ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3525/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București a fost sesizată de către Agenția Națională de Integritate cu Raportul de evaluare nr. x/07.01.2013 privindu-l pe pârâtul A., primar al comunei Gruiu, județul Ilfov, perioada de evaluare fiind 17.06.2008 – 17.06.2012.

Prin Ordonanța nr. 9/06.11.2013, dată în Dosarul nr. x/2013, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate și a trimis cererea privind persoanele cercetate, A. și B., secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București pentru a dispune asupra confiscării sumei de 370.247,62 RON, constatată a fi dobândită nejustificat.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2158 din 07.07.2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, formulată de pârâți, ca neîntemeiată.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A. și B. și intimații Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunând confiscarea sumei de 370.247,62 RON, constatată a fi dobândită nejustificat.

Prin Decizia nr. 3707 din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâții A. și B. împotriva sentinței nr. 2158 din 07.07.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va analiza utilitatea suplimentării probatoriului sub aspectul veniturilor realizate din zootehnie și agricultură, eventual prin administrarea unor noi expertize judiciare în cele două domenii, ce vor avea ca obiective estimarea veniturilor ce ar fi putut fi obținute de către recurenții-pârâți din cele două activități, conform considerentelor acestei decizii de la punctul 3.2.6.2.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2013**

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 274 din 29 iulie 2020, a admis în parte cererea de reevaluare a onorariului de expert specialitatea agricultură, formulată de expertul tehnic judiciar C. și majorează onorariul de expert de la suma de 5800 RON la suma de 15.000 RON, obligând pe pârâții A. și B. să achite suma de 9.200 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar C..

Totodată, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert specialitatea zootehnie, formulată de expertul tehnic judiciar D. și majorează onorariul de expert de la suma de 800 RON la suma de 10.000 RON, obligând pe pârâții A. și B. să achite suma de 9.200 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar D..

De asemenea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, și a admis excepția tardivității invocării de către pârâții A. și B. a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin aceeași sentință, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a reluat situația de fapt, susținând, în esență, că hotărârea atacată este rezultatul încălcării și aplicării greșite, pe de. o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996.

Astfel, a arătat că sentința este nelegală pentru că se bazează pe un calcul eronat al balanței de venituri și cheltuieli, cu aplicarea greșită a prevederilor ari 18 din Legea nr. 170/2010, considerând că prima instanță trebuia să ia în calcul valoarea întreținerii familiei persoanei cercetate, cât și valoarea nevoilor gospodăriei reflectate în sumele cheltuite pentru un trai decent al familiei respectivei persoane.

Referitor la reținerea primei instanțe privind sumele de bani intrate în patrimoniul persoanei cercetate reprezentând venituri din agricultură și zootehnie, a susținut că atât expertiza tehnică în specializarea agricultură, cât și cea în specializarea zootehnie nu sunt fundamentate din punct de vedere legal, concluziile acestora fiind simple presupuneri, care nu pot conduce la reținerea pretinselor producții și nici a sumelor respective rezultate din valorificarea acestora.

Or, din toate probele administrate în fața Comisiei nu rezultă cu certitudine că persoana cercetată a realizat veniturile reținute de expertul în agricultură și din creșterea animalelor.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se identifica cheltuielile necesare întreținerii familiei pe perioada evaluată si să se întocmească balanța venituri-cheltuieli luând în considerare și aceste cheltuieli, iar în subsidiar a cerut să se dispună confiscarea diferenței nețustifîcate în cuantum da 370.247.RON.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți A. și B. au invocat excepția nulității recursului, pentru că întreaga argumentare a recurentei vizează în mod exclusiv motive de netemeinicie și pune în discuție calificarea materialului probator, așadar, a criticat modul în care prima instanță a apreciat valoarea probatorie a expertizelor administrate în cauză, aspectele prezentate reprezentând mai degrabă obiecțiuni împotriva concluziilor acestor expertize, posibilitate de care partea nu a uzat în primă instanță. Pe fond, au solicitat respingerea căii de atac exercitate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susținerile recurentei-reclamante nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-a exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe și a reluat situația de fapt, cu trimitere la aprecierea probelor administrate, respectiv rapoartele de expertiză efectuate în cauză, ceea ce reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, în realitate nefiind de acord cu raționamentul instanței.

Recurenta-reclamantă nu circumstanțiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs.

Or, deși acesta consideră că prima instanță a aplicat greșit prevederile Legii nr. 176/2010 și ale Legii nr. 115/1996, nu argumentează în concret respectiva critică din perspectiva considerentelor avute în vedere de judecătorul fondului, susținerile sale vizează modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, acreditând ideea că se impune o reevaluare a stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs, ceea ce nu se poate încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, ținând seama, totodată, de prevederile art. 499 teza a doua din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 274 din 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.