ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2453/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2019, la data de 25 iulie 2019, reclamanta A a solicitat instanței să se constate nulitatea absolută a cererii de donație a autorilor, B și C, prin care li s-a solicitat să doneze Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie” apartamentul nr. (...) (fost nr.(...)), situat în București, sector 6, Șoseaua (...), cu anexele, cota parte indiviză de teren și părțile comune din întregul imobil; a deciziei nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului Executiv al Statului Popular al Capitalei R.P.R., prin care s-a acceptat cererea de donație având ca obiect apartamentul nr. (...) (fost nr, (...)), situat în București, sector 6, Șoseaua (...), formulată de autorii, B și C; a actului de donație încheiat între B și C și Sfatul Popular al Raionului „16 Februarie”, având ca obiect apartamentul nr. (...) (fost nr. (...)), situat în București, sector 6, Șoseaua (...), autentificat la Notariatul de Stal al Raionului „16 Februarie” București sub nr. 441/29.01.1964; a deciziei nr. 176/18.02.1964 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie” prin care să ia act de Decizia nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R; obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. (...) (fost nr. (...)), situat în București, sector 6 Șoseaua (...); evacuarea pârâților din imobilul, respectiv apartamentul nr. (...) (fost nr. (...)), situat în București, sector 6, Șoseaua (...), precum și obligarea pârâților la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei cauze. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 563 alin. (1) teza I noul C. civ., art. 801, art. 813 și art. 948 C. civ. de la 1864, art. 4 din Decretul nr. 478/1954, precum și celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr.1067 din 30 iulie 2021, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, având ca obiect constatarea nulității absolute a cererii de donație a autorilor reclamantei, constatarea nulității absolute a deciziei nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului executiv a Sfatului popular al Capitalei R.P.R., constatarea nulității absolute a actului de donație încheiat între autorii reclamantei, B și C, și Sfatul Popular al Raionului „16 februarie”, constatarea nulității absolute a deciziei nr. 176/18.02.1964 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie”, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. (...) (fost nr. (...)) situat în municipiul București, Șoseaua (...), sector 6, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect evacuare și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1186A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel București– Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A, împotriva sentinței civile nr. 1067 din 30 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București– Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, prin primar general, pentru motivele de ordine publică invocate din oficiu. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins primul capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes. A respins cel de-al doilea capăt de cerere, ca fiind inadmisibil. A menținut în rest sentința civilă apelată și a respins cererea apelantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. După prezentarea situației de fapt în primele șase pagini ale recursului, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin respingerea ca lipsit de interes a primului capăt de cerere și ca inadmisibil a celui de-al doilea capăt, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea prevederilor imperative privind îndatorirea judecătorilor de a soluționa cererile aflate în competența lor prevăzute de art. 5 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a principiului egalității prevăzut de art. 8 C. proc. civ., precum și a dreptului la un proces echitabil exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României, drept garantat de asemenea de art. 6 C. proc. civ. și de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. După prezentarea unor aspecte teoretice cu privire la textele legale invocate, recurenta a susținut că a aflat despre existența imobilului odată cu obținerea istoricului de rol fiscal de la Direcția Generală de Taxe și Impozite Locale Sector 6 (25.09.2018), cu mult după expirarea termenului în care ar fi putut depune notificarea conform Legii nr. 10/2001. Astfel, prezentul demers reprezintă în opinia recurentei singura modalitate de a dobândi deplina proprietate a imobilului ce i se cuvine și care a fost preluat abuziv în anul 1964 de către Statul Român. În acest sens, recurenta a făcut referire la decizia nr.53/04.06.2007, decizia nr. 209/18.01.2012 și decizia nr. 33/09.06.2009, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că soluția de respingere a capătului al doilea de cerere, ca inadmisibil, este în contradicție cu deciziile enunțate. Recurenta a susținut că sunt neîntemeiate susținerile instanței de apel potrivit cu care cererea în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu ar fi admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de deciziile nr.53/04.06.2007 și nr. 209/18.01.2012 ale Înaltei Curți, întrucât din motive independente de voința sa nu a putut urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenele legale, astfel că are deschisă calea acțiunii în revendicare. Un alt argument neîntemeiat al instanței de apel este acela că recurenta ar fi omis să formuleze notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în condițiile în care partea a aflat despre existența imobilului cu mult după expirarea termenului în care putea depune notificarea conform legii, deci nu este vorba despre vreo omisiune sau culpă. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 33 C. proc. civ., în condițiile în care justifică un interes în ceea ce privește primul capăt de cerere constând în nulitatea actului de donație, urmărind reîntoarcerea bunului în patrimoniul său, în calitate de moștenitoare a autorilor săi. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv nu se pot identifica motivele pentru care nu au fost primite apărările și susținerile reclamantei. Chiar dacă instanța a invocat din oficiu motive de ordine publică în temeiul art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ., avea obligația de a analiza susținerile din cuprinsul cererii de apel. Instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe (cea de respingere, ca neîntemeiat, a capătului 3 de cerere având ca obiect evacuare) fără să motiveze de ce menține în rest sentința apelată, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, în lipsa cunoașterii rațiunilor pentru care instanța de apel a pronunțat soluția, exercitarea controlului judiciar asupra deciziei recurate nu poate fi realizată. În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin respingerea, ca lipsit de interes, a primului capăt de cerere, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1254 alin. (1) C. civ., întrucât contractul lovit de nulitate este considerat că nu a fost niciodată încheiat, contrar susținerilor instanței de apel, în speță, constatarea nulității actului de donație atrăgând întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei, în calitate de moștenitoare a autorilor săi.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Municipiul București, prin primar general, urmare a comunicării cererii de recurs, nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor imperative privind îndatorirea judecătorilor de a soluționa cererile aflate în competența lor potrivit art. 5 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a principiului egalității prevăzut de art. 8 C. proc. civ., a dreptului la un proces echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României, drept garantat de asemenea de art. 6 C. proc. civ. și de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 33 C. proc. civ., prin respingerea ca lipsit de interes a primului capăt de cerere și ca inadmisibil a celui de-al doilea capăt. Critica este nefondată, în considerarea celor ce succedă. Situația de fapt reținută de instanțele de fond relevă că prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 563 alin.(1) teza I noul C. civ., art. 801, art. 813, art .948 C. civ. de la 1864, precum și art. 4 din Decretul nr. 478/1954), reclamanta a solicitat, printr-un prim capăt de cerere, constatarea nulității absolute a cererii de donație a autorilor, B și C, prin care au solicitat să doneze Sfatului Popular al Raionului "16 Februarie" apartamentul nr. (...) (fost nr. (...)), situat în București, sector 6, Șoseaua (...), precum și a actului de acceptare a acestei donații, iar prin alte două capete de cerere a solicitat revendicarea acestui apartament, precum și evacuarea pârâtului din imobil. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând în esență că nu sunt întemeiate motivele invocate de reclamantă pentru constatarea nulității absolute a cererii de donație a autorilor reclamantei, constatarea nulității absolute a deciziei nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului executiv a Sfatului popular al Capitalei R.P.R., constatarea nulității absolute a actului de donație încheiat între autorii reclamantei, B și C și Sfatul Popular al Raionului „16 februarie”, constatarea nulității absolute a deciziei nr. 176/18.02.1964 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie”. Referitor la acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prima instanță a analizat raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001), dreptul comun și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ținând cont de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a apreciat că reclamanta nu are în patrimoniul său un „bun actual” în sensul Convenției, care să-i permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu deține o decizie administrativă sau o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus expres restituirea bunului. Subsecvent, instanța a reținut că și cererea având ca obiect evacuarea pârâtei din imobil este neîntemeiată, câtă vreme reclamanta nu justifică un drept actual asupra apartamentului în discuție care să o îndreptățească să solicite evacuarea persoanelor care folosesc imobilul respectiv. Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamantă, pentru motive de ordine publică invocate din oficiu, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins primul capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes, a respins cel de-al doilea capăt de cerere, ca fiind inadmisibil și a menținut în rest sentința apelată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat ca fiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu cele ale dreptului comun, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în condițiile în care reclamanta avea la îndemână procedura prevăzută de legea specială pentru a obține întoarcerea bunului în patrimoniul său. Ca o consecință a inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de apel a constatat lipsa de interes în privința capătului al doilea de cerere, întrucât constatarea nulității actului de donație nu servește niciunui scop practic, neputând atrage întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei. Analizând critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se observă că recurenta a invocat încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 5, art. 6, art. 8 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor de drept material din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta fiind nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a soluționat cauza, apreciindu-se greșit, în opinia părții, că nu putea formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun în condițiile în care Legea nr. 10/2001 a avut în vedere doar persoanele care au cunoscut despre existența imobilelor la care ar fi îndreptățite ori despre care au aflat în termenul de 6 luni prevăzut pentru a depune o notificare incidentă în materie. În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că a aflat despre existența imobilului a cărui revendicare o solicită odată cu obținerea unui istoric de rol fiscal, cu mult timp după expirarea termenului în care ar fi putut depune notificarea, se constată că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate cu privire la decizia recurată, ci prin formularea unei astfel de critici în recurs recurenta tinde la schimbarea situației de fapt conturate în cauză, care nu poate fi reapreciată în recurs dat fiind că reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că este lipsit de relevanță argumentul reclamantei în sensul că nu a avut cunoștință despre deținerea bunului de către autorii săi și donația făcută statului, întrucât partea nu exercită un drept propriu, ci un drept preluat de la autorii săi prin moștenire legală, care știau despre o presupusă preluare abuzivă a bunului prin exercitarea de presiuni în vederea donării. Raportat la cele reținute de instanța de apel cu privire la această critică relativă la neaplicarea Legii nr. 10/2001 ca urmare a necunoașterii situației juridice a imobilului, se observă că recurenta nu a formulat veritabile critici care să combată raționamentul instanței de apel, potrivit cu care a preluat bunul prin moștenire legală de la autorii săi care aveau cunoștință despre presupusa preluare abuzivă, ci a reiterat critica în aceeași modalitate în care a fost formulată în etapa procesuală anterioară. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, nu se poate aprecia că partea este exclusă de la aplicarea Legii nr. 10/2001 și că i s-ar aplica statuările Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci, așa cum au reținut instanțele de fond sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu avea posibilitatea de a alege între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 563 noul C. civ., indicat de parte. În atare circumstanțe, în mod corect instanțele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, iar reclamanta pretinde că a dobândit în mod valabil, prin moștenire, dreptul de proprietate de la autorii săi, fiind astfel îndreptățită la restituirea imobilului de către stat, deși nu a urmat procedura legii speciale. Astfel, prin situația sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) și aceasta independent de voința sau de alegerea manifestată de reclamantă în cuprinsul acțiunii, dat fiind că părțile nu au un drept de opțiune în privința regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acțiunea acestora. Aceasta întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele care au fost donate de către foștii proprietari statului, cum este și cazul de față, de vreme ce art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 include în sfera imobilelor preluate abuziv și imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ. Întrucât, reclamanta a pretins că este îndreptățită la examinarea pe fond a acțiunii în constatarea nulității donației și în revendicare, instanțele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun și legea specială (Legea nr. 10/2001) și au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, instanța de recurs subliniază că, așa cum, de altfel, s-a statuat și prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată. Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile și nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat. Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, în temeiului dreptului comun, recurenta urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil. Cum pentru aceeași finalitate există și normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, și actul normativ special – Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantei este exclusă, conform principiului anterior menționat. Așadar, se reține că, în soluționarea cauzei de față, nu se poate face abstracție de actualul context legislativ care, așa cum corect a subliniat instanța de apel, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (reprezentată de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555, art. 563 noul C. civ.). Întrucât, în speță, bunul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanța de apel a identificat corect dispozițiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecății. Așadar, nu se poate reține că prin admiterea excepției indmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicare, instanța de apel ar fi încălcat normele de procedură indicate de recurentă. Astfel cum a apreciat și instanța de apel, nu se poate reține nici o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 par.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 par. 1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Or, în cauza de față, recurenta, în calitate de moștenitoare, a avut o astfel de cale, pe care a pierdut-o din propria culpă, omițând să formuleze notificare în termenul prevăzute de lege, astfel că, în mod corect s-a constatat că motivul de apel de ordine publică constând în inadmisibilitatea cererii în revendicare este întemeiat. Printr-o altă critică circumscrisă aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea art. 33 C. proc. civ., ca urmare a respingerii ca lipsit de interes a căpătului de cerere privind constatarea nulității donației. Critica nu poate fi primită. Potrivit art. 33 C. proc. civ., pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, să se urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut. Prin „interes” se înțelege, așadar, folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Prin instituirea acestei condiții s-a urmărit evitarea acelor litigii lipsite de orice utilitate pentru parte. Cerința existenței interesului trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci pe tot parcursul desfășurării procesului, până la soluționarea definitivă a acestuia, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii – cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită. Verificarea îndeplinirii condiției existenței interesului în formularea acțiunii, raportat la aceste considerente teoretice, a fost corect cercetată de către instanța de apel, care a apreciat că de vreme ce acțiunea în revendicare este inadmisibilă, constatarea nulității actului de donație nu servește niciunui scop practic, neputând atrage întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei. Astfel, constatarea nulității donației ce face obiectul litigiului nu mai poate aduce niciun folos practic reclamantei din perspectiva îndreptățirii sale la restituirea bunului, nemaiputând fi supusă analizei pe temeiul normelor speciale de reparație, și anume a celor prevăzute de Legea nr.10/2001, pe care chiar reclamanta le-a indicat în susținerea cererii sale. Având în vedere că singura cale aplicabilă era procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamanta putea invoca caracterul abuziv al preluării prin prisma lipsei intenției de a gratifica, nu mai există vreo posibilitate pentru recurenta-reclamantă de a mai recupera dreptul de proprietate asupra imobilului. Drept urmare, se confirmă caracterul legal al reținerii de către instanța de apel a neîntrunirii condiției interesului reglementată de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. în ceea ce privește cererea reclamantei de constatare a nulității donației pentru imobilul situat în București, Șoseaua (...), sector 6, astfel că nu se poate reține încălcarea art. 1254 alin. (1) C. civ., cum eronat susține recurenta, în condițiile în care acest capăt de cerere a fost respins ca lipsit de interes ca o consecință a reținerii caracterului inadmisibil al cererii în revendicare, care a constituit scopul acțiunii formulate. Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, deși a menținut hotărârea primei instanțe în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect evacuare, nu a motivat de ce menține în rest sentința apelată și nu a făcut referire la susținerile reclamantei, hotărârea fiind nemotivată. Analizând decizia recurată se observă că este adevărat că instanța de apel nu a motivat păstrarea soluției de respingere a cererii de evacuare, însă acest aspect nu este de natură să modifice soluția adoptată în cauză, întrucât decurge din motivarea elaborată prezentată de instanța de apel cu privire la primele două petite ale cererii de chemare în judecată. Având în vedere că solicitarea de evacuarea are caracter subsecvent primelor două capete de cerere, care au fost respinse (unul ca inadmisibil, altul ca lipsit de interes), este evident că soluția dată cererii de evacuare nu putea fi alta decât aceea de respingere, dat fiind caracterul de interdependență cu cererea de constatare a nulității actului de donație, respectiv cu cererea în revendicare. Subsumat aceluiași motiv de apel, recurenta a criticat necercetarea de către instanța de apel a susținerilor și a apărărilor sale din cuprinsul cererii de apel. Ceea ce pretinde recurenta, prin modalitatea de formulare a criticii, nu se subsumează unui motiv de nelegalitate care să fi rămas neanalizat de către instanța de apel, ci se referă la anumite argumente din cuprinsul cererii de apel pretins neanalizate de către instanță. Cum criticile din apel sunt circumscrise dreptului de proprietate pretins, iar decizia recurată conține analiza și dezlegarea jurisdicțională pe acest aspect, în condițiile în care instanța de apel a reținut, contrar poziției exprimate de reclamantă, că aceasta nu poate formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât a avut la îndemână procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, critica nu poate fi primită. Motivarea trebuie înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica soluția pronunțată de instanța de judecată, nu ca răspuns exhaustiv dat tuturor argumentelor aduse de părți în susținerea uneia și aceleiași cereri, cum susține reclamanta. Așadar, contrar susținerii recurentei, decizia recurată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de parte. Pentru aceste considerente, constatând că sunt nefondate motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă.