ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1730/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x din 25 iunie 1964, ce a avut ca obiect imobilul situat în București, str. x (fostă Dobrogeanu Gherea nr. 8), ap. nr. 14 (fost nr. 1) et.

Cererea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 948 alin. (4), art. 966, art. 968 din vechiul C. civ., Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007. La data de 6 mai 2019, reclamantul a depus o precizare a cererii de chemare în judecată în care a arătat că înțelege să introducă în cauză, în calitate de pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 2. Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 175 din 8 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. 3. Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1930A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 175 din 8 februarie 2021 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs B., în calitate de succesoare în drepturi a defunctului A., reclamant în prezenta cauză, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Recurenta apreciază că decizia supusă controlului judiciar este dată cu încălcarea regulilor de procedură, împrejurare care atrage incidența motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Astfel, instanța a încălcat normele procedurale în contextul decăderii autorului recurentei din dreptul de a administra proba testimonială. În primul rând, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel a nesocotit prevederile care reglementează rolul activ al judecătorului cât și pe cele care consfințesc dreptul la apărare al părților. Deși a încuviințat proba testimonială cu un martor, ce urma a fi indicat până la termenul de judecată următor, instanța a respins cererea de amânare justificată de decesul martorului și identificarea altei persoane care să ajute la clarificarea situației de fapt. Prin urmare, aceasta a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră principiul rolului său activ și obligația de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili corect și complet situația de fapt dedusă judecății. Instanța de apel a procedat în acest mod, deși nu a existat vreo critică asupra comportamentului procesual al reclamantului, imposibilitatea indicării martorului survenind din motive pur obiective. Apreciind că probele administrate nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea situației de fapt deduse judecății, menționând expres că este necesară audierea unui martor, instanța avea obligația de a respecta dispozițiile art. 254 alin. (5) teza I din C. proc. civ. și de a stărui în administrarea acestei probe. De altfel, ulterior a fost identificat un nou martor, sens în care s-a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol, la care s-a atașat și o declarație a acestuia, atestată de avocat. În al doilea rând, instanța a încălcat dreptul la apărare al autorului recurentei, reglementat de art. 13 alin. (3) din C. proc. civ., care trebuie să fie efectiv, în sensul acordării unei posibilități reale de a propune administrarea probelor considerate relevante. Soluția instanței de apel, de decădere din dreptul de a mai administra proba, întrucât autorul recurentei nu a putut indica un martor în cadrul ședinței de judecată din data de 29 iunie 2022, a fost de natură să-l lipsească pe acesta, în mod efectiv, de dreptul de a se apăra, cu atât mai mult cu cât identificarea unei persoane care să relateze aspecte petrecute în anul 1964 este foarte dificilă. Instanța de apel a încălcat normele de procedură și în contextul refuzului de a analiza critica întemeiată pe lipsa consimțământului donatorului la încheierea contractului de donație. Astfel, Curtea de Apel București a reținut că autorul recurentei, prin cererea de chemare în judecată, în temeiul principiului disponibilității, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație doar pentru lipsa cauzei, inexistența consimțământului fiind susținută abia în cererea de apel. Însă, recurenta apreciază că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. întrucât ar fi trebuit să pună în discuția părților natura juridică a cauzei din perspectiva textelor de lege aplicabile, nefiind ținută de temeiul juridic indicat în cerere. Din cuprinsul acțiunii rezultă că cererea a fost fundamentată și pe lipsa consimțământului donatorului. Chiar dacă temeiul de drept nu a fost menționat expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată, calificarea juridică a situației de fapt expuse prin cerere a avut în vedere și lipsa voinței de a dona. Prin urmare, și din această perspectivă se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta apreciază că decizia este dată și cu încălcarea normelor de drept material, împrejurare care atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 966 din vechiul C. civ., prin modalitatea în care a înțeles să se raporteze la circumstanțele cauzei și probatoriul administrat. Arată că este de neconceput ca autorul său să oprească una din tentativele de preluare abuzivă a imobilului, iar apoi să decidă să-l doneze acelorași autorități comuniste. Nu poate fi vorba nici de urmărirea unui interes patrimonial, respectiv scutirea de la plata unei datorii către stat, întrucât diferența dintre suma datorată și valoarea imobilului este foarte mare. C. nu ar fi renunțat, pentru o datorie de 9.125 RON, la o casă cu o valoare de 86 de ori mai mare. Deși oferta de donație poartă semnătura donatorului, este exclus a se considera că a existat intenția de a gratifica. Date fiind particularitățile istorice ale perioadei respective, astfel de donații erau încheiate ca urmare a presiunilor politice la care erau supuși titularii dreptului de proprietate privată. Există o prezumție relativă de inexistență a animus donandi în aceste situații. Lipsa intenției, în cauză, este confirmată și de faptul că, începând cu anul 1952, autoritățile comuniste au încercat să-i ia imobilul în baza Decretului nr. 111/1951, preluarea fiind infirmată prin sentința civilă nr. 2306/1957 a Tribunalului Popular al Raionului Lenin. Or, este de notorietate faptul că, pe măsură ce regimul comunist și-a consolidat puterea, procesul de naționalizare a proprietăților a devenit din ce în ce mai agresiv. Prin urmare, soluția instanței de apel, prin care s-a constatat existența cauzei contractului de donație, este vădit nelegală și încalcă dispozițiile art. 966 din C. civ. Față de aceste precizări, recurenta B. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel

Apărări formulate în cauză Intimații Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul București, prin Primar, nu au formulat întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 25 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit termen la 20 iunie 2024 pentru analiza recursului declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 1930A din 14 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care recurenta B. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În primul rând, se invocă motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, potrivit cu care se poate casa hotărârea dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Printr-un prim argument, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în cauză, reglementat de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât l-a decăzut pe autorul său din dreptul de a administra proba testimonială, deși era necesară pentru lămurirea situației deduse judecății. Critica este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Acest cadru legal, mai sus evocat, permite judecătorului ca, în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză și aplicării corecte a legii, să analizeze susținerile părților și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, să examineze probatoriile administrate și să dispună completarea acestora, dacă apreciază că se impune. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel a verificat situația premisă a învestirii primei instanțe, a analizat susținerile părților și probatoriile administrate și a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase. Prin urmare, și-a îndeplinit obligația instituită de lege de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Reproșând Curții de Apel București încălcarea principiului aflării adevărului, prin decăderea din dreptul de a administra proba testimonială, recurenta susține existența unei culpe care, însă, nu aparține instanței de apel. Potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde"d) probele invocate în susținerea apelului; (4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e)." Or, autorul recurentei, care a beneficiat de apărare specializată, a arătat în cuprinsul cererii de apel, într-o formulare generică, că probele de care înțelege să se folosească în dovedirea susținerilor sale sunt "înscrisuri, martori și alte dovezi a căror necesitate ar rezulta din dezbateri". Martorii nu au fost identificați, deși, în concepția C. proc. civ., cererile trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora. Față de solicitarea expresă a reprezentantului apelantului, instanța de apel a încuviințat proba testimonială și, întrucât nu fusese indicat numele martorului, pentru a acoperi neregularitatea cererii de apel, a acordat un nou termen în acest sens. Nici la termenul de judecată următor, autorul recurentei nu a respectat exigențele stabilite de art. 194 lit. e) din C. proc. civ., ceea ce a echivalat cu nepropunerea probelor în condiții procedurale, fiind dispusă, în mod corect, sancțiunea decăderii. Rațiunea care stă în spatele cerinței impuse de art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (4) din C. proc. civ. este respectarea dreptului la apărare al adversarului, prin cunoașterea efectivă a probelor ce urmează a fi propuse, respectiv reducerea numărului de termene dedicate probelor, urmărindu-se concentrarea probațiunii. În cazul propunerii probei cu martori, ei trebuie să fie indicați nominal pentru a permite celeilalte părți să anticipeze împrejurările ce ar putea fi relatate, respectiv să invoce o eventuală lipsă de obiectivitate a martorului atunci când acesta se află în relații de natura celor prevăzute la art. 315 din actul normativ menționat, cu vreuna dintre părți. De altfel, obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în condițiile stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea termenelor procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților. Recurenta susține că instanța de apel, în virtutea rolului său activ, era obligată să administreze proba testimonială, care ar fi oferit informații cu privire la situația de fapt de la data preluării imobilului. Însă, prin dispozițiile art. 254 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., legiuitorul a condiționat exercitarea dreptului instanței de a dispune ca părțile să completeze probele sau de a pune în discuția părților necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona, chiar dacă părțile se împotrivesc, de împrejurarea esențială ca probele propuse de părți să nu fie îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. Cu toate acestea, instanța nu poate eluda dispozițiile care impun părților respectarea anumitor obligații procesuale, în scopuri legitime. Astfel, chiar dacă prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. instituie îndatorirea instanței de a utiliza pârghiile legale de care dispune, pentru aflarea adevărului, aceasta nu este obligată și nici nu ar trebui să suplinească îndeplinirea obligațiilor părților ori să complinească lacunele din susținerile și probatoriile lor, mai ales atunci când acestea se datorează neglijenței ori lipsei de diligență a părților. Așadar, rolul instanței în administrarea probelor necesare nu este suplinitor. Judecătorul nu se poate transforma în apărătorul vreuneia dintre părți, iar instanța trebuie să își păstreze imparțialitatea. Prin urmare, în cauză, conduita instanței de apel se înscrie în limitele stabilite de legiuitor în cuprinsul art. 22 din C. proc. civ., susținerile contrare ale recurentei, fiind nefondate. Un alt argument, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează încălcarea dreptului la apărare, prin imposibilitatea de a stabili situația reală ca urmare a decăderii din dreptul de a administra proba testimonială cu un martor. Critica este nefondată. Potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din actul normativ menționat, pretins încălcate de instanța de apel, "Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege". Înalta Curte reține că decăderea autorului recurentei din dreptul de a mai administra proba cu martori, deoarece nu i-a individualizat nici prin cererea de apel și nici în termenul acordat în acest sens de către instanță, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. Nu i s-a îngrădit posibilitatea de a formula calea de atac și nici nu i s-a înlăturat posibilitatea de a-și valorifica pretențiile. Prin conduita procesuală manifestată, autorul recurentei și-a asumat riscul de a fi decăzut din probă, astfel că nu-și poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale în prezenta cale de atac. Normele de procedură care reglementează propunerea probelor și sancțiunile care intervin sunt imperative și au rolul de a institui o disciplină procesuală tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. Prin instituirea lor, s-a urmărit să se dea eficiență și dispozițiilor art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia părțile trebuie să își aducă la cunoștință reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. Prin urmare, împrejurarea că instanța de apel a încercat acoperirea neregularităților din cererea de apel, fără ca partea să se conformeze în termenul acordat în acest sens, și a constatat decăderea autorului recurentei din dreptul de a mai administra proba, nu este de natură a conduce la concluzia că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare. Un alt argument, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează refuzul instanței de apel de a analiza critica întemeiată pe lipsa consimțământului donatorului la încheierea contractului de donație. Nici această critică nu este fondată. Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum. În calea de atac devolutivă a apelului instanța verifică soluția atacată atât din punctul de vedere al temeiniciei acesteia, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă probelor administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, cât și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt dedusă judecății. Potrivit prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. În același sens sunt și dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care statuează că obiectul și limitele procesului civil sunt stabilite prin cererile și apărările părților, și prevederile art. 22 alin. (6) din același act normativ, potrivit cu care judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afara cazurilor în care legea ar dispune altfel. Această soluție decurge din funcția fundamentală a instanței de control judiciar, anume aceea de a examina legalitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia. În cauza pendinte, autorul recurentei a supus controlului judiciar un contract de donație, solicitând analiza valabilității sale sub aspectul lipsei cauzei. Motivele de fapt, temeiul de drept, probatoriile administrate și dezbaterile în primă instanță au vizat exclusiv lipsa cauzei, ca element esențial al convenției. De asemenea, motivarea instanței de fond a vizat acest element al actului juridic, neputând fi analizată și cerința consimțământului, mai ales că lipsa acestuia nu se prezumă ci trebuie invocată și dovedită. Abia prin cererea de apel s-a susținut și un alt motiv de nulitate, reprezentat de lipsa consimțământului donatorului, care ar fi încheiat convenția de gratificare ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de regimul politic din perioada respectivă, invocându-se și nemotivarea hotărârii Tribunalului București, sub acest aspect. Însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, criticile referitoare la acest element esențial al convenției reprezintă o situație nouă, inadmisibilă în apel, în considerarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. Curtea de Apel București a fost învestită pentru a examina regularitatea hotărârii apelate cu privire la pretențiile ce au fost deduse judecății, prin demersul judiciar inițiat. Aceasta a analizat motivele de fapt și de drept reținute de prima instanță, pe care le-a coroborat cu probatoriul administrat în cauză, și a expus argumentele pentru care își însușește în totalitate aceste considerente și nu cercetează aspectele noi, invocate pentru prima dată prin cererea de apel. Prin urmare, recurenta nu poate reclama neanalizarea de către instanța de apel, a lipsei consimțământului, ca motiv de nulitate absolută a contractului de donație, întrucât cauza s-a judecat în limitele stabilite de prevederile art. 478 din C. proc. civ. În consecință, decizia recurată nu încalcă dispozițiile de drept procedural invocate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În al doilea rând, recurenta invocă motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 966 din vechiul C. civ. Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menționat, aceasta susține o greșită aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește statuarea instanței de apel cu privire la existența cauzei, detaliind și elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x din 25 iunie 1964, privind imobilul din București, str. x (fosta Dobrogeanu Gherea nr. 8), apartament 14 (fost nr. 1), pentru lipsa cauzei. Contractul de donație este un contract solemn pentru care legea prescrie cerința autentificării de către notarul public, instituită în considerarea importanței actului, ca o garanție a faptului că părțile conștientizează efectele acestuia. Tocmai de aceea, incidența motivelor de nulitate absolută în cazul unor contracte solemne este mult mai greu de reținut decât în cazul înscrisurilor sub semnătură privată. Potrivit dispozițiilor art. 966 din vechiul C. civ. "Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar potrivit prevederilor art. 967 din același act normativ "Convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie". Astfel, în concepția C. civ. de la 1864, un contract este perfect valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Pe cale de consecință, referitor la proba cauzei contractului, legea prezumă atât existența cât și valabilitatea acesteia, prezumția fiind însă una relativă. Prin urmare, cel care invocă inexistența cauzei, trebuie să dovedească acest viciu al actului juridic defăimat. Fiind vorba despre un fapt juridic, dovada inexistenței cauzei se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori, chiar dacă este vorba despre un contract încheiat în formă autentică. Recurenta invocă lipsa cauzei, respectiv absența intenției de a gratifica a autorului său, însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu a reușit să răstoarne prezumția legală prevăzută de art. 967 alin. (2) din C. civ. de la 1864 a existenței unei cauze reale a consimțământului autorului său la asumarea convenției de donație. Așa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanțele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, autorul recurentei a urmărit să gratifice statul pentru a fi scutit de la plata unor datorii, iar semnarea contractului întărește prezumția privind caracterul serios al voinței acestuia de a se obliga juridic, indiferent de diferența de valoare dintre bunul donat și datoria înlăturată. Cu alte cuvinte, din faptul asumării obligației prin semnarea convenției, decurge concluzia că autorul recurentei a urmărit producerea efectelor contractului de donație încheiat, existând astfel, în mod efectiv și serios, cauza imediată a acestuia. Împrejurările relevate în cuprinsul cererii de recurs, referitoare la particularitățile istorice ale perioadei, natura represivă a regimului comunist, presiunile la care erau supuși proprietarii de imobile, nu pot fi avute în vedere în condițiile în care nu s-au produs probe concrete că fac parte din particularitățile speței deduse judecății. Nu este suficient ca actul să fie încheiat în perioada respectivă pentru a se constata nevalabilitatea sa, ci trebuie probată neîndeplinirea condițiilor de validitate ale acestuia. De altfel, analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte va respinge și aceste critici, ca nefondate. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.