Decizia nr. 1325/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 102/2021 a Curții de Apel Cluj

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin Ordonanța nr. 2/28.11.2019 pronunțată de Comisia de cercetare a averilor constituite pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019 s-a dispus sesizarea instanței, respectiv a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, în vederea confiscării sumei de 2.685.708,318 RON de la persoana cercetată A., în temeiul art. 10 4 , alin. (1), lit. a) din Legea nr. 115/1996.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 102 din data de 9 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanța nr. 2/2019, privind pe petenta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu intimații A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că dobândirea sumei de 2.685.708,318 RON nu are caracter justificat și a dispus obligarea intimatului A. la plata acestei sume în favoarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței.

Cererea de recurs. Împotriva încheierii din data de 3 iulie 2020 și a sentinței civile nr. 102 din data de 9 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii prin aceea că i-a impus sarcina de a proba caracterul justificat și licit al sumei confiscate. În primul rând, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că prezenta procedură are un caracter penal din perspectiva jurisprudenței CEDO, fiind astfel aplicabile toate garanțiile în materie penal, inclusiv prezumția de nevinovăție și, în consecință faptul că sarcina probei aparține celui care acuză. Prin hotărârea pronunțată, instanța a reținut că "Evaluarea averii și ulterior cercetarea acesteia presupune probarea fără dubiu de către persoana cercetată a existenței reale a sumei indicate ca sursă a cheltuielilor reținute în raportul de evaluare la începutul perioadei de evaluare și pe parcursul perioadei de evaluare, nu doar probarea fără echivoc că această sumă a fost încasată cu patru ani înainte de declanșarea procedurii de evaluare." Din aceste considerente rezultă cu claritate că instanța a pronunțat hotărârea de confiscare prin reținerea că recurentul-pârât nu a făcut dovada că sursa cheltuielilor a fost darul manual primit de la mama sa, impunându-i astfel sarcina unei probe excesive, cu încălcarea prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo. În al doilea rând, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 249 C. proc. civ. potrivit căruia cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, ale art. 44 alin. (8) din Constituție potrivit căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă și ale art. 328 C. proc. civ. potrivit căruia prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Din această perspectivă, instanța în mod greșit nu a reținut că sarcina de a proba că acele cheltuieli nu au fost realizate din veniturile licite aparținea ANI ca fiind partea care susține proveniența ilicită a sumelor cheltuite. Prezumția dobândirii licite nu a fost niciodată în concret răsturnată de ANI, condiții în care reclamanta era cea care trebuia să probeze că sursa cheltuielilor nu a fost cea indicată de pârât. Pârâtul a indicat proveniența sumei de bani care depășește cheltuielile realizate, respectiv împrumuturile primite de la mama sa în anii 2007 și 2008 în cuantum total de 1,5 milioane de euro, sumă transformată în dar manual în anul 2010. Această proveniență nu numai că este licită, ci este dovedită prin acte autentice aflate la dosarul cauzei. Mai mult decât atât, tot prin acte autentice a fost dovedit și modul în care mama sa a dobândit suma de bani pe care i-a transmis-o, respectiv din vânzarea unor terenuri din Baia Mare. În aceste condiții, reclamanta ANI era partea care avea sarcina de a dovedi că această sumă de bani a fost cheltuită sau că acea sumă de bani există încă în patrimoniul pârâtului, astfel că nu ar fi putut fi sursa cheltuielilor identificate prin raportul de evaluare. Instanța însă, cu încălcarea normelor privind sarcina probei, a reținut că pârâtul era cel care trebuia să facă dovada fără dubiu că acei bani au fost sursa cheltuielilor. În al treilea rând, prima instanță a respins în mod greșit proba expertizei, încălcând astfel art. 22 alin. (2) și 330 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în cauză era necesară lămurirea unor împrejurări de fapt de către un specialist. Acest motiv de casare afectează încheierea din 03.07.2020 prin care instanța a respins solicitarea pârâtului de a se realiza o expertiză pentru a se determina veniturile și cheltuielile sale începând cu anul 2007 și până la finalizarea perioadei de evaluare din raportul ANI ce a făcut obiectul cauzei. Proveniența darului manual a făcut obiectul unei verificări anterioare realizate de către ANI finalizată cu raportul din 08.03.2012 ca urmare a apariției în presă a unor informații privind primirea sumei de 1,5 milioane de euro. Așa cum rezultă din raportul menționat, ca urmare a verificării nu au fost identificate elemente privind încălcarea regimului declarării averii de către pârât. În aceste condiții, pârâtul a solicitat administrarea probei cu expertiza cu obiectivul de a analiza, veniturile și cheltuielile sale anterioare perioadei evaluate, pe baza înscrisurilor care au stat la dispoziția raportului de evaluare anterior al ANI (din 08.03.2012) cu scopul de a se determina care a fost suma din darul manual rămasă disponibilă pârâtului la data de început a perioadei de evaluare ce a făcut obiectul prezentului dosar, respectiv 26.06.2012, tocmai pentru a dovedi că mai avea suficient disponibil pentru a realiza cheltuielile considerate nejustificate. Instanța însă a respins proba, reținând că ea nu ar fi utilă întrucât aceste aspecte pot fi identificate pe baza înscrisurilor de la dosar și, pe de altă parte, întrucât pârâtul ar fi susținut că a derulat multe cheltuieli în numerar și toate aceste aspecte nu ar putea fi clarificate prin expertiză. Această probă era însă necesară și utilă pentru a dovedi că pârâtul mai avea suficient disponibil la începutul perioadei evaluate pentru susținerea cheltuielilor realizate, aspect care era esențial pentru soluționarea cauzei și pentru dovedirea apărării sale. Necesitatea probei este relevată prin chiar sentința pronunțată în care instanța nu a argumentat pe baza înscrisurilor de la dosar respingerea apărărilor pârâtului privind existența disponibilului la începutul perioadei evaluate. Instanța a reținut doar că retragerea banilor din bancă indică cheltuirea acestora, reținând acest fapt ca o prezumție în baza lipsei dovezilor de păstrare a sumei. În aceste condiții, instanța a respins în mod nelegal proba expertizei care putea lămuri aspectul susținut în cauză și a ajuns să întemeieze hotărârea doar pe o prezumție a cheltuirii sumelor. Prin întemeierea hotărârii exclusiv pe o prezumție, hotărârea este nelegală întrucât instanța a încălcat și art. 329 C. proc. civ. potrivit căruia în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. Astfel, simpla retragerea a banilor din cont nu poate naște o probabilitate a cheltuirii lor întrucât vorbim de o sumă extrem de mare de bani, de 1,5 milioane de euro, fiind absurd să se susțină ca o persoană ar cheltui o asemenea sumă pe cheltuieli curente. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal care a reținut în Decizia nr. 5552/2019, ICCJ că: "Instanța de control judiciar nu împărtășește punctul de vedere al judecătorului fondului în sensul că sumele de bani care au făcut obiectul retragerilor de numerar din conturile deschise la C. S.A. și D. S.A., se prezumă că au reprezentat cheltuieli obișnuite ale gospodăriei în perioada evaluată. În primul rând, nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia orice retragere de numerar reprezintă o cheltuială, în lipsa oricărei dovezi de utilizare în vreun scop a sumei respective, în sensul ieșirii acesteia din patrimoniul persoanei cercetate. Retragerea de numerar nu poate fi considerată o ieșire din patrimoniu, suma aflând-se tot în posesia persoanei cercetate, cu același titlu de venit cu care a intrat la data virării în cont, pană la momentul probării efectuării de cheltuieli sau a altor forme de ieșire din patrimoniu". Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. în acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." De asemenea, C. proc. civ. stabilește la art. 264 că instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. A examina probele administrate, pe fiecare în parte, semnifică a stabili valoarea de adevăr a fiecărei probe în raport cu circumstanțele exterioare precum și aspectele intrinseci ale probei (aptitudinea sa de a fi lămurit faptele pentru care a fost administrată). A examina probele în ansamblul lor presupune, după cum s-a arătat în doctrină, determinarea funcției unei probe prin prisma tuturor probelor administrate (valoarea sa de adevăr judiciar în contextul unei evaluări globale și concomitente a tuturor probelor), întrucât, cu excepțiile prevăzute de lege, nicio probă nu are o forță doveditoare predeterminată. Aceasta analiză este cea care justifică luarea în considerare sau, dimpotrivă, înlăturarea unei probe într-un proces deliberativ liber și echidistant, în care toate probele concură, sunt cântărite, comparate și verificate unele prin altele. Tocmai din aceste rațiuni această apreciere a probelor nu trebuie doar asumată de către instanță, ci și explicată în cuprinsul considerentelor hotărârii întrucât reprezintă pentru părți una dintre componentele garanției de acces la o instanță. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică de a le fi în mod corect examinate susținerile lor de către instanța sesizată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că aceasta implică în sarcina instanței, mai ales obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil și neîndeplinirea cerinței privind aprecierea tuturor probelor este sancționată cu nulitatea hotărârii și poate constitui motiv de casare în baza art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În virtutea acestor principii, instanța trebuia să coroboreze aspectul retragerii sumelor de bani din cont cu alte probe care să dovedească faptul că scopul a fost al cheltuirii lor, simpla prezumție a cheltuirii sumelor ca urmare a retragerii nefiind suficientă pentru a întemeia o hotărâre judecătorească raportat la obligația instanței de a evalua global și concomitent probele din dosar. Or, faptul că scopul retragerii banilor nu a fost cel al cheltuirii lor ci al depozitării lor în numerar în țară și în străinătate a fost dovedit prin declarațiile martorilor audiați în fața instanței. Înstanța în mod nelegal a și-a întemeiat hotărârea pe o prezumție de cheltuire a banilor necoroborată cu alte probe. Mai mult, în mod nelegal instanța a reținut că pârâtul ar fi avut obligația de a proba achizițiile și investițiile realizate cu darul manual și să precizeze în concret în ce scop s-au utilizat banii. Astfel, din nou instanța a încălcat normele privind sarcina probei întrucât pârâtul a susținut că suma nu a fost cheltuită până în anii 2012-2015, astfel că nu putea să facă proba unui fapt negativ ci ANI era cea care trebuia să dovedească că a efectuat cheltuieli cu acele sume de bani, mai ales în condițiile în care avea la dispoziție toate înscrisurile privind veniturile și cheltuielile sale începând din anul 2007. Chiar și în aceste condiții, recurentul a solicitat proba expertizei pentru a se stabili toate cheltuielile făcute începând cu momentul primirii banilor în 2007 și a se verifica disponibilul existent la momentul începerii perioadei evaluate. În raport de acest motiv de casare, consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj pentru ca instanța să administreze proba expertizei solicitate care avea ca scop exact stabilirea sumei rămase disponibilă din cei 1,5 milioane de euro la debutul perioadei evaluate prin raportul ANI. Sub acest aspect, consider că trimiterea cauzei spre rejudecare se impune chiar în lipsa unei soluții exprese prevăzute de lege în acest sens prin aplicarea directă a art. 6 par. 1 din C.E.D.O. privind dreptul de acces la o instanță. Astfel, în condițiile în care acesta nu mai poate să solicite administrarea probei cu expertiza în procedura recursului, în situația în care instanța de recurs va considera întemeiat acest motiv de casare, nu va exista niciun remediu efectiv la dispoziția sa pentru a obține administrarea probei solicitate. În al patrulea rând, instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 348 alin. (1) C. proc. civ. reținând ca o recunoaștere a sa faptul că în declarațiile de avere din 2013-2015 a indicat la venituri din alte surse darul manual în cuantum de 1,5 milioane de euro, încălcând totodată și art. 329 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul se poate întemeia pe prezumții judiciare numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. În condițiile în care din punct de vedere legal, acea rubrică se completează cu totalitatea veniturilor, faptul că a completat rubrica cu întreaga sumă primită, respectiv de 1,5 milioane de euro, nu poate reprezenta o mărturisire că pârâtul avea la dispoziție întreaga sumă în fiecare an. Sub acest aspect, în doctrină s-a reținut cu privire la mărturisire, indiferent dacă este judiciară sau extrajudiciară, că voința de a recunoaște trebuie să fie neechivocă, sinceră, adevărată și neviciată. Astfel, mărturisirea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, clară și precisă; în legătură cu drepturile de care partea poate să dispună; să se refere la faptul afirmat de partea adversă; să fie sinceră și expresă. Or, raportat la modul de completare a declarației de avere, rezultă că nu se poate considera că ar exista o recunoaștere neechivocă și expresă din partea sa, în sensul că ar mai fi deținut întreaga sumă în fiecare an în care a completat rubrica. Din contră, în raport de aceste motive, pretinsa recunoaștere este cel puțin echivocă, neputând constitui o veritabilă mărturisire. Mai mult decât atât, în condițiile în care și instanța admite că menționarea venitului nu era obligatorie, reprezentând astfel o completare eronată a declarației de avere, cu atât mai mult această completare eronată nu poate constitui o recunoaștere. Pentru aceleași motive, acest mod de completare care era cel indicat de normele legale incidente nu poate avea greutatea sau puterea de a naște probabilitatea faptului că avea încă întreaga sumă disponibilă la momentul completării, fiind astfel aplicat în mod greșit art. 329 C. proc. civ. prin reținerea nașterii unei prezumții în acest sens. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că există o motivare contradictorie și/sau insuficientă a sentinței, în condițiile în care raționamentul final care stă la baza soluției de admitere a sesizării formulate de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanța nr. 2/2019, nu poate fi integral dedus din considerente și nu se poate determina în ce măsură au fost aplicate corect anumite norme legale. Pe parcursul hotărârii se observă mai multe situații în care instanța oferă o motivare contradictorie, atât în ceea ce privește criteriile avute în vedere pentru a stabili că există diferențe semnificative între modificările intervenite în avere pe durata exercitării funcției publice și veniturile obținute în această perioadă, diferențe care să provină din neconcordanța dintre informațiile înscrise în declarațiile de avere completate și depuse la diferite intervale de timp pe parcursul exercitării funcției, de către persoana verificată. Acest lucru împiedică părțile să cunoască raționamentul real și efectiv al instanței. De asemenea, pe alocuri lipsește pe deplin motivarea hotărârii sub aspectul unor motive expres indicate de către parte în fața instanței și rămase neanalizate de către instanță. Astfel, motivarea este contradictorie cu privire la trei aspecte: - obligația de a declara sumele în declarațiile de avere; - sumele efectiv deținute; - semnificația retragerilor de numerar. Motivarea este insuficientă, deoarece în cuprinsul sentinței recurate nu sunt analizate argumentele pârâtului referitor la condiția provenienței ilicite a sumelor și nu sunt menționate care sunt textele legale pe care prima instanță se sprijină în susținerea obligației pârâtului de a păstra o evidență a sumelor retrase sau cheltuite, a obligației de a completa o declarație de avere cu sumele rămase din veniturile obținute în anii anteriori, sau a obligației de a justifica legal închiderea unui cont bancar. În privința motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că: 1. Prima instanță a aplicat în mod greșit normele de drept material prevăzute de art. 18 din Legea nr. 115/1996, refuzând să interpreteze acest text de lege în conformitate cu Constituția României și nu a reținut obligația de a se constata caracterul ilicit al dobândirii sumei pentru a putea fi dispusă confiscarea. 2. Hotărârea recurată este nelegală prin prisma greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor de drept material privind completarea declarațiilor de avere prevăzute în Legea nr. 176/2010, respectiv formularul de declarație din Anexa 1, care impun completarea rubricii cu totalitatea veniturilor din alte surse și nu cu suma rămasă din aceste venituri. În mod greșit s-a reținut că pârâtul ar fi avut obligația de a declara doar suma rămasă din darul manual primit deși o astfel de obligație nu există potrivit Legii nr. 176/2010. 3. Prima instanță a aplicat greșit normele de drept material care garantează dreptul la proprietate și limitele acestuia, prin adăugarea la lege. Prima instanță a încălcat dispozițiile art. 555 alin. (1) și art. 556 alin. (2) C. civ., cu consecința restrângerii libertății de a dispune de propriile bunuri, prin reținerea în sarcina pârâtului ca proprietar al sumelor de bani a unor obligații pe care legea nu i le impune. Astfel, instanța a reținut că nu a făcut dovada faptului că nu a cheltuit sumele de bani retrase în numerar, întrucât lipsește orice evidență a sumelor păstrate în acest mod și că orice persoană diligentă ar fi ținut o asemenea evidență. Instanța reține că având în vedere calitatea sa, pregătirea și experiența, cuantumul ridicat al sumelor, a asemenea evidență ar fi fost strict necesară în măsura în care a optat pentru păstrarea în numerar a unei sume de bani importante.

Sentința recurată a fost pronunțată și cu încălcarea normelor de drept material ale art. 2517 C. civ. și cu aplicarea greșită a normei prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010 din perspectiva respingerii excepției prescripției invocate. În condițiile în care au fost constatate diferențe nejustificate în averea pârâtului doar pentru perioada 2012-2015, la data întocmirii raportului ANI, respectiv 25.06.2019, era împlinit termenul de prescripție general prevăzut de C. civ. de 3 ani, astfel că nu se mai putea dispune sesizarea comisiei cu solicitarea de confiscare a sumei pretins nejustificate. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 449/2015, Curtea Constituțională a reținut în mod expres ca, în materia verificărilor realizate de ANI, sunt aplicabile termenele de prescripție generale, specifice naturii faptelor constatate (administrative, penale etc.), întrucât Legea nr. 176/2010 nu prevede termene de prescripție speciale. Instanța a respins această excepție reținând că potrivit art. 11 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare se poate efectua atât pe durata exercitării funcțiilor publice cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora. S-a reținut că nu este aplicabilă decizia CCR invocată întrucât aceasta ar viza incompatibilitățile și conflictele de interese și că faptul că efectul constatării diferenței semnificative este și incompatibilitatea nu poate pune semnul egalității între cele două proceduri-de evaluare a averii și de evaluare a incompatibilității. Or, această interpretare este vădit contrară celei reținute în Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale. Curtea a reținut în mod clar că posibilitatea ANI de a efectua verificarea averii pe toată perioada mandatului și încă 3 ani de la încetarea acestuia este constituțională, doar pentru că acest termen nu este unul de prescripție care să acorde un regim derogator faptelor constatate de ANI față de cele constatate în alte proceduri, ci doar un termen maxim înăuntrul căruia se poate realiza activitatea de control, fiind pe deplin aplicabile termene de prescripție prevăzute de normele civile sau penale aplicabile. Or, în condițiile în care termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010 nu este unul de prescripție și în lipsa oricărui alt termen special de prescripție, este aplicabil termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., acest termen era împlinit la data întocmirii raportului ANI. 4. Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 13 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând cererea de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 173/2022: "(1) Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii: a) în materie civilă, când este învestită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; b) în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanță ori în ultimă instanță în căile ordinare de atac sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. (2) Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului se face de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la alin. (1), din oficiu sau la cererea unei părți, a persoanei vătămate ori a procurorului, după dezbateri contradictorii. Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra sesizării prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac. (3) Sesizarea este întocmită în limba română și cuprinde cel puțin următoarele elemente: a) natura și obiectul cauzei, precum și o scurtă prezentare a împrejurărilor de fapt relevante; b) dreptul intern pertinent; c) aspecte privind drepturile sau libertățile din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau protocoalele la aceasta, care sunt propuse a fi analizate prin raportare la cauza aflată în curs de soluționare; d) o prezentare pe scurt a argumentelor părților în proces și, după caz, ale procurorului și ale persoanei vătămate; e) punctul de vedere al instanței cu privire la aspectele semnalate, dacă este posibil și aceasta apreciază oportun. (4) Sesizarea întocmită potrivit alin. (3), precum și alte documente solicitate sau transmise în cadrul procedurii se traduc, prin grija și pe cheltuiala Înaltei Curți de Casație și Justiție, în una dintre limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Sesizarea va fi transmisă Curții Europene a Drepturilor Omului însoțită de această traducere. (5) Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, poate retrage sesizarea oricând în cursul procedurii de emitere a avizului consultativ de pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, după dezbateri contradictorii, prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac. (6) O nouă sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru rezolvarea aceleiași chestiuni de principiu nu poate fi formulată în cursul aceluiași proces. (7) Dispozițiile alin. (2) - (6) se aplică în mod corespunzător și în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. (8) Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. Asupra suspendării, instanța se pronunță prin încheiere motivată, după dezbateri contradictorii. (9) În materie civilă, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a II-a poate fi atacată, în mod separat, cu recurs la completul de 5 judecători, în termen de 3 zile de la comunicare. În cazul în care încheierea este pronunțată de un complet de 5 judecători, recursul se soluționează de un alt complet de 5 judecători. În cazul respingerii suspendării, de la data pronunțării încheierii de respingere și până la data împlinirii termenului de recurs sau, după caz, până la soluționarea recursului formulat împotriva acestei încheieri nu se va face niciun act de procedură în cauză. Recursul se soluționează de urgență. (10) În materie penală, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a II-a poate fi atacată separat cu contestație la completul de 5 judecători. În cazul în care încheierea este pronunțată de un complet de 5 judecători, contestația se soluționează de un alt complet de 5 judecători. Dacă instanța nu dispune suspendarea judecării cauzei, până la împlinirea termenului de exercitare a contestației sau, după caz, până la soluționarea acesteia, în cauză nu se va îndeplini niciun act de procedură. Contestația se soluționează de urgență. Dispozițiile art. 425 1 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile. (11) Până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română, se suspendă de drept judecarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Încheierea de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului se publică, de îndată, pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție, alături de încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. (12) Judecarea cauzei suspendate potrivit prevederilor alin. (8) - (10) sau, după caz, alin. (11) se reia din oficiu după comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. În cazul prevăzut la alin. (5), judecarea cauzei se reia din oficiu după retragerea sesizării. (13) În cauzele penale, cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe perioada suspendării judecării cauzei dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în condițiile alin. (8)." Avizul consultativ al CEDO este reglementat prin Protocolul nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pus în aplicare prin Legea nr. 173/2022. Acesta reprezintă un mijloc procedural prin care Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) și Curtea Constituțională (CCR) pot solicita Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu care vizează interpretarea ori aplicarea dispozițiilor Convenției și ale protocoalelor la aceasta. Protocolul nr. 16 la Convenție permite CEDO să ofere avize consultative asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor și libertăților definite în convenție sau în protocoalele la aceasta, atunci când ÎCCJ ori CCR apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării unei hotărâri. În ceea ce privește ÎCCJ, aceasta poate sesiza CEDO în procedurile civile atunci când este învestită cu judecarea cauzei în recurs sau, în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanță ori în ultimă instanță în căile ordinare de atac. În aceste situații, ÎCCJ are și posibilitatea de a suspenda soluționarea cauzei până la pronunțarea avizului. De asemenea, ÎCCJ poate sesiza CEDO în vederea emiterii unui aviz consultativ, atât în materie civilă cât și penală, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În aceste din urmă situații, procedura va fi suspendată de drept până la comunicarea avizului. Înalta Curte apreciază că, în speță, nu există probleme de interpretare care să creeze o dificultate în sensul interpretării unei norme juridice, respectiv care să necesite o clarificare din partea Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 173/2002. Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pe calea procedurii trimiterii preliminare ca neîntemeiată, din următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost art. 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Prin urmare C.J.U.E. are competența de a răspunde la întrebări preliminare care au ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme comunitare. Procedura preliminară, reprezintă o formă de colaborare, constând în adresarea de către instanțele naționale a unor întrebări preliminare organelor jurisdicționale comunitare, în vederea interpretării tratatelor și a normelor derivând din acestea. Această procedură instituie un mecanism prin care jurisdicțiile interne și C.J.U.E. intră în dialog pentru a aplica în mod corect o normă comunitară ce intră în conflict cu o prevedere legală națională. Potrivit art. 92 alin. (1) din Regulamentul de procedură, Curtea Europeană de Justiție se pronunță prin ordonanță motivată când: a) Curtea este în mod vădit necompetentă (adică obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte litigiul este pur intern, deci Curtea nu are competența materială să se pronunțe); b) cererea preliminară este vădit inadmisibilă. Litigiul este pur intern dacă, ținând seama de împrejurările speței, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect. În mai multe rânduri, Curtea s-a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competența exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul național, ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (ex.: Hotărârea din 3 decembrie 1998, Schoonbroodt, C-247/97, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței, C-310/10). Din cuprinsul actelor dosarului nu rezultă o astfel de situație care să determine aplicabilitatea dispozițiilor de drept ale Uniunii. În ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate a unei cereri preliminare în interpretare, dezvoltate pe parcursul anilor de către Curtea de Justiție în scopul unei mai bune desfășurări a procedurii preliminare, acestea sunt următoarele: cererea preliminară nu cuprinde o descriere adecvată a situației de fapt și de drept; instanța de trimitere nu explică adecvat de ce îi este necesar răspunsul Curții pentru soluționarea litigiului; întrebările nu sunt pertinente pentru soluționarea litigiului dedus judecății instanței de trimitere sau sunt ipotetice; organismul de trimitere nu întrunește criteriile pentru a constitui instanță de trimitere în sensul art. 267 T.F.U.E.; faptele din litigiul principal s-au petrecut înaintea aderării la UE a statului membru căruia îi aparține instanța de trimitere; litigiul nu este autentic, ci creat artificial în scopul de a provoca o trimitere preliminară. Instanța a cărei decizie în cazul concret nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze C.J.U.E. atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 T.F.U.E., adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, îi este necesară pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, pentru sesizarea C.J.U.E., în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluționarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluționarea cauzei, adică să se aplice în situația care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curții de Justiție să fie util pentru rezolvarea litigiului. Aprecierea relevanței întrebărilor revine instanței de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C-297/88 și C-197/89, punctele 33 și 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur-Bloem, C-28/95, punctul 24, Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C-409/06, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței, C-310/10, punctul 25). De asemenea, în conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunța cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validității unei norme comunitare, cerute de instanța națională, nu au nici o legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563: Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei poate fi realizată de către instanța națională, nefiind necesar să se pronunțe Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra aspectelor invocate în primele două întrebări. Pe de altă parte, întrebările 3 și 4 din cererea de sesizare nu au relevanță în soluționarea cauzei, de vreme ce acestea vizează problema sancțiunii de a ocupa funcții publice, sancțiune ce intervine ca efect al finalizării procedurii de evaluare a averii, procedură în curs de derulare în prezentul dosar. În privința cererii de recurs formulată de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este întemeiat din următoarele considerente: Activitatea de evaluare a averii dobândite de pârâtul A. s-a efectuat pentru perioada cuprinsă între data de 26.06.2012 (data validării mandatului de primar) și 31.12.2017 (data încheierii anului fiscal pentru care se dețineau informații privind veniturile realizate). Pe de altă parte, pârâtul a primit cu împrumut de la mama sa în anii 2007 și 2008 o sumă de bani în valoare de 1,5 milioane euro, sumă transformată în dar manual în anul 2010. Darul manual în valoare de 1.500.000 euro primit în anul 2010 de la B. a fost evidențiat succesiv de pârât în declarațiile de avere completate, la rubrica "venituri din alte surse". Este vorba despre declarația de avere nr. 262/02.11.2010 și apoi despre declarațiile de avere datate 28.06.2013, 13.06.2014, 24.04.2016, nr. 225/09.06.2017 și respectiv declarația de avere rectificată nr. 387/17.07.2017 . Declarația de avere înregistrată la 23.07.2012 nu cuprinde declararea acestei sume . Cât privește caracterul justificat al dobândirii sumei de 2.685.708,318 RON, care face obiectul verificării instanței, pârâtul nu contestă efectuarea următoarelor cheltuieli: - împrumutul de 150.000 de euro acordat în favoarea numitei C.; - antecontractul pentru prestarea de servicii media în sumă de 400.000 de euro, încheiat cu numitul D.; - achiziția ceasului E., în sumă de 25.000 euro. Pârâtul a afirmat că aceste cheltuieli au fost efectuate din suma de 1,5 milioane euro, primită cu împrumut de la mama sa în anii 2007 și 2008 în cuantum total de 1,5 milioane euro, sumă care a devenit în anul 2010 dar manual. Pentru a dovedi această afirmația, pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu expertiza contabilă pentru a stabili care au fost veniturile și cheltuielile sale în perioada 20.12.2007-31.12.2014, astfel încât să se poată suma de care dispunea la data efectuării cheltuielilor nejustificate. Prin încheierea de ședință din 3.07.2020, prima instanță a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de pârât ca fiind inutilă, pe de o parte apreciind că apărarea care se urmărește a se valorifica poate fi susținută și pe baza înscrisurilor de la dosar, iar pe de altă parte întrucât pârâtul însuși susține că a derulat numeroase cheltuieli în numerar și toate aceste aspecte nu pot fi clarificate prin expertiză; chiar obiectivul expertizei privește doar stabilirea sumei care era la dispoziția pârâtului pe baza înscrisurilor de la dosar. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 22 alin. (2) și art. 330 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte consideră nelegală măsura respingerii probei cu expertiza contabilă, deoarece aceasta era necesară și utilă pentru a verifica împrejurarea de fapt, constând în disponibilul bănesc pe care pârâtul îl avea din suma de 1,5 milioane euro la începutul perioadei evaluate pentru efectuarea cheltuielilor menționate, așa cum acesta afirmă, aspect esențial pentru soluționarea cauzei. În aceste condiții, trebuiau analizate veniturile și cheltuielile pârâtului anterioare perioadei evaluate, începând cu anul 2007 (anul primirii primului împrumut de la mama sa) și până la data de început a perioadei de evaluare, respectiv 26.06.2012, și nu numai veniturile și cheltuielile din perioada evaluată. Administrarea probei cu expertiza contabilă se impune, cu atât mai mult cu cât prezumția primei instanțe în sensul că retragerea banilor din bancă indică cheltuirea acestora este neîntemeiată. Conform art. 329 C. proc. civ., în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. Simpla retragere a banilor din cont nu poate naște probabilitatea cheltuirii lor întrucât suma de 1,5 milioane de euro este o sumă destul de mare, care depășește cu mult cheltuielile curente. Nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia orice retragere de numerar reprezintă o cheltuială, în lipsa oricărei dovezi de utilizare în vreun scop a sumei respective, în sensul ieșirii acesteia din patrimoniul persoanei cercetate. În speță, prezumția este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât martorii audiați de prima instanță la cererea pârâtului au declarat că pârâtul nu a cheltuit suma de 1,5 milioane de euro, ci a depozitat-o în țară și în străinătate. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil și neîndeplinirea cerinței privind aprecierea tuturor probelor este sancționată cu nulitatea hotărârii și constituie motiv de casare în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu poate fi administrată proba cu expertiza contabilă. De aceea, în temeiul textelor de lege menționate, a art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința nr. 102 din 9 aprilie 2021 și încheierea din data de 3 iulie 2020 și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Înalta Curte nu va mai examina celelalte motive de nelegalitate invocate în cererea de recurs ca urmare a admiterii acestuia pentru considerentele menționate.