ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4234/2019

Ședința publică din data de 26 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin ordonanța nr. 1/2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Comisia de cercetare a Averilor în dosarul x/2011 s-a dispus sesizarea instanței, respectiv a Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea confiscării sumei de 692.492 RON de la persoanele cercetate A. și B..

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 264 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea înaintată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanța nr. 1/23.11.2017 împotriva persoanelor cercetate A. și B. în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a constatat că nu este justificată proveniența sumei de 692.492 RON și a dispus confiscarea acestei sume de la persoanele cercetate sus indicate pe care le-a obligat în solidar să plătească în favoarea Statului Român suma de 692.492 RON în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs reclamanții A. și B. solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 în principal casarea în integralitate a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea în integalitate a hotărârii atacate și rejudecând respingerea ca inadmisibilă a sesizării făcute de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, respingerea ca nefondată a sesizării făcute de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, anularea raportului de evaluare nr. x/24.11.2011 al A.N.I.

În motivarea recursului se arată că prin sentința civilă nr. 264/2018 Curtea de Apel Alba a admis sesizarea înaintată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj și a constatat "ca nu este justificată proveniența sumei de 692.492 RON", dispunând totodată confiscarea acestei sume de la persoanele cercetate B. si A..

Pentru a decide in sensul celor de mai sus, instanța de fond a transpus si validat in integrum doar argumentele cuprinse in Ordonanța nr. 1/2017 a Comisiei de cercetarea a averilor constituita pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Astfel, recurenții susțin că aparenta motivare a instanței de fond cuprinsă in paginile 22-25 nu este altceva decât o redare fidela a concluziilor Ordonanței sus indicate, aspect care in opinia lor echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

In concret, deși instanța de fond era obligata la a analiza întreg dosarul care a stat la baza emiterii Ordonanței nr. 1/2017, in speță, declarațiile de martori, înscrisurile depuse constând in documente financiar-contabile, contracte de vanzare-cumparare, antecontracte de vanzare-cumparare, acte adiționale etc., se limitează doar la a prelua ceea ce a considerat Comisia de cercetarea a averilor că justifică sesizarea instanței de contencios-administrativ. Or, de reținut este faptul ca procedura derulată in fata Comisiei de cercetare a averilor este una necontencioasă și chiar dacă in fața acesteia au fost administrate probe, interpretarea dată acestora de către Comisie nu este una obligatorie pentru instanța de contentios administrativ.

Arată recurenții că o astfel de susținere are in vedere modalitatea in care legiuitorul a înțeles sa reglementeze art. 17 din Legea 115/1996 " judecarea cauzei se face pornind de la probele în fața comisiei de cercetare", dar părțile pot solicita, la prima zi de înfățișare, probe noi, iar Curtea de Apel le poate încuviința. Prin urmare, constatările Comisiei de cercetare a averilor pot fi înlăturate dacă ansamblul probator, trecut prin filtrul rațional al propriei evaluări efectuate de judecător, relevă o situație de fapt care atrage o încadrare juridică diferită (în același sens: ICCJ dec. nr. 5898/21.06.2013, www.x.ro).

Însă in mod cu totul stupefiant, Curtea de Apel Alba a înțeles să se limiteze la a-și însuși expresis verbis reținerile Comisiei.

In continuare, precizează recurenții faptul că au formulat cereri in probațiune, iar acestea le-au fost și admise, respectiv înscrisurile ce au constituit dosarul penal nr. x/2014 al Tribunalului Cluj (inclusiv dosarele de urmărire penala) si evident a probelor înscrisurilor depuse la dosarul Comisiei.

Este de ordinul evidenței, dincolo de faptul că este o obligație legală, necesitatea de a administrare a probelor solicitate si încuviințate in mod efectiv. Aceasta operațiune presupuse o analiză pertinentă și detaliată a probațiunii administrate, însă este lesne de observat din cuprinsul sentinței atacate că instanța de fond nu motivează soluția pronunțată prin prisma probațiunii administrate.

In acest sens, recurenții fac precizarea ca atât in fata Comisiei cât și in dosarul penal au fost audiate aproximativ 100 de persoane despre ale căror depoziții nu se menționează nimic. Mai mult, din multitudinea de contracte de vânzare-cumpărare, antecontracte de vânzare-cumpărare, acte adiționale la acestea, adrese de răspuns ale unor instituții precum Primăria Floresti, Instituția Prefectului-Serviciul permise si înmatriculări etc, instanța de fond nu se oprește nici măcar asupra unuia dintre acestea, nu are nici măcar o opinie proprie in legătura cu acestea si cu atât mai puțin nu efectuează o analiza a probelor câștigate judecății.

Apoi, tot fără nici o justificare întemeiată sau motivata, instanța de fond își însușește concluziile expertizei contabile efectuata in fata Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în mod total eronat instanța de fond acordând putere probatorie absolută probei cu expertiză tehnică efectuată în condițiile in care, a arătat expres și rezultă din dosarul comisiei faptul ca această expertiză a fost "comandată" atât prin numirea discreționară a expertului si stabilirea obiectivelor cât și prin neluarea în considerare a obiecțiunilor formulate. Mai mult solicitarea recurenților a fost aceea de a înlătura acest raport de expertiza exact pentru aceste considerente. Deopotrivă, pentru a preîntâmpina un posibil argument contrar, recurenții nu au apreciat ca fiind necesară solicitarea efectuării unei noi expertize contabile in condițiile în care in dosarul penal s-a efectuat o expertiză suficient de lămuritoare, iar din probele administrate atât in dosarul Comisiei cât și in dosarul penal situația privind dobândirea licită a averii a fost dovedită. Or, evident ca instanța de fond, in virtutea rolului activ, dacă se considera nelămurită sub acest aspect, putea sa dispună efectuarea unui nou raport de expertiza contabila, însă in nici un caz nu era îndrituită sa valideze concluziile unui raport de expertiza viciat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții afirmă că activitatea Comisiei de cercetare a averilor constituita pe lângă Curtea de Apel Cluj nu se putea continua după soluționarea definitivă a sesizării penale.

Indubitabil, la data pronunțării Ordonanței nr. 1/2017, o instanță penală se pronunțase definitiv ca urmare a sesizării făcute chiar de către Comisia de cercetare a averilor, iar statuările acestei nu doar ca impuneau respectul Comisei dar și obligau la o conduită contrară celei adoptate de Comisie.

În acest sens, recurenții arată că în cursul cercetării derulate in fata Comisiei de Cercetare a Averilor, prin Ordonanța nr. 1/04.07.2012, Comisia a hotărât suspendarea lucrărilor si sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj pentru efectuarea de cercetării sub aspectul săvârșirii de către persoanele cercetate a infracțiunilor de fals in declarații, faptă prevăzută de art. 28 din Legea 176/2010 raportat la art. 292 vechiul C. pen. și evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 fapte presupus a fi săvârșite in legătura cu bunurile dobândite in patrimoniu. Urmare a Ordonanței sus arătate, Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a dispus reluarea cercetărilor fata de A. (anterior acesta fusese cercetat in calitate de făptuitor sub aspectul săvârșirii acelorași infracțiuni de fals in declarații, soluția dispusa inițial fiind de clasare a dosarului) si a soției sale doamna B..

In cauza ce a format obiectul dosarului Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-au efectuat cercetări amănunțite asupra averii celor doua persoane cercetate respectiv, s-a verificat proveniența fiecărui bun mobil sau imobil intrat respectiv ieșit din patrimoniul personal al C. inclusiv imprumuturile pe care aceștia le-au avut fata de persoane fizice sau instituții bancare, precum si asupra veniturilor periodice realizate din contractele de munca pe care le-au avut pe parcursul anilor 1997-2011 si indemnizațiile obținute.

In cursul urmăririi penale s-au administrat si o serie de probe noi, neavute in vedere de către Comisia de cercetare a averilor, respectiv au fost solicitate date referitoare la absolut toate bunurile sau veniturile care au intrat vreodată in patrimoniul recurenților. Abia in urma administrării unui vast probatoriu, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj emite la data de 7 aprilie 2014 Rechizitoriul, prin care s-a dispus trimiterea in judecata a inculpaților: B. sub aspectul săvârșiri infracțiunilor de fals in declarații, fapta prevăzuta si sancționată de art. 326 C. pen., respectiv art. 28 din Legea 176/2010, fals in declarații fapta prevăzuta si pedepsita de art. 326 C. pen., evaziune fiscala, fapta prevăzuta si sancționată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) si art. 33 lit. a) din C. pen. din 1968 si a lui A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals in declarații fapta prevăzuta si sancționată de art. 326 C. pen. respectiv art. 28 din Legea 176/2010, complicitate la fals in declarații fapta prevăzuta si sancționată de art. 48 raportat la art. 326 C. pen. si complicitate la evaziune fiscala, fapta prevăzuta si sancționată de art. 48 raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) si a art. 33 lit. a) C. pen. 1968.

In esența, in Rechizitoriu se retine faptul că in ceea ce privește infracțiunile de fals in declarațiile de avere, C. nu au declarat următoarele sume:

- 70.000 euro reprezentând imprumuturi obținute in anii 2006-2010 de la martorul D. si E.;

- Sumele incasate in temeiul antecontractelor de vanzare-cumparare in perioada 2007-2009, totalizând suma de 2.593.207 RON:

Referitor la infracțiune de la fals in declarații constând in aceea ca in perioada "2007-2011 a declarat notarilor publici date nereale referitor la prețul de vanzare-cumparare ale apartamentelor cu consecințe juridice constând in prejudicierea bugetului de stat prin plata unor taxe si impozite mai mici", se retine faptul ca in ceea ce privește 10 dintre contractele de vânzare cumpărare incheiate de C. cu cumpărătorii (obiect al acestor contracte au fost un număr de 13 apartamente), in contractele de vanzare-cumparare notariale s-a menționat un pret mai mic decât cel real incasat de C. la momentul incheierii antecontractelor de vanzare-cumparare.

In fapt, diferența dintre sumele trecute in contractele de vânzare-cumpărare incheiate in forma autentica si cele din antecontractele de vânzare-cumpărare au fost incasate si au intrat in patrimoniul C. dupa cum s-a reținut in Rechizitoriu. O parte din sumele incasate la data incheierii contractelor de vânzare cumpărare au fost restituite cumpărătorilor, la solicitarea acestora motivate de intârzierile în predarea unităților locative achiziționate. In acest sens, atât recurenții cât și cumpărătorii care s-au regăsit in aceasta situație au depus atât in fața Comisiei cât și în dosarul penal actele adiționale incheiate in acest sens, sau extrase de cont bancare din care a rezultat restituirea acestor sume.

Ca o consecință a nedeclarării intregii sume cu care au fost vândute in mod real apartamentele, s-a conchis ca C. au prejudiciat bugetul de stat prin aceea ca au plătit impozit pe transferul bunurilor din patrimoniu personal și taxa pe valoare adăugata într-un cuantum mult mai mic. Fapta acestora se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală, motiv pentru care au fost trimiși in judecată și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

Cu toate acestea, prin sentința penala nr. 271 pronunțata la data de 27.07.2016 in dosarul x/2014 al Tribunalul Cluj, s-a dispus achitarea C. de sub acuza săvârșirii atat a infracțiunilor de fals in declarații cat si sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală.

Așadar, raportat la limitele sesizării Comisiei, absolut toate susținerile Agenției Naționale de Integritate s-au dovedit a fi nefondate si nesustinute de intreaga probatiune administrata in cadrul unei proceduri contencioase-penale.

Astfel, susțin recurenții că prin pronunțarea soluțiilor de achitare s-a statuat in mod indubitabil asupra faptului că nu există diferențe nejustificate între veniturile și cheltuielile C., context în care Comisia nu era îndrituită la a relua controlul și cu atât mai puțin să sesizeze instanța de contencios administrativ si fiscal. In speță nu se regăsește nici vreunul din motivele limitativ prevăzute de art. 15 din Legea 115/1996 care ar fi putut să justifice reluarea într-o oarecare măsura și doar sub aspectele neverificate, a activității Comisiei de cercetare.

Suplimentar față de cele precizate mai sus, recurenții apreciază că prin raportul de expertiză extrajudiciară contabilă, efectuat de către expertul F., numit de către Comisie, au fost analizate doar o parte din veniturile si cheltuielile efectuate de C. in perioada verificată. In concret, sursa veniturilor, reținută de expert o constituie doar contractele de vânzare cumpărare autentificate, or, în condițiile in care s-a constatat existența unor diferențe intre sumele din antecontractele de vânzare-cumpărare și contractele autentificate (constituind însăși motivul sesizării organelor penale), evident că orice concluzie a expertului, bazată doar pe o parte din documentele aflate la dosarul Comisiei, depuse de recurenți in probatiune și chiar de către cumpărători, este eronată și nu corespunde realității faptice, cu atât mai puțin nu poate constitui temei ar confiscării.

Față de toate aceste considerente, recurenții solicită casarea sentinței civile atacate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac, recurenții susțin că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de casare invocat prin prezenta cerere de recurs, Înalta Curte constată că acesta sancționează nemotivarea hotărârii judecătorești, contradictorialitatea considerentelor acestei hotărâri ori faptul că hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii(art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Recurenții susțin că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ., și dezvoltă această critică în sensul că judecătorul fondului a preluat integral constatările Comisiei de cercetare a averilor, fără a proceda la o proprie analiză a propunerii de confiscare a averii și, de asemenea, cu toate că a încuviințat probatoriul în cauză, nu a procedat la o analiză efectivă a probatoriului administrat.

Înalta Curte Prima constată că ipoteza vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanței pe marginea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea motivării hotărârii judecătorești trebuie raportată la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esențiale și determinante ale cauzei.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

În speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Ca atare, afirmația recurenților, în sensul că hotărârea judecătorească reia în întregime conținutul ordonanței pronunțate de Comisia de cercetare a averilor este nesusținută, concluzie ce se desprinde din simpla lecturare a sentinței criticate.

Cât privește susținerea recurenților, în sensul că instanța fondului, deși a încuviințat acestora probele propuse, nu a analizat efectiv probatoriul administrat(în special probațiunea administrată în procesul penal), Înalta Curte constată că nici această critică nu este fondată, cât timp rezultă fără putință de tăgadă că judecătorul fondului s-a aplecat efectiv asupra probatoriului administrat în cauză, având în vedere inclusiv lucrările desfășurate în cauza penală, după cum se va detalia mai jos, cu prilejul dezlegării motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la administrarea probei cu expertiza tehnică specialitatea contabilă, dispusă de Comisia de cercetare a averilor, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă altceva decât reluarea concluziilor scrise depuse în fața instanței de fond, nefiind formulată nicio circumstanțiere de natură a încadra această critică într-unul sau mai multe motive de casare, din cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ..civ.

Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că nimic nu i-a împiedicat pe recurenți să formuleze, în fața instanței de fond, o propunere de administrare a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilă, în măsura în care considerau că expertiza administrată de Comisie a fost nelegal ordonată ori că nu lămurește starea de fapt dedusă analizei Comisiei de cercetare a averilor și subsecvent instanței de judecată.

Astfel, rezultă din economia dosarului faptul că instanța fondului a acordat cuvântul părților cu privire la eventualele cereri de probațiune, cererea recurenților fiind încuviințată așa cum a fost formulată, prin încheierea din 11 iunie 2018, neregăsindu-se în cuprinsul acestei încheieri nicio solicitare pe marginea raportului de expertiză întocmit la dispoziția Comisiei de cercetare a averilor.

De altfel, în cuprinsul încheierii de dezbateri din 19 noiembrie 2018, reprezentantul recurenților a precizat că și-a limitat probațiunea doar la a se solicita atașarea dosarului penal nr. x/2014, soluționat de Tribunalul Cluj, întrucât, atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, contrar reținerilor Comisiei de cercetare a averilor din ordonanța nr. 1/2017, de soluționare a sesizării și de sesizare a instanței de contencios administrativ, s-a verificat modalitatea de dobândire a fiecărui bun mobil sau imobil intrat respectiv ieșit din patrimoniul personal al C. inclusiv împrumuturile pe care aceștia le-au avut față de persoane fizice sau instituții bancare, precum și asupra veniturilor periodice realizate din contractele de muncă pe care le-au avut pe parcursul anilor 1997-2011 și indemnizațiile obținute.

În fine, tot în cadrul analizei criticilor referitoare la probațiunea administrată în cauză, Înalta Curte subliniază că omisiunea instanței fondului de a ordona, din oficiu, administrarea unei dovezi, în lipsa unei obligații prevăzute de lege în acest sens, nu poate constitui un motiv de casare din perspectiva prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Nefondat este și cel de al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nefiind demonstrată de recurenți ipoteza pronunțării hotărârii cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În atare context, Înalta Curte constată că recurenții reclamanți au criticat sentința civilă nr. 264 din 10 decembrie 2018, apreciind, în primul rând, că soluția primei instanțe reflectă o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 indice 4 din Legea nr. 115/1996.

Reluând argumentația din fața instanței de fond, recurenții susțin că nu mai putea fi continuată activitatea de cercetare a provenienței averii după soluționarea definitivă a cauzei penale în raport de care însăși Comisia de cercetare a averilor a procedat la suspendarea lucrărilor.

Se constată, din cuprinsul sentinței civile nr. 264 din 10 decembrie 2018, că instanța fondului a înlăturat motivat această critică la adresa legalității ordonanței pronunțate de Comisia de cercetare a averilor, Înalta Curte constatând justețea raționamentului judecătorului fondului sub acest aspect.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, prin Ordonanța Comisiei nr. 1/2012 au fost sesizate organele de urmărire penală pentru a se efectua cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010, raportat la art. 292 C. pen. și evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, obiectul cercetărilor penale nu se suprapunea cu obiectul lucrărilor Comisiei de cercetare a averilor, din moment ce Comisia de cercetare a averilor este învestită, potrivit dispozițiilor Legii nr. 115/1996, cu verificarea provenienței averii persoanelor ce fac parte din sfera de referință a legii.

Organele de cercetare penală au fost sesizate în legătură cu nedeclararea unor venituri(infracțiunea de fals în declarații) iar o atare nedeclarare s-a apreciat că întrunește elementele constitutive și ale infracțiunii de evaziune fiscală respectiv sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, prin nedeclararea constituirii bazei de impunere ce generează astfel de obligații.

Ca atare, soluția definitivă dispusă în cauza penală nu atrage incidența dispozițiilor art. 10 indice 4 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, cât timp cercetarea penală nu a avut ca obiect verificarea liceității averii dobândite de către recurenți.

În plus, trebuie subliniat și faptul că soluția de achitare a recurenților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.., fiindu-le aplicată, totuși, sancțiunea administrativă a amenzii, achitarea nefiind dispusă pentru că faptele sesizate nu există.

De aceea, susținerea recurenților, în sensul că activitatea Comisiei de cercetare a averilor nu mai putea continua după achitarea acestora de către instanța penală nu poate fi primită, cât timp sesizarea dispusă de Comisie nu a fost infirmată, constatându-se existența faptelor ce au format obiectul acesteia, dar apreciindu-se de către instanța penală că faptele inculpaților B. și A. nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni.

Prin urmare, afirmația recurenților, în sensul că hotărârea atacată în prezenta cauză a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 indice 4 din Legea nr. 115/1996, este lipsită de fundament.

În același context Înalta Curte subliniază netemeinicia afirmației recurenților, în sensul că în cursul procedurii penale au fost examinate toate aspectele esențiale ale prezentei cauze și, în urma administrării unui vast probatoriu nu s-a constatat existența unei părți din avere dobândite nejustificat.

Subliniază Înalta Curte că pronunțarea hotărârii în cauza penală putea influența soluția dispusă în cauza de față numai în condițiile prevăzute de art. 28 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Ca atare, ceea ce se impune instanței civile este chestiunea definitiv tranșată de instanța penală cu privire la existența faptei și identitatea persoanei care a săvârșit-o și nicidecum probatoriul administrat în cauză, care, față de prezenta instanță are caracter extrajudiciar.

Cu toate acestea, din perspectiva statuărilor cuprinse în hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu și alții împotriva României(Cererea nr. 25129/06), Înalta Curte va analiza dacă procedura penală și cea derulată în prezenta cauză vizează aceeași chestiune determinantă.

Semnificativ relevante sunt considerentele enunțate la punctele 40-47 din Hotărârea anterior menționată, cu următorul cuprins:

"40. În prezenta cauză, chiar admițându-se că nu exista nici identitate de părți, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea constată că procedura fiscală și cea penală vizau aceeași chestiune determinantă pentru soluționarea acestora, respectiv încadrarea juridică a acelorași operațiuni de transformare și de revânzare a anvelopelor (mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).

Raportat la cele statuate în cuprinsul hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, revine instanței sarcina de a examina dacă împrejurarea determinantă în prezenta cauză a căpătat o dezlegare definitivă în procesul penal.

Așa cum rezultă din economia dosarului, împrejurările esențiale cauzei de față nu au făcut obiectul cercetării penale.

Pentru a se statua în sensul existenței unor diferențe semnificative nejustificate între averea dobândită pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă(aspect esențial în pricina de față) este necesară evaluarea patrimoniului persoanei cercetate prin raportare la situația existentă la data învestirii în funcția sau demnitatea publică; identificarea eventualelor diferențe între activele dobândite în cursul exercitării demnităților și funcțiilor publice și apoi constatarea eventualelor diferențe nejustificate, prin raportare la veniturile obținute în aceeași perioadă de referință, cu luarea în considerare și a cheltuielilor aferente aceleiași perioade.

Or, este evident că nici organele de cercetare penală și nici instanța penală nu au avut ca preocupare evaluarea averii deținute de recurenții din prezenta cauză și a modificărilor intervenite în patrimoniul recurenților pe parcursul exercitării funcțiilor deținute până la data avută în vedere de Comisia de cercetare a averilor, omisiune firească din moment ce o atare chestiune excede obiectului cercetării penale. În acest sens, este de observat faptul că nicăieri în cuprinsul sentinței penale nr. 271/27 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Penală, nu sunt abordate elementele mai sus menționate, respectiv evoluția patrimoniului recurenților în cursul exercitării funcțiilor care atrag incidența Legii nr. 176/2010 și a Legii nr. 115/1996, prin raportare la veniturile realizate, activele deținute și cheltuielile suportate în aceeași perioadă de referință.

Pentru a exemplifica inexistența unei identități între obiectul cercetării penale pentru lămurirea suspiciunii de săvârșire a infracțiunilor de evaziune fiscală și fals în declarații, pe de o parte și pe de altă parte, cercetarea averii, în condițiile Legii nr. 176/2010 și ale Legii nr. 115/1996, este de menționat că subiectul activ comun celor două proceduri poate dovedi proveniența licită a unor bunuri, pe care nu le-a menționat în declarația sa de avere și nici nu le-a declarat organelor fiscale în vederea stabilirii obligațiilor fiscale; în acest caz bunurile nedeclarate nu au caracterul de avere nejustificată, în condițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, dar subiectul analizat poate răspunde penal pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și fals în declarații. Pe de altă parte, este posibilă și situația în care subiectul verificat menționează în cuprinsul declarației de avere bunuri pe care nu le poate justifica, iar aceleași bunuri sunt declarate și organelor fiscale, în vederea stabilirii obligațiilor fiscale. În acest din urmă caz, inexistența faptei ce poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații ori evaziune fiscală nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 176/2010 și ale Legii nr. 115/1996, bunurile astfel dobândite fiind susceptibile de confiscare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința civilă criticată nu încalcă nici principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza anterior menționată.

Nefiind, așadar, demonstrată pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 13-18 din Legea nr. 176/2010 și nici ale Legii nr. 115/1996, Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de casare grefat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând a respinge recursul de față ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. și B. împotriva sentinței nr. 264 din 10 decembrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2019.