ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4576/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a XI a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a formulat contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/16.06.2020, întocmit de către pârâta Agenția Națională de Integritate, solicitând admiterea contestației, anularea raportului și obligarea ANI la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2066 din 8 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția tardivității cererii completatoare.

S-a respins cererea completatoare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca tardivă.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, în rejudecare, anularea Raportului de evaluare nr. x/16.06.2020 emis de intimata-pârâtă A.N.I, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanță și în recurs.

S-a arătat că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 94 alin. (2

2

) din Legea 161/2003, care instituie o excepție de la regimul incompatibilităților, situație în care se încadrează recurenta-reclamantă.

Totodată, sentința recurată este nelegală, fiind întemeiată pe norme afectate de incertitudine juridică, cu încălcarea art. 5 alin. (1) și art. 52 din Constituție și a art. 6, alin. (1) și art. 7 C.E.D.O. și încalcă principiul proporționalității, principiu general în drept român și în dreptul Uniunii Europene.

În acest sens, s-a arătat că art. 94 alin. (2)

2

din Legea nr. 163/2003 menționează expres că deținerea unui astfel de post (membru în echipa de proiect finanțat din fonduri comunitare) nu reprezintă o situație de incompatibilitate. Prin acest articol se instituie o excepție de la regimul incompatibilităților funcționarului public, excepție care este de strictă interpretare și aplicare și nu poate fi extinsă prin introducerea altor condiții care nu sunt prevăzute de norma legală care reglementează excepția (conform art. 10 din C. civ.).

Pe cale de consecință, condiția suplimentară invocată de A.N.I. prin raportul de evaluare și preluată automat de către prima instanță prin sentința recurată, respectiv că art. 94 alin. (2

2

) se referă exclusiv la situația în care funcționarul public este desemnat de propria instituție să facă parte din echipa de proiect, este rezultatul unei interpretări extensive, prin raportare la alte prevederi legale, a dispoziției incidente.

De asemenea, s-a arătat că modalitatea de a interpreta și aplica legea a primei instanțe încalcă și principiul proporționalității. Acesta impune ca restrângerea drepturilor fundamentale să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit.

Or, atât timp cât scopul urmărit de legislația integrității - prevenirea corupției - poate fi realizat pe deplin în ceea ce privește funcționarii publici încadrați în cadrul aceleiași autorități publice, de același tratament ar trebui să beneficieze și funcționarii publici din cadrul altor autorități, numiți în condițiile legii ca membru în echipele proiectelor finanțate din fonduri europene.

A criticat recurenta – reclamantă sentința recurată pentru greșita aplicare a normelor de drept material, instanța apreciind în mod eronat că actele efectuate de intimata-pârâtă în etapa de evaluare, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/16.06.2020 cu care a fost finalizată această lucrare, nu sunt lovite de nulitate absolută potrivit art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010 (aspect circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Din cuprinsul Raportului contestat rezultă că intimata – pârâtă a solicitat și recepționat date și informații cu privire la recurenta-reclamantă înainte de această dată, respectiv informații de la Ministerul Sănătății, de la Direcția de Sănătate Publică a județului Teleorman, de la Inspectoratul Teritorial de Muncă al municipiului București și Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București

Această "informare inițială", din data 19.03.2019, nu este o "informare și invitare" în sensul art. 13 și 20 din Legea 176/2010, respectiv o aducere la cunoștință a faptului că există elemente care conturează încălcarea regimului juridic al incompatibilităților și o acordare a posibilității de a se apăra.

A susținut, de asemenea, că sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în fața A.N.I., având în vedere ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată prin raport (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Așadar, procedura prin care ANI îi comunică persoanei evaluate faptul că au fost identificate elemente cu privire la nerespectarea de către aceasta a regimului juridic al incompatibilităților a fost reglementată astfel încât persoana vizată de evaluare să se poată apăra înainte ca ANI să întocmească raportul de evaluare. În speță, deși recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere cu privire la pretinsa încălcare a regimului juridic al incompatibilităților, intimata-pârâtă l-a ignorat.

Se remarcă faptul că, în cadrul capitolului II din Raport, "Punctul de vedere al persoanei evaluate" intimata - pârâtă nu analizează apărările formulate, astfel cum era datoare, pentru a se da eficiență dispozițiilor privitoare la dreptul persoanei evaluate de a se apăra în cadrul acestei proceduri, aspecte tratate superficial de instanța de fond.

Sentința recurată este nelegală din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât prima instanță a respins cererea de completare a contestației că fiind tardiv formulată, cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Prin sentința recurată instanța de fond a reținut că "cererea completatoare din 13.10.2020 a fost formulată de reclamantă cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, soluție nelegală, având în vedere că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu conține nicio referire la motivele contestației care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile, sau la imposibilitatea completării motivelor contestației. De asemenea, nici Legea 554/2004 nu conține vreo normă derogatorie în această privință.

Pe cale de consecință, având în vedere că Legea nr. 176/2010 (legea specială) nu conține dispoziții referitoare la motivarea contestației, în mod evident aceasta se completează cu dispozițiile art. 204 din C. proc. civ. (legea generală), care prevăd că recurentul-reclamant poate să modifice/completeze cererea și să propună noi dovezi până la primul termen de judecată la care este legal citat.

În plus, s-a arătat că atunci când legiuitorul a dorit să introducă o asemenea limitare a dreptului de acces la o instanță și a dreptului la apărare, a făcut-o în mod expres, cum este cazul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică.

Interpretarea instanței de fond încalcă și principiul general de drept "acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Pentru aceste motive s-a solicitat casarea sentinței recurate cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, o altă soluție fiind de natură să suprime principiul garantării celor două grande de jurisdicție, excepțiile fiind analizate pentru prima oară în etapa procesuală a recursului.

În drept, recursul s-a întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Intimata – pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Contrar susținerilor recurentei – reclamante, s-a arătat că dispozițiile art. 94 alin. (2

2

) din Legea nr. 161/2003 instituie o excepție de la regimul incompatibilităților, însă condiționat de împrejurarea ca funcționarul public să fie desemnat de propriul angajator să facă parte din echipa de proiect finanțat din fonduri comunitare nerambursabile.

Or, în ipoteza avută în vedere de legiuitor nu este necesară încheierea unui contract individual de muncă, plata funcționarului fiind efectuată în temeiul actului administrativ de numire și în baza art. 16 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care prevăd în mod clar că orice instituție își poate desemnat propriul personal pentru a face parte din echipa de proiect.

S-a arătat că recurenta realizează o interpretare eronată a dispozițiilor art. 94 alin. (2

2

) din Legea nr. 161/2003, iar dispoziția nr. x/02.03.2018 nu se încadrează în situația de excepție, aceasta fiind un act administrativ subsecvent contractului individual de muncă înregistrat sub nr. x/28.02.2018 încheiat între Direcția de Sănătate Publică Teleorman și A..

Referitor la motivul de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 și 20 din Legea nr. 176/2010, s-a arătat că, sub un prim aspect dispozițiile art. 13 nu sunt aplicabile acestei proceduri ci celei de evaluare a averii, iar, pe de altă parte, că autoritatea pârâtă a comunicat recurentului declanșarea procedurii de evaluare, ulterior solicitând informații ce pot fi valorificate la elaborarea raportului de evaluare.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la apărare, a arătat intimata – pârâtă că nicio dispoziție legală nu obligă inspectorul de integritate să combată argumentele expuse în punctul de vedere al persoanei evaluate, activitatea Agenției Naționale de Integritate nefiind una de jurisdicție, ci administrativă.

Cu privire la soluția de respingere a cererii de completare a contestației ca tardiv formulate, s-a arătat că soluția instanței de fond este temeinică și legală, completarea fiind făcută cu depășirea termenului de 15 zile de la primirea raportului de evaluare, prevăzut la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Prin cererea depusă la termenul din data de 16 octombrie 2024 recurenta – reclamantă a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu următoarea chestiune de drept:

"În cazul procedurilor de evaluare desfășurate de Agenția Națională de Integritate, dispozițiile art. 13 raportat la art. 20 din Legea 176/2010 se interpretează în sensul că se opun ca inspectorul de integritate să solicite sau să obțină date, informații sau documente cu caracter nepublic (necesare întocmirii Raportului de evaluare) anterior informării și invitării persoanei cercetate de a formula un punct de vedere cu privire la faptele reținute în sarcina sa?"

A apreciat apărarea că importanța interpretării acestor dispoziții legale rezultă din faptul că acestea reglementează procedura de obținere de către A.N.I. a datelor și informațiilor pe care ulterior le folosește la întocmirea rapoartelor de evaluare. Încălcarea procedurii de obținere a datelor și informațiilor reprezintă un motiv de nelegalitate des întâlnit în acțiunile ce au ca obiect anularea rapoartelor de evaluare.

Deși pârâta A.N.I. invocă în apărare informarea inițială pe care o trimite la debutul procedurii de evaluare, aceasta nu este o "informare și invitare pentru de a depune un punct de vedere" în sensul art. 13 și 20 din Legea 176/2010, respectiv o aducere la cunoștință a faptului că există elemente care conturează încălcarea regimului juridic al incompatibilități lor și o acordare a posibilității de a se apăra. Informarea inițială reprezintă o simplă încunoștințare că va urma o procedură de evaluare, care nu este prevăzută de lege, dar care urmărește eludarea garanției legale instituite de legiuitor, prin aceea că prelevarea datelor cu caracter nepublic se face fără ca persoana evaluată să-și exprime punctul de vedere.

S-a arătat că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate stabilite de art. 519 din C. proc. civ., în condițiile în care problema de interpretare a dat deja naștere unei practici judiciare neunitare.

Astfel, s-a arătat că, într-o primă interpretare, unele instanțe au decis că în procedura de evaluare a incompatibilităților/conflictelor de interese, în situația în care inspectorul de integritate a solicitat informații și documente care nu au caracter public, fără ca în prealabil, să respecte cerința impusă de dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, devine aplicabilă sancțiunea impusă de legiuitor prin art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010, respectiv nulitatea absolută a raportului de evaluare emis de ANI, în timp ce, într-o a doua interpretare, instanțele au decis în sens contrar, respectiv că în activitatea de evaluare a incompatibilităților obținerea altor date și informații decât cele cuprinse în declarațiile persoanei evaluate poate fi realizată chiar anterior solicitării unui punct de vedere în cauză, în condițiile în care din art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

S-a mai arătat că soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul are ca obiect o contestație împotriva unui raport de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate -ANI, aspectul fiind reluat și prin motivele de recurs, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a raportului în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010.

Referitor la noutatea problemei de drept, a arătat că aceasta rezultă și din soluțiile diferite, de data recentă, pronunțate de ICCJ în spețe similare (deciziile nr. 1047/2024, nr. 2319/20, respectiv, nr. 5159/23 și nr. 3615/2023).

În prealabil, examinând cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum a fost formulată și motivată de recurenta – reclamantă A., în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Așadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în condițiile particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, recurentul – reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor art. 13 și art. 20 din Legea nr. 176/2010 în raport de motivul de recurs privind greșita aplicare de către prima instanță a acestor norme de drept material față de solicitarea și obținerea de către inspectorul de integritate de informații cu privire la persoana verificată de la Ministerul Sănătății, Direcția de Sănătate Publică a județului Teleorman, Inspectoratul Teritorial de Muncă al municipiului București și Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București, raportat la natura adresei de comunicare nr. x/12.03.2019.

Reține Înalta Curte că recurenta - reclamantă nu urmărește stabilirea înțelesului sau a conținutului normei, ci, mai degrabă, pornind de la un anumit rezultat al interpretării dispozițiilor legale, are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a identifica soluția ce trebuie dispusă în cauză.

În plus, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul înstanțelor, în cererea de sesizare trebuie să fie invocată o problemă de drept care să necesite cu pregnanță lămuriri și care are caracter de noutate.

Or, nici această condiție a noutății problemei de drept nu este îndeplinită în cauză astfel cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți, și chiar din practica judiciară depusă de către recurenta – reclamantă, dezlegarea dată, presupus neunitară, fiind generată doar de particularitățile spețelor.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute în dispozițiile art. 519 C. proc. civ., în considerarea faptului că problema de drept invocată nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept cu caracter de noutate, iar eventuala practică neunitară se va rezolva prin pronunțarea unui recurs în interesul legii, conform art. 514 din C. proc. civ. și nu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este întemeiat în parte, pentru următoarele considerente:

6.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin raportul de evaluare nr. x/16.06.2020 contestat în cauză, pârâta Agenția Națională de Integritate a identificat, în privința reclamantei, elemente de încălcare a legislației privind regimul incompatibilităților întrucât, începând cu data de 28.02.2018, a deținut simultan funcția publică de conducere de șef serviciu la Inspecția Sanitară din cadrul Ministerului Sănătății cât și cea de angajat cu contract individual de muncă la Direcția de Sănătate Publică a Județului Teleorman (coordonator național formare-cod COR 112029 manager) în cadrul Proiectului "Personal specializat pentru un sistem de sănătate modern (Cod My SMIS 106519)".

Astfel, s-a reținut că persoana evaluată a încălcat dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

6.2. Criticile recurentei – reclamante formulate împotriva raportului de evaluare au vizat nelegalitatea actului emis, în condițiile în care situația de fapt reținută de inspectorul de integritate este expres exceptată de la regimul incompatibilităților potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (2

2

) din Legea nr. 161/2003.

De asemenea, s-a invocat nulitatea actelor efectuate de pârâtă, inclusiv a raportului de evaluare, pentru încălcarea obligației de informare și invitare a reclamantei prevăzută de art. 20, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010.

S-a invocat nelegalitatea raportului și față de încălcarea normelor care impun protecția datelor cu caracter personal, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara și alții și față de încălcarea dreptului la apărare prin neluarea în considerare în cuprinsul raportului a apărărilor expuse în punctul de vedere formulat.

Prin cererea completatoare din 13.10.2020 reclamanta a introdus un motiv suplimentar de nelegalitate, respectiv emiterea raportului cu încălcarea dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, apreciind că activitatea desfășurată în cadrul proiectului este una cu caracter didactic, împrejurarea care, potrivit dispozițiilor invocate, se constituie ca o excepție de la regimul incompatibilităților.

În plus, în cauză s-a invocat necesitatea verificării modului de aplicare a sancțiunilor și interdicțiilor prevăzute de Legea nr. 176/2010 prin prisma principiului proporționalității, în raport de care reclamanta a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și suspendarea dosarului până la pronunțarea Curții în cauza C-40/21.

6.3. Cu privire la această din urmă împrejurare, instanța supremă arată că trebuie avut în vedere că hotărârile prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene se pronunță cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene au un efect retroactiv care operează de la data intrării în vigoare a normei interpretate, precedentul judiciar fiind consacrat prin jurisprudența Curții de Justiție; astfel cum s-a reținut în Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz NV, C-453/00, punctul 2, interpretarea pe care Curtea Europeană de Justiție o dă unei norme de drept a Uniunii Europene, "clarifică și precizează, dacă este necesar, semnificația și sfera de aplicare a acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată încă din momentul intrării sale în vigoare (Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec., p. 1205, punctul 16, și Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, Rec., p. I-743, punctul 43)."

În raport de aceste dispoziții, instanța reține criticile recurentei - reclamante ca fiind parțial fondate.

Înalta Curte subliniază rolul fundamental al garanțiilor procedurale în litigiile care, precum cel de față, produc consecințe ireversibile de o gravitate deosebită asupra carierei profesionale a recurentei printr-o eventuală constatare a stării de incompatibilitate.

Curtea de apel nu a avut în vedere împrejurările relevante ale cauzei din această perspectivă, antamată în fața instanței de fond, respectiv analiza criteriului proporționalității, o cerință pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pronunțând cauza C-40/21, a apreciat-o ca trebuind a fi avută în vedere în analiza legalității raportului de evaluare, de vreme ce o eventuală constatare a legalității acestuia este urmată automat de aplicarea unor sancțiuni de o gravitate deosebită.

În acest sens, instanța europeană a subliniat că aplicarea legislației în materie de incompatibilități trebuie să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.

Dreptul la o cale de atac efectivă presupune printre altele ca titularul acestui drept să poată avea acces la o instanță competentă să asigure respectarea drepturilor care îi sunt garantate de dreptul Uniunii și, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. În speță, acest drept presupune ca instanța să poată controla legalitatea raportului de evaluare care o privește pe reclamantă și, dacă este cazul, să anuleze raportul respectiv, precum și sancțiunile aplicate în temeiul acestuia, inclusiv sub aspectul criteriului proporționalității.

Prin raportare la natura stării de incompatibilitate, faptă ilicită care impune cu necesitate reținerea atât a existenței unei acțiuni contrare normelor de drept apărate de legiuitor cu prilejul incriminării, dar și a vinovăției persoanei în cauză, rezultă că instanța nu a motivat corespunzător modalitatea concretă în care aceste două elemente au fost constatate în cauză în ceea ce o privește pe recurenta - reclamantă

Astfel, deși instanța fondului a analizat situația de incompatibilitate reținută de Agenția Națională de Integritate prin prisma dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, raportat la circumstanțele invocate de către recurenta – reclamantă prin cererea de chemare în judecată privind incidența dispozițiilor art. 94 alin. (2)

2

din Legea nr. 163/2003, a dispozițiilor art. 13 și 20 din Legea 176/2010 și a încălcării dreptului la apărare, a lăsat însă neantamate eventualele consecințe pe care reținerea stării de incompatibilitate le-ar avea din perspectiva criteriul proporționalității, o analiză care se impunea a fi făcută în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-40/21.

Din perspectiva jurisprudenței europene mai sus citate, gravitatea consecințelor reținerii stării de incompatibilitate interese impune o analiză riguroasă a proporționalității acestor consecințe cu fapta concretă săvârșită, cu luarea în considerare a întregului său context, a împrejurărilor justificate sau nu în mod obiectiv care au determinat-o.

În aceste condiții se constată că nu se poate exercita un control de legalitate asupra motivelor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., neputând priva părțile de un grad de jurisdicție prin rezolvarea lor direct în recurs, motiv pentru care Înalta Curte, coroborând art. 488 alin. (1) pct. 6 cu dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., va casa în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, care va proceda la rejudecarea cauzei în fond sub toate aspectele reținute prin raportul de evaluare atacat și criticile formulate prin cererea de chemare în judecată.

6.5. Cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, instanța de fond va fi ținută, prin raportare la decizia CJUE C-40/21, să facă o analiză a raportului de evaluare atacat inclusiv din perspectiva principiului proporționalității între eventualele abateri de la regimul incompatibilităților și consecințele pe care reclamantul-recurent ar urma să le suporte, ținându-se seama de gradul de vinovăție al acestuia raportat la circumstanțele concrete ale cauzei. În acest sens, instanța de fond va analiza cauza din perspectiva tuturor aspectelor mai sus reliefate ca fiind relevante pentru analiza criteriului proporționalității, urmând, de asemenea, să stabilească nu doar latura obiectivă a incompatibilității, ci și vinovăția, ca element subiectiv al acesteia.

6.6. Sentința pronunțată de prima instanță va fi menținută sub aspectul modului de soluționare excepției tardivității cererii completatoare, motivele de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. fiind nefondate.

Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat la instanța de judecată în termen de 15 zile de la data comunicării sale în termenul legal.

Din dispozițiile Legii nr. 176/2010, rezultă că Agenția Națională de Integritate, autoritate administrativă autonomă, desfășoară o activitate administrativă pe baza procedurii stabilite de lege, supusă controlului judecătoresc, prin care inspectorii de integritate evaluează situația incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din lege, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice.

Plecând de la această ipoteză legislativă, instanța reține că actul de procedură (fie că acesta este reprezentat de cererea introductivă de instanță-contestația-fie de o cerere adițională la acesta), prin care se invocă motive de nelegalitate ale raportului de evaluare, trebuie să fie îndeplinit în intervalul de timp antereferit, sub sancțiunea decăderii.

Astfel, deducerea unor noi motive de nelegalitate cu privire la raportul contestat, prin intermediul unei cereri adiționale, are, din perspectiva termenului în care aceasta trebuie realizată, o dublă condiționalitate: aceea a termenului de 15 zile de mai sus, respectiv aceea a primului termen de judecată, prevăzută de art. 204 C. proc. civ.

Deși din punct de vedere procedural, cererea adițională a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 204 din C. proc. civ., formularea unor noi motive de nelegalitate nu mai poate fi primită tocmai din cauza nerespectării termenului prevăzut de art. 22 din Legea 176/2010.

Pe de altă parte, în contextul dat, cererea adițională este aceea prin care partea reclamantă vine să adauge noi motive de nelegalitate a deciziei. În schimb, actul de procedură, prin care partea aduce noi argumente subsumate motivului de nelegalitate inițial, nu poate primi aceeași calificare, natura acestuia fiind exclusiv una precizatoare.

În aceste condiții, se constată că prin cererea din data de 13.10.2020 reclamanta a introdus un motiv suplimentar de nelegalitate, respectiv emiterea raportului cu încălcarea dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, apreciind că activitatea desfășurată în cadrul proiectului este una cu caracter didactic, împrejurarea care, potrivit dispozițiilor invocate, reprezintă o excepție de la regimul incompatibilităților.

Astfel cum s-a arătat nu suntem în ipoteza unei explicitări sau a unei completări a argumentelor de nelegalitate, ci în ipoteza introducerii unei teze noi, respectiv a calificării activității desfășurate ca fiind una de natură didactică, împrejurare pe care partea putea și trebuia să o invoce în termenul de 15 zile prevăzut de legiuitor, pentru a se evita tergiversarea procedurii. În plus, recurenta nu poate invoca că aceasta împrejurare nouă a reieșit ca urmare a încălcării vreunui drept de apărare prin neaducerea la cunoștință a materialului întocmit de inspectorul de integritate, sau vreo dezlegare de natura celei date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de natura celei reținute anterior, sau de către Curtea Constituțională.

Constată astfel instanța de control judiciar că recurenta –reclamantă era decăzută din dreptul de a mai invoca ipoteza prevăzută la art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 cu privire la inexistența stării de incompatibilitate în raport de definirea funcției exercitate ca activitate în domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că în mod corect prima instanță a admis excepția de tardivitate a cererii completatoare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare, menținând soluția primei instanțe în ceea ce privește soluționarea excepției tardivității cererii completatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenta – reclamantă A..

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 2066 din 8 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține soluția primei instanțe în ceea ce privește soluționarea excepției tardivității cererii completatoare.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.