ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1283/2024

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Maramureș a formulat plângere împotriva Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 405/C din data de 07.02.2022 emise de Ministerul Justiției, solicitând :

- anularea în parte a Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 405/C din data de 07.02.2022 emise de Ministerul Justiției, prin care să se recalculeze plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01.01.2020 data numirii ca judecător stagiar sau în subsidiar 23.04.2021(data publicării în M.O. a decretului de numire în funcția de judecător) și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat;

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 01.01.2020 data numirii ca judecător stagiar sau în subsidiar 23.04.2021 și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective; inclusiv obligarea pârâților la plata acestor sume;

- înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prin Decizia civilă nr. 2462 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată.

A respins excepția tardivității formulării plângerii împotriva ordinelor ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în privința capătului de cerere referitor la plata diferențelor salariale.

A respins capătul de cerere referitor la plata diferențelor salariale în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Maramureș.

A anulat în parte Ordinul nr. 405/C din 07.02.2022 prin s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Cluj în ceea ce o privește pe reclamantă sub aspectul datei de la care este acordată valoare de referință sectorială de 605,225 lei în sensul că în cazul reclamantei data acordării acestei valori este aceea a numirii în calitate de judecător (01.01.2020).

A obligat pârâtul Tribunalul Maramureș la plata către reclamantă a diferențelor salariale care vor rezulta ca urmare a modificării cuantumului valorii de referință sectorială, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală calculate de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.

A respins acțiunea în ceea ce privește înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C. pr. civ. și Înalta Curte de Casație și Justiție pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., Ministerul Justiției a arătat că, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, a invocat incidența prevederilor art. 43 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 42 C. proc. civ., având în vedere obiectul și părțile dosarului nr. x/42/2022 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, în care judecătorul care a pronunțat hotărârea recurată are calitatea de reclamant, iar prin cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Curtea de Apel București s-a solicitat anularea parțială a OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 și a OMJ nr. 401/C/07.02.2022.

Recurentul a considerat că în pronunțarea hotărârii judecătorești, instanța a ignorat dreptul pârâtului la judecarea cauzei în mod echitabil (art. 6 C. pr. civ.) și obligația stabilită de art. 20 din același cod în sarcina judecătorului, care are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Totodată, prin soluționarea cauzei de către un judecător aflat în situația prevăzută de 42 alin. (1) pct. 13, s-au încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului - Dreptul la un proces echitabil.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., pârâtul Ministerul Justiției a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. 11 și art. 20 din Legea nr. 153/2017, art II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din OUG nr. 20/2016.

A considerat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021, emis în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 30.12.2021.

Potrivit art. 1 din OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Ținând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii cu funcții de execuție cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V Ia Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare.

Ca urmare a majorării de VRS, toți judecătorii cu funcții de execuție, indiferent de grad, nivel, instanță, vechime, au atins nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale mai sus-citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispozițiilor legale.

Ministerul Justiției a arătat că, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) și ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr.763 din 22 octombrie 2020 că „potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajaților din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificația încălcării regulilor fundamentale și convenționale invocate”.

Recurentul a mai susținut că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din OUG nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, pentru consilierii de probațiune, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională „Justiție".

Astfel, din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din OUG nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială.

În opinia recurentului, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Astfel, prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În final, recurentul a arătat că, în urma emiterii ordinului OMJ 6245/C/30.12.20222, pe rolul instanțelor judecătorești au fost înregistrate acțiuni având ca obiect anularea acestui act administrativ și emiterea unui alt ordin de salarizare în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare DNA/DIICOT.

Recurentul a invocat practica judiciară prin s-au pronunțat predominant soluții de respingere a acestor pretenții, ca neîntemeiate.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 06.03.2024, Înalta Curte, în temeiul art. 38 C. pr. civ., având în vedere și dispozițiile art. 142 alin. (6) din același cod, a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta din urmă, în calitate de pârâtă, subrogându-se de drept în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului.

Recurenta pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a însușit recursul ministerului și a reluat criticile privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 44 pct. 11 și art. 20 din Legea nr. 153/2017, art II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din OUG nr. 20/2016.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, astfel cum s-a luat act în ședința publică de la termenul din 06 martie 2024, în cauză a operat transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta din urmă, în calitate de pârâtă, subrogându-se de drept în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului, în temeiul dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, care prevăd următoarele: „(2) Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (...) (6) Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii.”

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., Înalta Curte reține că intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și Ordinul nr. 405/C din data de 07.02.2022 emise de Ministerul Justiției, solicitând recalcularea drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinelor începând cu data de 01.01.2020 data numirii ca judecător stagiar sau în subsidiar 23.04.2021(data publicării în M.O. a decretului de numire în funcția de judecător) și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat, precum și repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale. A mai solicitat înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, stabilind că data acordării VRS de 605,225 lei este aceea a numirii în calitate de judecător (01.01.2020). În consecință a obligat pârâtul Tribunalul Maramureș la plata către reclamantă a diferențelor salariale care vor rezulta ca urmare a modificării cuantumului valorii de referință sectorială, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală calculate de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.

A respins acțiunea în ceea ce privește înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 ca neîntemeiată.

Prin motivele de recurs s-a susținut, în esență, că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/2021, emis în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 30.12.2021.

Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiției s-a stabilit că: «1.Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente».

Prin Ordinul nr. 405/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției, drepturile salarial ale judecătorilor din circumsripția Curții de Apel Cluj s-au stabilit având în vedere valoare de referință sectorială de 605,225 lei..

Instanța de recurs reține că reclamanta nu a invocat vreo hotărâre judecătorească definitivă care să-i fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei în raport de o anumită dată.

În aceste condiții, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii actului administrativ litigios o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie și/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită este dacă ordonatorul de credite trebuia să fi recunoscut dreptul litigios începând cu data emiterii actului respectiv sau și pentru perioada anterioară. Modul de soluționare a problemei amintite este determinat de faptul că aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 lei. Or, într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, iar nu doar pentru viitor, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, calculat regresiv în raport de data emiterii actului.

Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere în mod retroactiv a actului administrativ de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate.

Instanța de recurs observă că valoarea de referință sectorială de 605,225 lei este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel preexistent ordinelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaște în acord cu legea dreptul respectiv este aceea a termenului de prescripție, dincolo de care acesta se poate prevala de aplicarea legii în scopul sancționării pasivității creditorului.

Calculând în mod regresiv termenul general de prescripție de 3 ani în raport cu data emiterii ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 rezultă că data limită până la care ordonatorul de credite avea obligația de a fi recunoscut dreptul litigios era data de 30 decembrie 2018, moment la care valoarea de referință sectorială relevantă era cea amintită anterior și determina modul de calcul a indemnizației de încadrare potrivit celor învederate de intimata-reclamantă.

Cum reclamanta a fost numită în funcția de judecător la data de 01.01.2020, în mod corect prima instanță a apreciat că de la acest moment drepturile salariale ale reclamantei vor fi calculate prin raportare la o valoare sectorială de referință în cuantum de 605,225 lei.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, întrucât singurele cazuri de incompatibilitate care au fost apreciate de către legiuitor a zdruncina legalitatea hotărârii sunt cele care instituie incompatibilitatea absolută, respectiv cele prevăzute de art. 41 C. proc. civ., în privința cărora a dispus în art. 45 că judecătorul nu poate participa la judecată chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat, iar neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Astfel, nu pot fi primite criticile potrivit cărora judecătorul fondului nu a reținut incidența art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ., în condițiile în care recurentul-pârât nu înțeles să formuleze o cerere de recuzare pe parcursul soluționării cauzei în fond, în termenele stabilite prin dispozițiile art. 44 alin. (1) sau (2) din același cod.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Deciziei civile nr. 2462 din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.