadecvată și disproporționată, în sensul că nu respectă un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (întârzierea soluționării cauzei nu poate fi cauzată de formularea cererii completatoare; prima instanță a soluționat cauza după 2 ani, iar decizia instanței de recurs a fost comunicată tot după 2 ani). Totodată a susținut că soluția instanței de recurs încalcă principiul previzibilității, modalitatea de interpretare a normelor din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 176/2010 și C. proc. civ. fiind contrară principiilor de interpretare general acceptate și deciziilor de unificare a practicii judiciare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 16/2023 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii). În drept au fost invocate dispozițiile art. 509 C. proc. civ., art. 21 Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză Intimata ANI a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată. În motivare, a arătat, în esență, că cererea este inadmisibilă, întrucât motivele invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004. Astfel, a susținut că pentru a fi incident acest motiv de revizuire trebuie să existe decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Or, în cauză, a susținut că revizuenta nu a indicat printre motivele din cererea de revizuire nicio hotărâre CJUE care să aibă legătură cu prevederile art. 204 C. proc. civ. și cu cele ale art. 22 din Legea nr. 176/2010. Pe fond, a susținut că nu există o restrângere nelegală și disproporționată a dreptului de acces la instanță, întrucât normele procedurale de drept comun stabilite de art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, prioritatea având normele prevăzute în legea specială, Legea nr. 176/2010. În drept au fost invocate dispozițiile art. 513 alin. (2) și urm. C. proc. civ. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de revizuire II.1. Referitor la excepția inadmisibilității revizuirii, invocată de intimata Agenția Națională de Integritate, Înalta Curte reține că este nefondată și o va respinge. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a avut în vedere împrejurarea că din punct de vedere procedural, cererea de revizuire este admisibilă prin raportare la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care revizuenta a invocat nesocotirea de către instanța de recurs a dispozițiilor art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Cât privește temeinicia susținerilor revizuentei referitoare la pretinsele încălcări ale dreptului Uniunii Europene prin decizia instanței de recurs, acestea urmează să fie analizate în cadrul soluționării pe fond a căii extraordinare de atac. II.2. Analizând cererea de revizuire formulată de revizuenta A, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Conform Deciziei nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a vizat analiza interpretării și aplicabilității art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că revine însă instanței de judecată obligația să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecății, stabilind dacă dispozițiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanței de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate. Din ansamblul argumentelor expuse în cuprinsul cererii de revizuire, Înalta Curte reține că motivul pe care aceasta se grefează este reprezentat de împrejurarea că instanța de recurs ar fi făcut aplicarea legii naționale într-o modalitate care să genereze efecte contrare dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, din perspectiva dreptului de acces la o instanță și a previzibilității legii, componente ale dreptului la un proces echitabil. Procedând la verificarea susținerilor revizuentei, Înalta Curte constată că, instanța de recurs a fost învestită cu analizarea legalității soluției primei instanțe de respingere ca tardiv formulată a cererii completatoare din data de 13.10.2020. Astfel, criticile formulate în cadrul căii de atac a recursului au vizat pretinsa respingere eronată ca tardivă, a cererii completatoare depuse cu respectarea termenului prev. de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., pe motiv că a fost depășit termenul de contestare a raportului de evaluare prev. de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. În analiza realizată, instanța de recurs a procedat la o interpretare coroborată a dispozițiilor cuprinse în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2020 cu dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., interpretare în urma căreia a concluzionat că invocarea unor noi motive de nelegalitate cu privire la raportul contestat, prin intermediul unei cereri adiționale, are, din perspectiva termenului în care aceasta trebuie realizată, o dublă condiționare: aceea a termenului de 15 zile prev. de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, respectiv cea a primului termen de judecată, prev. de art. 204 C. proc. civ. Înalta Curte constată că prin prezenta cale de atac, revizuenta a invocat nesocotirea de către instanța de recurs a principiului priorității dreptului Uniunii Europene în interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2020 și ale dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Contrar susținerilor revizuentei, Înalta Curte constată că principiul priorității dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu a fost nesocotit de instanța de recurs. Astfel, calea de atac a fost soluționată în baza interpretării realizate de organul judiciar în privința unor norme interne care guvernează desfășurare procesului civil ( art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și art. 204 C. proc. civ.), a căror neconcordanță cu dreptul Uniunii Europene nu poate fi reținută, în condițiile în care nu au fost indicate norme juridice unionale, care reglementează diferit același tip de relații sociale, din perspectiva termenului în care poate fi completată contestația formulate în privința raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate. Cât privește criticile referitoare la pretinsa interpretare eronată a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Lega nr. 176/2010 prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curtea reține că reprezintă critici care vizează nelegalitatea soluției instanței de recurs și prin care se tinde la o rejudecare a recursului, ceea ce este nu este admisibil din punct de vedere procedural. În privința susținerilor revizuentei referitoare la nesocotirea de către instanța de recurs a principiului de drept “acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă” și la nesocotirea interpretării oferite de Înalta Curte prin decizia nr. 16/2023 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, se constată că nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât nu se circumscriu motivului de revizuire prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004, ce a fost invocat în susținerea căii extraordinare de atac. Față de cele mai sus expuse, Înalta Curte reține că motivele invocate nu sunt incidente în cauză și va respinge cererea de revizuire, ca nefondată. În baza art. 453 C. proc. civ., Înalta Curtea, reținând culpa procesuală a revizuentei în formularea prezentei căi extraordinare de atac, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.