ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1812/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 15 octombrie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general: - constatarea nulității absolute parțiale a ofertei de donație autentificate sub nr. x din 5 octombrie 1976, privind donarea imobilului situat în București, șos. x, către "Statul Român - Consiliul Popular al Sectorului 5", respectiv cu privire la cota donatoarei B.; și - constatarea nulității absolute parțiale a deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București privind acceptarea ofertei de donație autentificate sub nr. x din 5 octombrie 1976, respectiv cu privire la cota donatoarei B.. În drept, au fost indicate prevederile art. 823, art. 942, art. 948 din C. civ. de la 1864. Prin cererea formulată la 21 mai 2020, reclamantul a completat cadrul procesual pasiv, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Reclamantul a completat cauza cererii de chemare în judecată, indicând ca motive de nulitate: încălcarea prevederilor art. 813 și următoarele din C. civ. de la 1864, referitoare la forma autentică obligatorie a actelor de perfectare a donației, și încălcarea prevederilor art. 966-968 din C. civ. de la 1864, respectiv lipsa unei cauze licite a ofertei de donație nr. 6717 din 5 octombrie 1976. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul București, prin primar general, a invocat excepția lipsei de interes în formularea cererii, față de soluționarea notificării reclamantului formulată cu privire la același imobil, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 13289 din 16 noiembrie 2010 fiind propusă acordarea de măsuri reparatorii. Prin întâmpinarea formulată la cererea completatoare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor, aceasta fiind calificată de tribunal drept excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin încheierea din 19 iunie 2020, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1515 din 5 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A constatat nulitatea absolută parțială a ofertei de donație autentificate sub nr. x din 5 octombrie 1976 și a deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emise de Consiliul Popular al Municipiului București, ambele în ceea ce privește cota de 1/2 din dreptul de proprietate aparținând numitei B., asupra imobilului situat în București, șos. x, sector 4 (fost sector 5), teren în suprafață 3.184 mp. Pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 8.201,05 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 848A din 3 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1515 din 5 noiembrie 2021 și încheierii din 19 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. Apelanții-pârâți au fost obligați, în solidar, să plătească intimatului-reclamant suma de 5.887,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile declarate în cauză 4.1. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat casarea deciziei recurate, formulând următoarele critici: A susținut că, potrivit actelor depuse la dosar, rezultă că B. și C. au încheiat actul juridic intitulat ofertă de donație, prin care donează Statului Român imobilul teren în litigiu, donația fiind acceptată prin decizia nr. 29 din 14 iunie 1977 de către Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului București și al Sectorului 5 București. Demolarea construcțiilor aflate pe terenul în litigiu s-a efectuat în baza autorizației nr. x din 4 octombrie 1976, emise de către același comitet. În aprecierea sa, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, la încheierea contractului de donație, Statul Român a fost reprezentat de Consiliul Popular al Sectorului

Prin urmare, nu se realizează identitatea dintre pârâtul Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, și cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel că nu se probează legitimitatea procesuală pasivă a acestuia. Cererea de chemare în judecată trebuia să fie formulată în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, în speță Municipiul București, prin primarul general. În susținerea criticilor a redat prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispozițiile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, art. 119 și art. 123 din Legea nr. 215/2001. A mai apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, întrucât Statul Român este reprezentat prin Ministerul Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Coroborând dispozițiile legale enunțate, a concluzionat în sensul că, în litigiul pendinte, este incidentă o situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de Ministerul Finanțelor, ci de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, și anume Municipiul București, acesta fiind donatarul. De asemenea, a susținut că atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia au fost făcute în condițiile de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație, iar în cauză nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului sau dovada violenței morale, ca viciu de consimțământ. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat, drept cauză de nulitate absolută, lipsa intenției de a gratifica. A învederat că au fost respectate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 948 din C. civ. cu privire la încheierea donațiilor făcute statului, întrucât ofertă de donație a fost semnată și acceptată în forma autentică, motiv pentru care titlul statului este valabil. O altă critică privește obligarea pârâtului, în solidar, cu Municipiul București, prin primar general, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.887,17 RON, recurentul-pârât susținând că nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, față de prevederile art. 451 C. proc. civ., atât timp cât nu se poate reține o culpă procesuală în sarcina sa, întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului. În ceea ce privește onorariul de avocat, a susținut că suma este nejustificată în raport cu complexitatea și dificultatea litigiului, ce a avut ca obiect "validare poprire", motiv pentru care solicită cenzurarea acestor cheltuieli de judecată, în temeiul articolului 451 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul-pârât a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4.2. Prin recursul incident declarat, reclamantul A. a solicitat casarea parțială a deciziei recurate, în sensul înlăturării considerentelor instanței de apel cu privire la calificarea deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emise de Consiliul Popular al Municipiului București, ca fiind act autentic și înlocuirii acestor considerente cu considerentele instanței de recurs, solicitând a fi menținută soluția pronunțată de curtea de apel. A învederat că instanța de apel nu a prezentat temeiurile legale pentru fundamentarea raționamentului în baza căruia decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977 a fost calificată ca fiind act autentic. De asemenea, a susținut că dispozițiile art. 269 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, prin raportare la art. 26 din același cod. În opinia sa, decizia de acceptare a ofertei de donație nu poate fi calificată drept act autentic față de dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de stat, care reglementau regula autentificării înscrisurilor de către notariatele de stat, și prevederile art. 9 din același act normativ, care stipulau excepțiile de la această regulă. Comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești puteau îndeplini acte notariale exclusiv în cazul în care erau situate în localități unde nu funcționau notariate de stat, dar în Municipiul București funcționau notariate de stat. Independent de această condiție, donațiile de orice fel erau excluse din competența Comitetelor executive ale sfaturilor populare prin prevederile art. 9 lit. c) din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960. Recurentul-reclamant nu a indicat motivul de recurs căruia i se subsumează criticile prezentate. 5. Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român ca nefondat, formulând următoarele apărări. În esență, a susținut că Statul Român deține calitate procesuală pasivă, deoarece a fost beneficiarul actelor juridice contestate în prezenta cauză, iar prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 instituie regula reprezentării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Contrar susținerilor recurentului-pârât, legiuitorul a instituit prezumția legală absolută a caracterului nelegal al donațiilor încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954, operațiuni incluse în sfera de cuprindere a sintagmei "imobile preluate abuziv", prin art. 2, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Nu se poate vorbi despre consimțământ sau cauză valabilă pentru realizarea donației, atât timp cât prin actele juridice rezultate s-a realizat o preluare abuzivă a imobilului de către stat, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. O atare calificare atrage consecința nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat, făcând inaplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pe care se întemeiază Statul Român. În opinia sa, cheltuielile de judecată solicitate au fost în mod corect admise integral, fiind nefondate susținerile privind complexitatea redusă a cauzei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 2.1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere cele ce succed. Printr-o primă critică, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că soluția dată de către instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, este greșită în raport cu dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și cu cele ale art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, ale art. 4 și 6 din Legea nr. 213/1998, ale art. 119 și art. 123 din Legea nr. 215/2001 și ale art. 25 din Decretul nr. 31/1954. În acest sens, a apreciat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al ofertei de donație este, în acest moment, unitatea administrativ-teritorială, fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, ca donatar, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care este un terț față de acest raport juridic. De asemenea, a apreciat că Ministerul Finanțelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecății. Criticile concrete formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, precum și calitatea Ministerul Finanțelor de reprezentant al statului în fața instanței. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată au fost în mod corect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente, hotărârea instanței de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate, întrucât Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil dedus judecății și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic (calitate procesuală pasivă). Particularizând pentru ipoteza acțiunii în anularea contractului de donație, în aplicarea principiului forței obligatorii a efectelor contractului în raporturile dintre părțile contractante, reglementat prin dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", reiese că nulitatea absolută a actului juridic, care are drept consecință desființarea acestuia dacă nu sunt respectate condițiile de validitate prevăzute de lege, trebuie analizată și constatată între părțile ce au participat la încheierea respectivului act. Astfel, părți la încheierea contractului de donație au fost, în calitate de donatori, autoarele reclamantului, și Statul Român, în calitate de donatar, acesta fiind reprezentat de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București. Calitatea de donatar a Statului Român determină legitimarea sa procesuală pasivă în cadrul acțiunii în anulare inițiate de reclamantul A., în calitate de succesor al donatoarei B., astfel că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, raportat totodată la prevederile din oferta de donație și din decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București. La data întocmirii actului juridic contestat erau in vigoare dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, care stipulează astfel: "Donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prezentului decret." De asemenea, potrivit art. 2 din același act normativ "Donațiunile oferite ministerelor, altor organe de stat, instituțiilor centrale care depind de Consiliul de Miniștri al D., precum și unitățile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului ori instituției centrale de stat. Donațiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei D.." Interpretând aceste prevederi legale, se impune concluzia că donațiile nu erau acceptate direct de către stat, ci prin intermediul organelor, instituțiilor de stat. Așadar, calitatea Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București a fost de reprezentant al statului în teritoriu, fiind limitată strict la acceptarea donațiilor făcute statului. Sancțiunea nulității trebuie să opereze în contra părților actului juridic, independent de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, bunul donat a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept. A se cerceta dacă, la momentul actual, terenul se află în proprietatea statului sau a unității administrativ-teritoriale, potrivit distincțiilor prevăzute de art. 123 alin. (1) și (2) din Legea nr. 215/2001, nu este o chestiune care să poată fi dezlegată în cercetarea excepției lipsei calității procesuale pasive în cererea de constatare a nulității contractului de donație, problema cadrului procesual, sub raport subiectiv, primindu-și dezlegarea prin observarea părților contractante, cum corect a statuat instanța de apel. În referire la reprezentarea legală a Statului Român în fața instanței, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanțelor în proces este reglementată, în prezent, de dispozițiile art. 223 alin. (1) din C. civ., prin care a fost preluat conținutul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, și care stipulează astfel: "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens." Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanțelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." Dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, care reglementau reprezentarea cu caracter special a statului nu își mai găsesc corespondent în legislația actuală, aplicabilă în litigiul pendinte. În lipsa unei astfel de reglementări și având în vedere că problema reprezentării este o chestiune de ordin procesual, care atrage incidența obligatorie și imediată a normelor în vigoare la momentul învestirii instanței, raportat la dispozițiile art. 24 C. proc. civ., rezultă că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 și ale art. 223 alin. (1) din C. civ., în temeiul cărora reprezentantul legal al Statului Român în procedura judiciară este Ministerul Finanțelor. Cât privește afirmația recurentului-pârât în sensul că donația îndeplinește condițiile de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic, nefiind dovedită lipsa consimțământului sau violența morală, ca viciu de consimțământ, aceasta nu constituie o critică propriu-zisă de nelegalitate a deciziei recurate, deoarece face trimitere la cauze de nulitate neanalizate în prezentul litigiu (lipsa consimțământului, violența morală), instanța de apel constatând nulitatea absolută parțială a donației pentru lipsa intenției de a gratifica. Al doilea motiv de recurs dedus analizei privește cheltuielile de judecată la care instanța de apel l-a obligat pe apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în solidar cu apelantul-pârât Municipiul București. În primul rând, recurentul-pârât a invocat că nu poate fi reținută culpa sa procesuală pentru a fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar în al doilea rând a criticat cuantumul cheltuielilor de judecată, fiind subliniată disproporționalitatea acestora în raport cu complexitatea cauzei și munca efectiv depusă de avocat. Cu toate că recurentul-pârât a indicat prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., prima critică, relativă la culpa sa procesuală în etapa apelului, urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece privește aplicarea normelor de procedură civilă prevăzute de art. 453 alin. (1) din același cod, care stipulează că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." Aceste norme de procedură determină debitorul (partea care pierde procesul) și creditorul (partea care câștigă) obligației de plată a cheltuielilor de judecată, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată fiind culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare, astfel că buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul enunțat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului. Față de soluția de respingere a apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a apelului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte observă că apelantul-pârât se află în culpă procesuală, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare, în mod corect a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de intimatul-reclamant A. în etapa apelului, în solidar cu celălalt apelant-pârât. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, criticile expuse reprezintă chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei recurate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul urmând a ține cont de circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Așadar, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe interpretarea normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea efectiv desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la pct. 8 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 2.2. În ceea ce privește recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva considerentelor deciziei civile nr. 848A din 3 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente. Recurentul-reclamant a solicitat înlocuirea considerentelor prin care instanța de apel a reținut că decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, prin care a fost acceptată oferta de donație, are valoarea unui act autentic, criticile expuse încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât pun în discuție interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1171 din C. civ. de la 1864, raportat la prevederile art. 4 și art. 9 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960. Chiar dacă instanța de apel nu a indicat textul de lege în baza căruia a calificat decizia menționată ca fiind act autentic, a reținut ca argument de drept împrejurarea că aceasta emană de la autoritățile statului, astfel că examinarea legalității substanțiale a hotărârii sub acest aspect este posibilă, din aceste considerente fiind dedusă concluzia că au fost avute în vedere dispozițiile art. 1171 din C. civ. de la 1864, conform cărora "Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut.", aplicabile în cauză prin raportare la prevederile art. 26 C. proc. civ., care reglementează legea aplicabilă mijloacelor de probă. Raportat la prevederile art. 1171 din C. civ. de la 1864, validând concluzia instanței de apel, Înalta Curte constată că decizia nr. 29 din 14 ianuarie 1977, prin care a fost acceptată și oferta de donație făcută de B., a fost întocmită și semnată de funcționarii publici - președintele și secretarul Comitetului executiv al Consiliului Popular al municipiului București, având competența să funcționeze în locul unde actul s-a întocmit și cu atribuții în acest sens, astfel că forma autentică a acceptării ofertei a fost asigurată și, în felul acesta, au fost respectate dispozițiile art. 813 din C. civ. de la 1864. De asemenea, nu pot fi valorificate nici susținerile recurentului-reclamant în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 4 și art. 9 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960, întrucât autenticitatea nu este un atribut exclusiv al înscrisurilor notariale, astfel că nu se poate pune semnul egalității între înscrisul autentic și înscrisul notarial, acesta din urmă reprezentând doar o categorie/varietate de înscris autentic, alături de hotărârile judecătorești, actele executorilor judecătorești, actele întocmite de funcționarii publici în limitele atribuțiilor de serviciu (ofițeri de stare civilă, secretari de primării, prefecturi etc.), dar și alte acte emise de organele centrale sau locale ale administrației de stat etc. În plus, se poate observa că prevederile art. 9 din Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960, la care recurentul-reclamant face trimitere, reglementau cazurile în care comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești din localitățile unde nu funcționau notariate de stat erau abilitate să îndeplinească acte notariale, motiv pentru care acestea nu pot infirma concluzia instanței de apel, din moment ce calificarea dată deciziei nr. 29 din 14 ianuarie 1977 nu a fost de act notarial, ci de act autentic în sensul prevederilor art. 1171 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, întrucât dezlegarea dată de curtea de apel naturii juridice a înscrisului prin care a fost acceptată oferta de donație este corectă prin raportare la normele de drept material incidente, considerentele din decizia recurată nu pot fi înlocuite în sensul solicitat de recurentul-reclamant, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins, ca nefondat, și recursul incident. În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluția de respingere a recursului incident implică și cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-reclamant, care nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu, fiind parte căzută în pretenții.