Decizia nr. 558/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 79 a Curții de Apel Pitești

Obiectul cererii de chemare în judecată și circumstanțele cauzei Prin Raportul de evaluare nr. x/G/II/29.04.2022, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în vederea efectuării acțiunii de control și a constatării diferenței semnificative în sumă totală de 1.184.547,00 lei și 15.600 euro, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea persoanei cercetate A. Sesizarea a fost înregistrată la Comisie la data de 7 mai 2020, sub nr. x/46/2020. Prin Ordonanța nr. 1 din 29 iunie 2023, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești a constatat caracterul nejustificat al averii persoanei cercetate – A, deputat în Parlamentul României, înaintând dosarul Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Pitești, pentru a se soluționa cauza în limita sumei găsite nejustificate, aceea de 1.097.053,00 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 19 iulie 2023, sub nr. x/46/2020*.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 79/F-CONT din 5 aprilie 2024, Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, sesizarea înaintată prin Ordonanța nr. 1 din 29 iunie 2023, pronunțată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/46/2020, privind controlul averii persoanei cercetate, A, deținut în Penitenciarul Mioveni, la solicitarea Agenției Naționale de Integritate, cu participarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; A constatat caracterul ilicit al dobândirii de către persoana cercetată, A, a sumei de 827.053 lei și a obligat persoana cercetată la plata acestei sume în favoarea Statului Român, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe; A dispus publicarea sentinței în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, după rămânerea definitivă.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței nr. 79/F-CONT din 5 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurenții-reclamanți A și B, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii sesizării înaintate prin Ordonanța nr. 1 din 29 iunie 2023, constatând că toate sumele analizate sunt justificate și au fost dobândite în mod licit. Cu privire la nelegalitatea sentinței recurate, arată că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv: prima instanță a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile constituționale și legale în materia prezumției de dobândire licită a averii, în materia prezumției de nevinovăție, în materia protecției dreptului de proprietate privată, a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile legale în privința persoanelor supuse procedurii de evaluare a averii, extinzând controlul și la terțe persoane nevizate de această procedură. Relativ la încălcarea dispozițiilor constituționale și legale în materia prezumției de dobândire licită a averii, arată că mai întâi este necesar să se constate că există o diferență semnificativă de avere, iar ulterior, pe baza întregului probatoriu administrat și analizat, să se stabilească dincolo de orice îndoială, că suma nu este justificată, astfel că recurenților-pârâți nu ar fi trebuit să le fie solicitate documente justificative. Mai mult, arată că sintagma „avere nejustificată” nu coincide cu sintagma „avere ilicită”, Legea nr. 115/1996 și Legea nr. 176/2010 nefăcând referire la dobândirea unei averi ilicite. Consideră că argumentul instanței de fond în sensul a fost răsturnată prezumția de liceitate a dobândirii acestor diferențe, cu consecința că, pe tărâm probator, persoanei cercetate îi revine sarcina de a produce dovezi în sensul caracterului licit al dobândirii, intră în contradicție cu dispozițiile constituționale - art. 44 alin. (8) și (9) din Constituția României și deturnează dispozițiile legale din Legea nr. 176/2010 și Legea nr. 115/1996, care vorbesc de caracter nejustificat, și nu ilicit al dobândirii. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, precum și Decizia nr. 321/2007. Susține că prin modificările legislative ce au urmat și prin adoptarea Legii nr. 176/2010, nu s-a răsturnat prezumția dobândirii licite a averii, iar sarcina probei caracterului nejustificat al dobândirii averii revine în continuare ANI. Aceasta pentru că procedura de control al averii este o procedură penală în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că trebuie recunoscută protecția conferită de aceste dispoziții. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor legale în materia prezumției de nevinovăție, arată că instanța a răsturnat prezumția dobândirii licite a averii, a răsturnat prezumția de nevinovăție și a încălcat principiile de drept ne bis în idem și in dubio pro reo. Referitor la aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor legale în materia protecției dreptului de proprietate privată, invocă dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind protecția dreptului de proprietate privată. Consideră că în speță nu este îndeplinită condiția proporționalității, în condițiile în care ceea ce se sancționează prin aceste două legi nu este săvârșirea unor activități nelegale, ci imposibilitatea (obiectivă sau din culpă) de a dovedi proveniența sumelor de bani. Din această perspectivă, arată că prima instanță nu a făcut o astfel de analiză, deși îi revine obligația de a asigura respectarea dispozițiilor Convenției. În ceea ce privește aspectul că procedura de evaluare a averilor a fost extinsă la terți ce nu fac parte din sfera persoanelor supuse procedurii, încălcându-se art. 1 și 14 din Legea nr. 176/2010, arată că potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 176/2010, dispozițiile acestei legi se aplică unor categorii determinate de persoane, în considerarea funcției publice deținute de aceștia, ce sunt supuse unor limitări și ingerințe inclusiv în privința vieții private, iar art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 prevăd posibilitatea extinderii acestui control și la alte persoane, respectiv soțul/soția și asupra averii copiilor aflați în întreținere. Cu toate acestea, pe toată durata procedurii de control, arată că li s-a impus să facă dovada inclusiv a provenienței licite a unor sume deținute de terți ce nu fac parte din sfera persoanelor prevăzute de Legea nr. 176/2010, deși o astfel de sarcină a probei este excesivă și contravine dispozițiilor de strictă interpretare ale legii. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentința recurată nu respectă standardele legale în materia motivării, conform art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., având serioase vicii de raționament și numeroase contradicții. Pe de altă parte, arată că instanța a pronunțat hotărârea fără să se raporteze la probatoriul administrat, reținând că anumite sume nu erau justificate, cu ignorarea documentelor justificative de la dosar. De asemenea, deși a optat pentru înlăturarea concluziilor expertului judiciar independent și a îmbrățișat opiniile expertului consilier ANI, instanța de judecată nu a motivat în niciun fel aceste decizii, rezumându-se să precizeze că va porni de la suma indicata de expertul consilier al Agenției Naționale de Integritate (1.127.293,00 lei), întrucât reflecta cel mai bine situația patrimonială analizată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că prima instanță a încălcat limitele învestirii și principiul disponibilității. Referitor la limitele învestirii, invocă dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., arătând că în speță, Comisia nu poate pretinde ca fiind nejustificate sume pe care ANI le-a considerat justificate, ci se poate pronunța asupra caracterului justificat sau nejustificat exclusiv asupra sumelor cu care a fost sesizată prin Raportul ANI. La rândul său, instanța de judecată nu poate considera nejustificate sume pe care Comisia le-a considerat justificate și pe care nu le-a mai reținut în Ordonanța de sesizare a instanței, ci poate analiza exclusiv sumele cu care a fost învestită prin Ordonanță. O altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează încălcarea dispozițiilor legale în materia probațiunii. Sub acest aspect, critică răsturnarea sarcinii probei, având în vedere că pe această cale, sunt încălcate atât prevederile constituționale, cât și cele ale art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora: „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arată că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești. În acest sens, invocă două hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, arată că în ceea ce privește dobândirea autoturismului marca (...), recurentul-pârât a fost achitat de infracțiunea de delapidare, stabilindu-se în mod definitiv că a fost o operațiune civilă licită, după cum rezultă în mod expres din sentința nr. 414 din 15 octombrie 2020, pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/1/2019, rămasă definitivă prin Decizia nr. 227 din 1 iulie 2021, pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/1/2021. 3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul includerii sumei de 270.000 lei în cuantumul sumei considerate nejustificate și obligarea recurenților-pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru. În motivarea recursului arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept materia, respectiv art. 18 din Legea nr. 176/2010, coroborat cu art. 2158 C. civ. și art. 278 C. proc. civ., excluzând din cuantumul sumei de 1.097.053 lei suma de 270.000 lei, reprezentând un pretins împrumut contractat de soția persoanei cercetate de la C. 3.3. Prin recursul formulat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii în totalitate a sesizării formulate de Comisie. În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut că este justificată suma de 270.000 lei, neidentificând motive pentru care ar fi trebuit înlăturată declarația împrumutătorului sumei în discuție, iar pe de altă parte, reținând că împrejurarea că martorul C îndeplinește funcția de notar exclude posibilitatea să se poată considera că afirmațiile acesteia, date în calitate de martor, ar putea fi neadevărate. Consideră că în cauză au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, coroborate cu art. 2158 C. civ. și art. 278 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs 4.1. Recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. În esență, susține că hotărârea recurată este motivată în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.; că instanța de fond nu a depășit limitele învestirii și principiul disponibilității, întrucât instanța a efectuat o examinare a cauzei în mod echitabil și într-un termen rezonabil, respectând dispozițiile art. 9 C. proc. civ. Consideră că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a făcut o analiză amănunțită a sumelor intrate în patrimoniul recurenților. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arată că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești, în măsura în care hotărârea invocată face referire la alte aspecte. Pe de altă parte, arată că nu s-a făcut dovada faptului că între hotărârea cu privire la care se invocă autoritatea de lucru judecat și hotărârea recurată există tripla identitate de părți, obiect și cauză. 4.2. Recurenții-pârâți A și B au formulat întâmpinare la recursurile recurenților-reclamanți, prin care invocă excepția nulității acestora. Pe fond, solicită respingerea recursurilor ca nefondate, având în vedere că suma de 270.000 lei este justificată prin contractul de împrumut depus, care îndeplinește toate condițiile ad validitatem și ad probationem. Mai arată că în speță, contractul din 08.03.2017 are dată certă, în condițiile în care acesta a fost menționat în ordinul de plată din 08.03.2017 și în extrasul de cont eliberat de bancă, astfel că întrucât acesta din data de 08.03.2017 a fost înregistrat într-un alt registru/document public, a dobândit dată certă la respectiva dată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 iulie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 5 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Succintă prezentare a situației de fapt La data de 01.11.2018, Agenția Națională de Integritate s-a sesizat din oficiu cu privire la modalitatea în care au fost respectate dispozițiile legale în materia regimului declarării averilor de către persoana cercetată A, activitatea de evaluare privind perioada 21.12.2016 (data validării mandatului de deputat) - 31.12.2018 (data încheierii anului fiscal în care a debutat evaluarea). Prin Raportul de evaluare din 29.04.2020, ANI a considerat ca fiind nejustificată sub aspectul provenienței, sumele de 1.184.547 lei și 15.600 euro. În urma sesizării ANI, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești, a constatat ca nejustificată suma de 1 097 053 lei, care include și suma de 15 600 euro, comisia sesizând la rândul său instanța de judecată în vederea stabilirii caracterului justificat/nejustificat al averii și, eventual, în vederea confiscării sumelor care nu pot fi justificate. Prima instanță a constatat că au rămas nejustificate următoarele sume: - 80.000,00 lei, reprezentând restituire împrumut de către D către soția persoanei cercetate, B, pentru care nu s-ar fi prezentat documente privind realitatea operațiunilor de împrumut și de restituire; - 45.000,00 lei, reprezentând plata parțială pentru autoturismul X achiziționat în anul 2017 de la un partid politic; - 21.700,00 lei, sumă depusă în numerar de către soția persoanei cercetate în contul său de la E; - 221.900,00 lei, reprezentând diferență achitată în 2018, pentru autoturismul X; - 10.200,00 lei, reprezentând diferența considerată nejustificată întrucât excede sumei de 300.000,00 lei, donată soției persoanei cercetate de către părinții acesteia; - 50.000,00 lei, cu care s-a achiziționat de la părinții soției persoanei cercetate, pentru copiii minori ai persoanei cercetate, un imobil situat în Pitești, considerată nejustificată; - 50.000,00 lei, cu care s-a achiziționat imobilul din Curtea de Argeș, pentru copiii minori ai persoanei cercetate, considerată , de asemenea, nejustificată; - 283.000,00 lei, reprezentând sume încasate în contul E Bank de către soția persoanei cercetate; - 25.000,00 lei, 42.500 lei, 10.000 lei, 20.000 lei și 25.000 lei, reprezentând sume depuse în numerar de către soția persoanei cercetate în contul E Bank. Deși suma totală cu privire la care s-a reținut caracterul nejustificat a fost de 864.300 lei, prima instanță a admis sesizarea Comisiei doar în limita în care a fost sesizată, și anume a sumei de 1.097.053,00 lei, din care a eliminat suma de 300.000 lei, reprezentând donația primită de soția persoanei cercetate de la părinții săi, constatând, astfel, caracterul ilicit al dobândirii sumei de 827 053 lei. Dispoziții legale relevante Art. 18 din Legea nr. 176/2010 - Prin diferențe semnificative, în sensul prezentei legi, se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă. Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 - Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Recurentul reclamant A a invocat cu prioritate că sentința recurată nu respectă standardele legale în materia motivării, conform art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., fiind rezultatul unor vicii de raționament și a numeroase contradicții, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Conform dispozițiilor mai sus amintite, ”casarea unei hotărâri se poate cere... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei”. Potrivit Hotărârii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronunțate în cauza Dima contra României, aspectul îndeplinirii obligației de motivare ahotărârii judecătorești , conform art. 6 din Convenție, nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței. Articolul 6, se arată în hotărârea CEDO mai sus evocată, prevede în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor și argumentelor părților și a mijloacelor de probă, apreciindu-le relevanța, fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte. Motivarea hotărârii este o cerință esențială a legii, prevăzută expres în art. 425 C.proc.civ. și, în același timp, o garanție a respectării dreptului părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C.proc.civ, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituție. Motivarea hotărârilor judecătorești este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligație permite de fapt menținerea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică. Potrivit jurisprudenței Curții europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franței), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observațiile părților sunt ascultate, adică atent examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție implică în mod special în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților. Potrivit Avizului nr.11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o garanție împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conform legii, permițând înțelegerea funcționării justiției de către societate. Obligația de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raționamentul care a condus la dispozitivul hotărârii și, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiției și constituie o protecție împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înțeleagă importanța opiniei sale. Calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Pornind de la aceste aspecte teoretice care circumscriu obligația judecătorului de a-și motiva hotărârea, Înalta Curte constată că prima instanță s-a îndepărtat de aceste exigențe, ceea ce împiedică exercitarea controlului judiciar în recurs. Astfel, în baza unui raționament fără cursivitate logică, prima instanță a pornit de la premisa constând în aceea că sesizarea Comisiei de cercetare a averilor a vizat suma de 1 097 053 lei, care include și suma de 15 600 euro, după care a statuat că ,,stabilite fiind limitele sesizării instanței, în continuare se va răspunde susținerilor părților, luând în considerare sumele analizate de Agenția Națională de Integritate în Raportul de evaluare, cu excluderea din analiză a sumei de 300.000,00 lei – donație și 100.000 euro – împrumut, precum și a sumei excluse de Comisie, cea de 30.240,00 lei”, fără a mai concluziona care sunt limitele învestirii instanței, aspect care, pentru cele din precedent, nu poate fi stabilit nici în recurs. În continuare, deși a constatat că suma de 270 000 lei, reprezentând împrumut acordat la data de 8 martie 2017 de o persoană fizică, notarul public C, a fost dobândită justificat, nu rezultă cu certitudine dacă aceasta a fost ori nu scăzută din suma totală cu privire la care s-a constatat caracterul ilicit al dobândirii. Față de aceste aspecte constatate în recurs, Înalta Curte consideră că se impunea ca prima instanță să stabilească și să evidențieze cu certitudine sumele individuale cu care a fost învestită de Comisia de cercetare a averilor cu privire la care exista suspiciunea că nu sunt justificate, iar, după analiza probatoriului, să constate care dintre acestea sunt justificate/nejustificate, dispunând în consecință în cazul în care se constată caracterul ilicit al dobândirii unor sume al căror cuantum este clar stabilit. Cum stabilirea acestui cadru trasat de Înalta Curte presupune verificări de fapt ce nu pot fi realizate în recurs, se impune, pentru judecarea unitară a cauzei, admiterea tuturor recursurilor și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată pe fond.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenții-reclamanți Agenția Națională de Integritate și Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și de recurenții-pârâți A și B împotriva sentinței nr. 79/F-CONT din 5 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.