ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2019/2016

Decizia nr. 2019/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2012, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat în contradictoriu cu pârâții Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 1 din 9 noiembrie 2011 emisă de Comisia de Cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea cererii se arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în termen legal, Agenția Națională de Integritate a formulat plângere prealabilă împotriva Ordonanței nr. 1 din 9 noiembrie 2011.

La data de 29 februarie 2012, Curtea de Apel - Comisia de Verificare a Averilor a respins plângerea prealabilă, ca inadmisibilă.

Prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2012 au fost respinse excepția de necompetență materială și excepția lipsei de interes.

Prin Sentința civilă nr. 27 din 17 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timișoara a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată iar prin Decizia civilă nr. 7441 din 26 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, ca urmare a casării, la data de 24 martie 2014, sub nr. x/59/2012*.

1.2. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea instanței de fond pronunțată în rejudecare

Prin Sentința civilă nr. 175 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și A. și, în consecință, s-a dispus anularea Ordonanței nr. 1 din 9 noiembrie 2011 emisă de pârâtul Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, fiind respinsă și cererea pârâtului A. privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: „Prin Raportul de evaluare nr. 80329/G/II din 12 iulie 2011 (Raportul) întocmit de Agenția Națională de Integritate (A.N.I.) s-a reținut că există o diferență semnificativă între venituri și modificarea averii numitului A., în timpul exercitării de către acesta a funcției publice de inspector vamal în cadrul Biroului Vamal Moravița, motiv pentru care a fost sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara.

Astfel, verificând veniturile funcționarului în perioada 2008 - 2010 (inclusiv) și ținând cont de datorii și cheltuieli, A.N.I. a constat că nu poate fi justificată dobândirea sumei de 255.489,4 RON (echivalentul a 63.240 euro) și a cotei de ½ din imobilul edificat în comuna Dudeștii Vechi nr. 126 A, jud. Timiș.

Verificările au fost efectuate în temeiurile Legii nr. 176/2010.

Sesizată în condițiile Legii nr. 115/1996, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara (Comisia) a emis Ordonanța nr. 1 din 9 noiembrie 2011 prin care a constatat, în contradicție cu A.N.I., că nu există diferență semnificativă, în sensul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 (adică o diferență mai mare de 10.000 euro sau echivalentul), între veniturile și averea funcționarului arătând, în esență, următoarele:

- în ce privește suma de 63.240 euro, s-a arătat că trebuie ținut cont că potrivit unor chitanțe olografe funcționarul a împrumutat bani de la mai multe persoane (25.000 euro de la concubina B., 15.000 euro de la tatăl său, C., și 15.000 euro de la numitul D.) și că, potrivit art. 1169 și art. 1176 C. civ., aceste chitanțe reprezintă probe ale dobândirii licite a averii;

- în ce privește cota de ½ din imobilul construit în comuna E., Comisia a reținut că, de vreme ce A.N.I. nu a evaluat bănește construcția, se află în imposibilitatea de a verifica ce cheltuieli a suportat funcționarul și că, în acest context, nu există element de referință pentru a stabili în ce măsură cheltuielile depășesc veniturile.

Drept urmare, în temeiul art. 104 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 a dispus clasarea cauzei.

Plângerea formulată de A.N.I. împotriva Ordonanței nr. 1/2011 și a soluției de clasare a fost respinsă prin Ordonanța nr. 1/2012 a aceleiași Comisii cu motivarea că este inadmisibilă deoarece Legea nr. 115/1996 nu prevede vreo cale de atac împotriva ordonanțelor comisiilor de cercetare a averii și că legea nu se completează decât cu prevederile Codului de procedură civilă și cu cele privind creanțele bugetare, așa cum arată expres în art. 31 din lege, nu și cu dispozițiile legii contenciosului administrativ.

Împotriva acestor ordonanțe A.N.I. a formulat prezenta acțiune solicitând anularea lor.

Curtea de Apel a considerat că acțiunea este întemeiată.

Cu privire la admisibilitatea plângerii împotriva ordonanțelor comisiei de cercetare a averii (legalitatea Ordonanței nr. 1/2012) și la admisibilitatea prezentei acțiuni

Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara a fost înființată și funcționează în temeiul art. 10 și urm. din Legea nr. 115/1996 și are ca atribuție controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici.

Agenția Națională de Integritate este competentă să sesizeze Comisia în temeiul art. 17 din Legea nr. 176/2010 și art. 101 din Legea 115/1996 cu raportul de evaluare a unui funcționar public atunci când constată diferențe semnificative, în sensul deja arătat, între veniturile și averea acestuia iar Comisia este obligată să evalueze raportul și să ia măsurile legale (cf. art. 19 alin. (1) din Legea nr. 176/2010).

Evaluarea raportului presupune verificarea averii celui cercetat potrivit art. 102 și art. 103 din Legea nr. 115/1996 prin administrarea de probe, respectiv: audierea celui verificat, a soțului/soției și a reprezentantului A.N.I. precum și a oricărei alte persoane care ar putea da relații utile pentru lămurirea provenienței bunurilor persoanei controlate, obținerea de informații de la autoritățile publice și persoanele juridice, efectuarea de cercetări locale și efectuarea de expertize pentru lămurirea cauzei.

Soluțiile pe care le poate da Comisia, prin pronunțarea unei ordonanțe, sunt prevăzute de art. 104 din aceiași lege, respectiv: a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat; b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată; c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni.

Ordonanța pronunțată în aceste condiții reprezintă act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece este emisă de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a Legilor nr. 115/1996 și 176/2010 și, în cazul în care conduce la clasarea cauzei (așa cum este cazul în speță), stinge raportul juridic dintre funcționar și autoritățile competente să verifice averea acestuia.

Așadar, instanța de fond a stabilit că Ordonanța nr. 1/2011 pronunțată de Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara este act administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004 fără să fie necesar ca vreo altă lege să facă trimitere la legea contenciosului administrativ.

Fiind act administrativ, Ordonanța nr. 1/2011 a Comisiei va avea regimul juridic specific actelor administrative, inclusiv în ce privește căile de atac, fiind susceptibil să facă obiectul plângerii prealabile și acțiunii în instanță cf. art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, și independent de cele mai sus arătate, interpretarea Comisiei privind inadmisibilitatea este de natură să aducă atingere liberului acces la justiție garantat de art. 21 din Constituție oricărei persoane, inclusiv autorităților publice așa cum este A.N.I., deoarece nu condiționează admisibilitatea de termene și condiții ci o absolutizează în sensul că, în mod necondiționat, ultimul cuvânt referitor la raportul A.N.I. îl are Comisia.

De asemenea, în aceiași ordine de idei, Ordonanța nr. 1/2012 încalcă și dispozițiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care dau dreptul oricărei persoane care se consideră vătămată într-un interes legitim (așa cum este interesul A.N.I. de a susține legalitatea propriului raport și a propriei activități) de a se adresa instanței pentru recunoașterea interesului legitim și anularea actului vătămător.

În sfârșit, a fost înlăturată apărarea pârâtului A. întemeiată pe dispozițiile art. 104 din Legea nr. 115/1996 (imposibilitatea efectuării unor verificări suplimentare dacă nu există indicii noi) deoarece discuția nu poartă asupra unor „verificări suplimentare” ci asupra celor deja efectuate.

În consecință, excepția inadmisibilității a fost respinsă de instanța de rejudecare.

Cu privire la legalitatea Ordonanței nr. 1/2011 prima instanță a constatat că soluția dispusă prin această ordonanță se întemeiază pe două considerente:

- chitanțele care constată raporturi juridice între pârâtul A., pe de-o parte, și B., D. și C. pe de alta, și conform cărora pârâtul ar fi beneficiat de diferite sume de bani, constituie probe de natură să ateste că veniturile obținute de funcționar sunt licite;

- imposibilitatea de a verifica ce cheltuieli a suportat funcționarul pentru edificarea construcției din comuna E., al cărei proprietar este în cotă de ½ în condițiile în care A.N.I. nu efectuat evaluarea corespunzătoare.

Ambele aprecieri sunt nelegale.

Astfel, referitor la chitanțe, instanța a constatat că acestea sunt înscrisuri sub semnătură privată (cf. art. 1176 C. civ., în vigoare la data înscrisă în chitanțe) care atestă că pârâtul A. a împrumutat 25.000 euro de la B. și 15.000 euro de la numitul D. și a primit 15.000 euro de la tatăl său, C. (nu este clar dacă bani sunt donați sau împrumutați, expresia folosită fiind „dau fiului meu” și nu există stipulată obligație de restituire).

Fiind înscrisuri sub semnătură privată ele fac dovada față de terți, inclusiv față de A.N.I. și față de Comisie, în condițiile art. 1182 C. civ. („Data scripturii private nu face credință în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică*), din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morții a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici, precum procese-verbale pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare).

Condițiile pentru ca două din aceste chitanțe să aibă putere probantă față de terți nu sunt îndeplinite (cele care constată împrumutul). Din contră, declarația de avere, rubrica datorii, din anul 2008 contrazice chitanțele și atestă o singură datorie, cea către F.

Este adevărat că sumele sunt menționate la altă rubrică a declarației de avere, rubrica „servicii gratuite, cadouri, etc.”, dar această împrejurare este de natură să dea naștere unei îndoieli privind realitatea contractelor.

Cert este că, în calitate de contracte de împrumut, acestea nu au fost făcute publice până la controlul efectuat de A.N.I.

În ce privește „ajutorul financiar” prestat de tată, Curtea constată că A.N.I. a avut motive întemeiate să se îndoiască de veridicitatea acestuia în condițiile în care tatăl pârâtului nu înregistrează venituri.

În condițiile în care există contradicții între chitanțe (inopozabile terților) și declarația de avere iar tatăl pârâtului face donații de 15.000 euro, fără să înregistreze venituri, verificări suplimentare pentru aflarea adevărului se impuneau a fi făcute pentru ca Ordonanța nr. 1/2011 pronunțată de Comisie să fie legală, cu atât mai mult cu cât, existau indicii că pârâtul , în calitate de funcționar vamal, ar fi săvârșit infracțiuni.

Dispozițiile art. 102 și art. 103 din Legea nr. 115/1996 reprezintă temeiul legal care făcea posibile astfel de verificări.

Tot aceste dispoziții legale reprezintă și temeiul în care Comisia ar fi putut administra proba expertizei pentru a stabili valoarea construcției din comuna E..

Curtea înțelege că termenul prevăzut de art. 104 din Legea nr. 115/1996 în care Comisia trebuie să dea o soluție sesizării depuse de A.N.I. (3 luni) este extrem de scurt pentru efectuarea unei expertize dar, în contextul mai sus amintit (îndoieli privind împrumuturile și ajutorul financiar, indicii privind săvârșirea de infracțiuni) nu poate accepta valoarea de zero RON pentru o casă care, potrivit fotografiilor existente la dosarul cauzei, există în materialitatea ei.”

În consecință, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prima instanță, în rejudecare, a admis acțiunea și a anulat Ordonanța nr. 1 din 9 noiembrie 2011, emisă de pârâtul Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva Sentinței civile nr. 175 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs, dezvoltate și însoțite de numeroase argumentate, în contextul reiterării situației de fapt a cauzei, recurentul-pârât a înfățișat, în esență, următoarele critici:

• Judecătorul fondului nu a examinat și analizat temeinic toate argumentele și apărările înfățișate, iar prin această omisiune i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

• Curtea de Apel Timișoara nu era competentă material să soluționeze cauza în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, avându-se în vedere împrejurarea că, prin acțiunea formulată de Agenția Națională de Integritate s-a solicitat anularea unui act administrativ - Ordonanța nr. 1/2011, emis de către o autoritate locală - Comisia de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara și nu de către una centrală. Față de aceste motive consideră că Tribunalul Timiș este instanța competentă de soluționare a cauzei.

• Cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata, iar reclamanta a înțeles să se judece în contradictoriu cu pârâta Comisia de cercetare a averilor, emitentul ordonanței contestate, persoană față de care s-a realizat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

• Recurentul a susținut și că instanța de fond nu a analizat apărările formulate cu privire la lipsa calității procesuale legale a reclamantei ANI de a cere anularea ordonanței de clasare precum și a lipsei condiției vătămării unui drept sau a unui interes legitim.

Nicio dispoziție a Legii nr. 176/2010 nu recunoaște capacitatea procesuală a Agenției Naționale de Integritate de a supune ordonanța de clasare controlului de legalitate și temeinicie a instanței de contencios administrativ, astfel încât cererea de chemare în judecată în temeiul Legii nr. 554/2004 a fost făcută de un organ lipsit de calitate procesuală activă, situație ce impunea respingerea acesteia ca inadmisibilă.

• Având în vedere aceste dispoziții, acțiunea Agenției Naționale de Integritate îndreptată împotriva Ordonanței de clasare a sesizării nu poate fi justificată de existența unui interes legitim, de a susține legalitatea propriului raport și a propriei activități, cum în mod eronat este interpretată legea de către prima instanță.

• Pe de altă parte, contrar celor reținute de judecătorul fondului, și în situația în care se interpretează că Ordonanța de clasare este „act administrativ”, acest act este exceptat conform art. 5 pct. 2 din Legea nr. 554/2004 de la controlul pe calea contenciosului administrativ, întrucât Legea nr. 176/2010 prevede o procedură judiciară specială și distinctă care ar putea avea drept consecință modificarea soluției de clasare.

• În situația în care instanța de contencios administrativ a admis cererea așa cum a fost formulată și a dispus anularea Ordonanței nr. 1/2011, se poate anticipa că, în absența unor norme procedurale care să reglementeze o asemenea situație, eventuala reluare a controlului constituie un abuz.

În speță, recurentul a susținut că, în situația ipotetică în care hotărârea instanței de contencios administrativ de anulare a ordonanței de clasare rămâne definitivă, trebuie analizat care ar putea fi conduita Comisiei de cercetare și anume: să refacă în totalitate cercetările (situație în care s-ar proceda la readministrarea probatoriului prin reascultarea acelorași persoane, analiza înscrisurilor aflate deja la dosar etc.) sau că completeze cercetările (prin ascultarea unor martori noi, solicitarea unor înscrisuri noi, efectuarea unor expertize etc.).

• În concluzie, a arătat recurentul, admiterea cererii și anularea ordonanței de clasare reprezintă o adăugare la lege, o extindere nepermisă a competențelor instanței de contencios și pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pronunțarea unei alte hotărâri, legale și temeinice.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de casare invocate, față de probatoriul administrat dar și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, față de considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, în cauză, în etapa soluționării recursului a fost derulată procedura reconstituirii Dosarelor nr. y/2011 și nr. z/2012 ale Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art. 583 și următoarele C. proc. civ., măsurile dispuse în vederea depunerii înscrisurilor ce se regăseau în dosarele lipsă fiind expres arătate în încheierea de ședință de la 27 noiembrie 2015.

Procedura a fost finalizată la data de 25 martie 2016, aspectele procedurale relevante fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

Trecând la examinarea punctuală a motivelor de recurs înfățișate de recurent, situația de fapt ca și parcursul cauzei fiind în extenso prezentate în secțiunile 1 și 2 din prezenta decizie, astfel că nu se impune reiterarea lor, Înalta Curte reține că un prim set de critici vizează pretinsa necompetență materială a instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, actul a cărui anulare s-a solicitat fiind emis de o autoritate locală și nu centrală.

Nu sunt întemeiate aceste critici, în opinia Înaltei Curți, întrucât, în acord cu cele stabilite și de prima instanță, la data de 15 noiembrie 2012, prin încheierea de respingere a excepției de necompetență materială, prevalență au în determinarea competenței, în această materie, dispozițiile cuprinse în legea specială, a căror interpretare logico juridică conduce la o atare concluzie.

Potrivit art. 104 din Legea nr. 115/1996, comisia de cercetare pronunță o ordonanță motivată prin care dispune trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia se află persoana a cărei avere este supusă controlului.

Legiuitorul a prevăzut expres competența exclusivă a Curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, în situația în care constată că averea acesteia nu are caracter justificat.

În situația pronunțării unei ordonanțe de clasare, legiuitorul nu a prevăzut expres nici posibilitatea contestării în justiție și nici instanța competentă să soluționeze pricina, însă această omisiune, din cuprinsul actului normativ, nu conduce la concluzia că ordonanța de clasare nu poate fi contestată în instanță, întrucât principiile instituite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului se opun unei atare interpretări.

Având în vedere că instanța de contencios administrativ se pronunță asupra legalității ordonanței Comisiei de Cercetare a Averilor atunci când aceasta constată că averea nu are caracter justificat, în mod firesc și celelalte tipuri de ordonanțe pronunțate urmează aceleași reguli de competență.

În ceea ce privește competența soluționării acțiunii formulate de către intimata ANI, aceasta aparține în mod firesc aceleiași Curți de Apel care se pronunță și în ipoteza prevăzută de art. 104 din Legea nr. 176/2010, neexistând nicio rațiune juridică pentru ca acțiunile întemeiate pe lit. b) a art. 104 să fie soluționate de o altă instanță, în speță, tribunalul, așa cum susține recurentul.

Prin critici distincte recurentul a susținut că instanța de fond a stabilit greșit cadrul procesual și în mod eronat a respins apărările sale, formulate cu privire la lipsa calității procesuale a intimatei reclamante ANI de a cere anularea ordonanței de clasare precum și la lipsa condiției vătămării unui drept sau a unui interes legitim a acestei autorități.

Și cu privire la aceste aspecte instanța de fond a statuat, cel puțin în parte, prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2012, respingând excepțiile privind lipsa de calitate procesuală activă a intimatei ANI, în esență reținând calitatea acesteia de subiect de drept public, și cea vizând lipsa de interes a aceleiași autorități de a cere anularea ordonanței de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor. Această din urmă excepție a fost respinsă pe considerentul că existența interesului ANI derivă din chiar raportul de evaluare a averii recurentului-pârât, a cărui întocmire revine, necontestat, în competența ANI.

Această încheiere de ședință, în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate, sus arătate nu a fost atacată cu recurs de către reclamantul-recurent, ci de către Agenția Națională de Integritate, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de casare a ÎCCJ nr. 7441 din 26 noiembrie 2013, prin care, statuându-se numai în ceea ce privește timbrajul acțiunii, s-a casat o primă hotărâre de anulare a acțiunii ca netimbrată, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecare.

În fond, după casare, instanța de rejudecare a reconfirmat soluția anterioară asupra excepțiilor arătate, în contextul mai larg al examinării admisibilității plângerii împotriva ordonanțelor comisiei de cercetare a averii și implicit a acțiunii de față.

Înalta Curte împărtășește dezlegările date anterior asupra excepțiilor arătate, în considerarea aprecierii că acestea au fost corect fundamentate pe interpretarea logico juridică a prevederilor Legii nr. 176/2010 și a art. 101 și următoarele din Legea nr. 115/1996.

Ca atare și aceste critici ale recurentului-pârât urmează a fi respinse ca neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât, contrar celor susținute de recurent, instanța de fond a răspuns și apărărilor acestuia, înlăturându-le motivat.

În fine, analogiile și trimiterile recurentului la decizii pronunțate în materie penală sau la alte acte procedurale apreciate ca fiind similare, nu pot fi primite, izvorul și obiectul prezentei acțiuni civile fiind în mod evident diferit și fără componentă penală.

Astfel cum bine a observat și prima instanță, în rejudecare, examinarea și verificarea Ordonanței de clasare nr. 1 din 9 noiembrie 2011 nu a vizat „existența unor indicii noi” și „verificări suplimentare”, ci verificările deja efectuate care au condus la soluția arătată.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și celelalte critici ale recurentului vizând considerentele de fapt analizate de instanța de rejudecare, ca fiind cele pe care s-a întemeiat ordonanța de clasare, respectiv:

(i) chitanțele care constată raporturi juridice între recurentul A., pe de-o parte, și B., D. și C. pe de alta, conform cărora recurentul ar fi beneficiat de diferite sume de bani, constituie probe de natură să ateste că veniturile obținute de acesta sunt licite;

(ii) imposibilitatea de a verifica ce cheltuieli a suportat funcționarul pentru edificarea construcției din comuna E., al cărei proprietar este, în cotă de ½.

În acord cu cele reținute de prima instanță și Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se aprecia că cele două chitanțe care atestă sumele împrumutate de recurent, ca înscrisuri sub semnătură privată, au putere probantă față de terți, astfel cum este intimata ANI, raportat la condițiile art. 1182 C. civ.

Înalta Curte apreciază, similar și celor reținute de prima instanță că și modalitatea în care a fost completată declarația de avere din anul 2008, ce atestă o singură datorie, cea către F., generează rezerve în ceea ce privește realitatea contractelor de împrumut.

În ce privește „ajutorul financiar" prestat de tatăl recurentului, temeinic și legal instanța de fond a constatat că intimata a avut motive întemeiate să se îndoiască de veridicitatea acestui ajutor în condițiile în care tatăl reclamantului nu a înregistrat venituri.

Astfel, în condițiile în care există contradicții între chitanțe și declarația de avere, iar tatăl recurentului face donații de 15.000 euro fără să aibă venituri, și Înalta Curte apreciază că este legală hotărârea instanței de fond în vederea efectuării unor verificări suplimentare pentru aflarea adevărului.

Instanța de fond a explicat în manieră clară și pertinentă, atât necesitatea efectuării unor verificări suplimentare cât și modalitatea concretă de realizare a acestora, făcând trimitere la dispozițiile legale care permiteau și permit realizarea acestora, incluzând expertiza de specialitate, în raport de contextul factual al cauzei.

Concluzionând, față de toate considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează așadar a fi respins ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinței civile nr. 175 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM