ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3718/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B., a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de ordonanța nr. 12/03.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către A., funcționar public parlamentar, împreună cu soțul B., în cuantum de 406.098,88 RON, diferență aferentă anului 2010.

Prin sentința civilă nr. 985 din data de 14.10.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A., B. și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a anulat Ordonanța nr. 12/3.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București; a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 406.098,88 RON și a dispus confiscarea de la pârâții A. și B. a sumei de 406.098,88 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 985 din data de 14.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții A. și B..

Prin motivele de recurs se invocă:

I. Nelegalitatea hotărârii recurate în raport de încălcarea dispozițiilor art. 249, 264 alin. (2), (27)0 și 329 coroborat cu art. 309 alin. (5) C. proc. civ., aspect ce atrage casarea hotărârii în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Nelegalitatea hotărârii recurate raportat la greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 referitoare la constatarea caracterului nejustificat al dobândirii unor sume de bani, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Primul motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură în privința valorificării probatoriului administrat în cauză, fapt ce a condus la nelegala admitere a sesizării formulate de Agenția Națională de Integritate, prin sentința recurată.

În acest sens, subliniază că principiul legal în materie, consacrat de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., obligă judecătorul ca, în cuprinsul hotărârii să expună situația de fapt pe baza probelor administrate, urmând în mod firesc ca soluția pronunțată să se sprijine pe probatoriul respectiv, astfel încât dezlegările în drept reținute să fie susținute de aprecierea dovezilor care au format convingerea instanței.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, aprecierea probelor s-a realizat în afara limitelor imperative trasate de dispozițiile legale aplicabile în această materie.

Din această perspectivă susține că a fost încălcat principiul conform căruia în sistemul dreptul procesual civil românesc nu există o ierarhizare a probelor, niciuna dintre probele administrate neavând vreo valoare prestabilită, iar libera apreciere a materialului probator administrat în cauză nu este limitată decât în acele situații în care însuși legiuitorul a acordat o valoare prestabilită probelor, prin dispozițiile de procedură incidente.

Astfel, în cuprinsul sentinței recurate (pg. 11 parag. 12), s-a reținut că "din probele administrate în cauză nu rezultă că banii proveniți din vânzarea imobilelor și din dividende au fost economisiți prin depozitarea sau în altă modalitate pentru a se reține că pârâții persoane fizice îi aveau la dispoziție în anii 2008, 2009, 2010 și 2011". În același sens, la pg. 13 parag. 8 din hotărâre, instanța reține că "nu au fost depuse dovezi privind depozitarea sau economisirea în alt mod a sumelor obținute cu ocazia evenimentului".

Or, această optică a judecătorului fondului trădează prevalența pe care instanța o acordă probei cu înscrisuri, în special al celor emise de instituțiile bancare, în lipsa unei obligații legale în sarcina persoanei/persoanelor verificate de a păstra sumele de bani deținute în conturi bancare, modalitatea de păstrare a disponibilităților bănești fiind lăsată la libera apreciere a fiecărei persoane.

În al doilea rând, prin sentința recurată au fost încălcate dispozițiile prevăzute de art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ. sub aspectul aprecierii unor probe a căror valoare probatorie a fost, în realitate, prestabilită de Legiuitor, prin prevederile art. 329, coroborat cu art. 309 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că hotărârea judecătorească trebuie să fie pronunțată pe bază de probe iar nu pe presupuneri/supoziții.

Altfel spus, dacă, în conformitate cu art. 264 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate aprecia liber probele, potrivit propriei convingeri, afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare, urmează a se observa că per a contrario, atunci când legea oprește administrarea unei probe, în contra alteia, valoarea probatorie a acesteia dintâi este prestabilită ca fiind inferioară celei din urmă, chiar de legiuitor, astfel încât aprecierea judecătorului este limitată, convingerea sa neputând depăși granița trasată chiar prin prevederile legale.

Ierarhizarea realizată de legiuitor nu face altceva decât să consacre, din punct de vedere legal, lipsa oricărei valori probatorii a prezumțiilor, în prezenta înscrisurilor, regula referitoare la inadmisibilitatea acestei probe fiind, în esență, menită să înlăture posibilitatea de a se recurge la prezumții (presupuneri) atunci când există probe.

Astfel, în ceea ce privește cele două sume de 30.000 Euro obținute ca dar de nuntă și de botez pentru fiu, prin sentința recurată s-a apreciat că nu poate fi luată în calcul suma propusă de expert [...] întrucât "cheltuielile de organizare a evenimentului (masa festivă, servicii orchestră, eventuala cazare a persoanelor din alte localități etc.) uneori depășesc valoarea cadourilor în bani obținute cu o astfel de ocazie".

De asemenea, s-a reținut că "având în vedere nivelul salariilor celor doi miri (...) nu este plauzibilă oferirea unui dar de nuntă care depășea valoarea de 400 RON [...] având în vedere suma invocată și numărul participanților".

Or, este evident că acest procedeu de excludere a probei cu înscrisuri și cu declarații de martori pe baza unor prezumții simple ("este greu de crezut că împrumutătorul și persoana cercetată ar fi păstrat banii cash începând cu anul 2007") este vădit nelegal, întrucât proba cu prezumții nu era admisibilă "în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (...)", în temeiul art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., nefiind admisibilă nici sub imperiul art. 1191 alin. (2) din vechiul C. civ., care consacră aceeași regulă tradițională în materie de probațiune.

În cel de-al treilea rând, recurenții solicită să se aibă în vedere nelegala răsturnare a sarcinii probei cu privire la caracterul licit al (dobândirii) averii, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 249 C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat mai sus, prin sentința recurată s-a reținut că "din probele administrate în cauză nu rezultă că banii proveniți din vânzarea imobilelor și din dividende au fost economisiți prin depozitare sau în altă modalitate pentru a se reține că pârâții persoane fizice îi aveau la dispoziție în anii 2008, 2009, 2010 și 2011".

Or, este evident că o astfel de concepție este nelegală având în vedere dispozițiile art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituția României, conform cărora "caracterul licit al averii se prezumă". Așa cum în mod judicios s-a arătat în doctrină, este neîndoielnic că atât în sistemul Legii nr. 144/2007 cât și al Legii nr. 115/1996 principiul constituțional al prezumției liceității averii se aplică, astfel încât cei care pretind că averea unei persoane a fost dobândită ilicit trebuie să dovedească acest lucru.

În acest sens solicită să se aibă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 415/20104, în cuprinsul căreia se subliniază că "principiul constituțional al prezumției dobândirii licite a averii trebuie să se aplice și în cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr. 144/2007, iar cei ce pretind că averea unei persoane a fost dobândită ilicit trebuie să dovedească acest lucru".

Nu în ultimul rând, solicită să se aibă în vedere nelegalitatea soluționării cauzei, pe baza unor estimări ochiometrice cu privire la suma a cărei confiscare a fost dispusă.

Maniera nelegală în care prima instanță a soluționat procesul, bazându-se pe suspiciuni iar nu pe probe și refuzând să exercite o examinare propriu-zisă a circumstanțelor factuale, derivând din interpretarea distorsionată a dispozițiilor legale evocate, din materia probațiunii, este cu atât mai evidentă cu cât instanța a dispus confiscarea sumei propuse prin sesizarea înaintată de Agenția Națională de Integritate, fără a o recalcula, deși a constatat că o parte din sumele reținute în raportul ANI cu titlul de cheltuieli sunt greșite (valoarea autoturismului a fost reținută de 30.000 Euro în loc de 30.000 RON, ceea ce conduce la majorarea artificială a cheltuielilor cu o sumă de aproximativ 100.000 RON).

II. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că în mod nelegal instanța de judecată a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996 câtă vreme probele aflate la dosarul cauzei demonstrau că sumele obținute de persoanele cercetate A. și B. sunt justificate, relevante în acest sens fiind înscrisurile justificative aflate la dosarul Comisiei de verificare a averilor și raportul de expertiză judiciară, care atestă că: i) anumite sume de bani pentru care există documente justificative (depuse la dosarul cauzei) nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului de evaluare și ii) ale cărui concluzii sunt: în prima variantă în perioada evaluată 01.03.2008 - 01.07.2011 au fost realizate venituri în sumă totală de 640.721.22 RON și cheltuieli totale în sumă de 532.252.84 RON, fapt pentru care a rezultat un excedent al veniturilor fată de cheltuieli în cuantum de 108.468.38 RON; în cea de a doua variantă, respectiv în situația în care se iau în considerare sumele obținute cu titlu de dar de nuntă și de botez, expertul desemnat a opinat că în perioada evaluată 01.03.2008 -01.07.2011 au fost realizate venituri în sumă totală de 875.438.22 RON și cheltuieli totale în sumă de 532.252.84 RON. rezultând astfel un excedent al veniturilor față de cheltuieli în sumă de 343.185.38 RON.

De asemenea, relevante sunt și declarațiile martorelor C. și D., audiate la termenul din 22.09.2020, precum și antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 22.09.2009 între E., în calitate de promitent vânzător și B., în calitate de promitent cumpărător.

În mod greșit a reținut prima instanță că se impune luarea în considerare a cheltuielilor lunare curente pentru că, deși din declarațiile martorilor reiese că pârâții au locuit o perioadă împreună cu părinții pârâtei A. și că aceștia îi ajutau, nu reiese că aceștia acopereau cheltuielile cumulate ale celor două familii, iar pârâții au contractat "împrumuturi de consum [...] și nevoi personale".

Această concluzie a instanței de fond este contrară aspectelor declarate de martorii audiați în cauză, fiind formulată în absența oricărui document justificativ care să ateste necesitatea efectuării cheltuielilor reținute (transport, îmbrăcăminte, telefonie). Din această perspectivă, trebuie remarcat că instanța de fond asimilează diferența dintre venituri și cheltuieli și retragerile de numerar cheltuielilor curente fără a cunoaște structura și cuantumul acestor cheltuieli, bazându-se exclusiv pe presupuneri.

De asemenea, în mod eronat nu au fost asimilate cheltuielilor retragerile ATM aferente anului 2008, 2009 și 2010 cât timp nu s-a dovedit că acestea ar fi făcut obiectul economisirii sau că ar corespunde plăților în numerar.

Aceste argumente referitoare la înscrisuri justificative în înțelesul legii aflate la dosarul cauzei, apreciază că doar o greșită aplicare a dispozițiilor legale a permis judecătorului de fond să aprecieze că în cauză erau întrunite condițiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 115/1996 și să dispună admiterea sesizării și confiscarea sumei de 406.098,88 RON.

În considerarea tuturor acestor motive, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fondul cauzei, cu ocazia rejudecării pricinii, respingerea sesizării formulate de Agenția Națională de Integritate.

Intimata-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de ordonanța nr. 12/03.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către A., funcționar public parlamentar, împreună cu soțul B., în cuantum de 406.098,88 RON, diferență aferentă anului 2010.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat Ordonanța nr. 12/3.12.2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 406.098,88 RON și a dispus confiscarea de la pârâții A. și B. a sumei de 406.098,88 RON.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se critică hotărârea instanței de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți susținând în esență că au fost încălcate regulile de procedură în privința valorificării probatoriului administrat în cauză, respectiv principiul conform căruia în sistemul dreptului procesual civil nu există o ierarhizare a probelor, niciuna dintre probele administrate neavând vreo valoare prestabilită.

Sub acest aspect, în mod concret, recurenții-pârâți susțin că instanța de fond nu a luat în considerare declarațiile martorei D. din data de 25.02.2015 care atestă că a participat la numărarea banilor proveniți din darul de nuntă al soților A. și B. și a celor proveniți din darul de botez al fiului acestora, ci a concluzionat că "martora nu a menționat nicio sumă în cadrul declarației în fața instanței, ci doar faptul că a participat un număr mare de persoane, fără a putea oferi informații exacte cu privire la situația financiară a familiei".

Înalta Curte constată că sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Or, aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. pentru nesocotirea unor reguli în desfășurarea judecății nu poate fi realizată de instanța de control judiciar în sensul propus de recurenții-pârâți care au susținut că au fost încălcate regulile de procedură în privința valorificării probatoriului administrat în cauză, din perspectiva faptului că nu ar exista o ierarhizare a probelor întrucât niciuna dintre probele administrate nu are vreo valoare prestabilită, având în vedere că, în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, acestea au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că nu sunt încălcate normele de procedură în cazul în care instanța a pus în dezbatere probele solicitate, însă, deliberând asupra aptitudinii de a duce la soluționarea procesului a hotărât în mod justificat, prin considerente adecvate, că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătorești, mai exact, nu au aptitudinea de a demonstra susținerilor formulate în apărare de către recurenții-pârâți.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că se impune luarea în considerare a cheltuielilor lunare curente pentru că, deși din declarațiile martorilor reiese că pârâții au locuit o perioadă împreună cu părinții pârâtei A. și că aceștia îi ajutau, nu reiese că ar fi fost acoperite cheltuielile cumulate ale celor două familii, iar pârâții au contractat "împrumuturi de consum [...] și nevoi personale".

De asemenea, se susține că această concluzie a instanței de fond este contrară aspectelor declarate de martorii audiați în cauză, fiind formulată în absența oricărui document justificativ care să ateste necesitatea efectuării cheltuielilor reținute (transport, îmbrăcăminte, telefonie) și trebuie remarcat faptul că instanța de fond asimilează diferența dintre venituri și cheltuieli și retragerile de numerar cheltuielilor curente fără a cunoaște structura și cuantumul acestor cheltuieli, bazându-se exclusiv pe presupuneri și în mod eronat nu au fost asimilate cheltuielilor retragerile ATM aferente anului 2008, 2009 și 2010 cât timp nu s-a dovedit că acestea ar fi făcut obiectul economisirii sau că ar corespunde plăților în numerar.

Înalta Curte va respinge ca nefondate aceste critici, având în vedere că aprecierea probelor constă în operațiunea mintală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

Într-adevăr, judecătorul cauzei trebuie să analizeze ce rezultă din fiecare probă în parte și apoi, să realizeze o corelație logică a probelor, în funcție și de modul în care acestea pot fi sau nu coroborate, menită să contureze situația de fapt la care sau în raport cu care urmează să se aplice normele legale, pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia cererilor formulate sau excepțiilor invocate, după caz, însă, stabilirea unei situații de fapt, interpretarea probelor, raționamentul logico-juridic ce stă la baza sentinței recurate nu pot atrage casarea hotărârii din perspectiva cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte nu poate ignora faptul că, prezumțiile judiciare reprezintă raționamentele utilizate de judecător, întemeiate pe probe directe sau pe un început de dovadă scrisă ori pe anumite situații. Cu alte cuvinte, prezumțiile judiciare reprezintă consecințele logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut și care nu sunt determinate prin lege, context în care criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate și vor fi respinse.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă nelegalitatea hotărârii recurate raportat la greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 referitoare la constatarea caracterului nejustificat al dobândirii unor sume de bani - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 "Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată."

Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010 (actualizată) privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative prevăd că:

"prin diferențe semnificative, în sensul prezentei legi, se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă."

Faptul că prima instanță a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că este puțin probabil ca pârâții să fi contractat credite bancare pentru a economisi sumele împrumutate și a ajuns la concluzia că recurenții-pârâți nu au putut justifica diferența constatată între averea dobândită și veniturile realizate nu poate conduce la concluzia că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și pe cale de consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței atacate, astfel că argumentele expuse de recurenții-pârâți în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți B. și A. împotriva sentinței nr. 985 din 14 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.