ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3455/2020

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 04 iulie 2014, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, A. și B., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Ordonanței nr. 1/12.04.2013 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind averea pârâtului C.. 1.

Prin sentința civilă nr. 197 din 31 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, A. și B.. 1.

Împotriva sentinței civile nr. 197 din 31 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. 1.

Prin decizia nr. 1881 din 23 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 197 din 31 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, la data de 24 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014*. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 133 din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâta Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pârâții A. și B. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat reclamanta să achite pârâtei B. suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și pârâtului A. suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. 3. Cererea de recurs exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 133 din 17 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamanta a învederat că hotărârea primei instanțe este rezultatul încălcării și aplicării greșite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, respectiv a prevederilor art. 1182 din C. civ. de la 1864. Consideră că, raportat la situația de fapt, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că, s-a dovedit de către intimatul A. faptul că nu a virat în intervalul 15 - 25 mai 2012 suma de 145.000 RON către societatea D. S.R.L., ci către societatea E. S.R.L., sumă care a primit-o cu titlu de împrumut de la intimat anterior numirii sale în funcția de ministru, deci într-o perioada care nu poate face obiectul verificărilor. În dovedirea celor reținute anterior, instanța de fond a luat în considerare Dispozițiile de încasare din 05 martie 2012 și 06 martie 2012 depuse de intimatul A. în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, din care reiese că ar fi remis suma anterior, în datele de 05 martie 2012 și 06 martie 2012. Cu privire la aceste dispoziții de încasare, chiar Comisia de Cercetare a Averilor a reținut faptul că afirmațiile Agenției Naționale de Integritate cu privire la faptul că s-ar fi întocmit documente contabile pro-causa sunt reale, atât timp cât aceste dispoziții nu au dată certă și nu poate fi verificată validitatea lor prin comparație nu niciun înscris public sau înscris din contabilitatea societății comerciale E. S.R.L. . Astfel, apreciază că în mod greșit instanța de fond s-a raportat la aceste dispoziții de încasare atât timp cât acestea au fost depuse de către intimatul A. pe de o parte, cu scopul vădit de a induce în eroare Comisia de Cercetare a Averilor, iar pe de altă parte nu sunt confirmate de nicio altă probă depusă la dosarul cauzei, deși, dacă aceste dispoziții de încasare erau reale, ele puteau fi coroborate cu dovezi din contabilitatea societății E. S.R.L. . Recurenta-reclamantă arată că și în fața instanței de fond, intimatul A. a avut aceeași conduită, depunând înscrisuri intitulate balanțe contabile, dar nu există nicio dovadă a faptului că acestea sunt balanțele contabile depuse în cursul anului 2012 conform dispozițiilor legii (nu conțin dată de înregistrare, nu sunt semnate, nu conțin dovada depunerii la ANAF, ONRC etc.) În ceea ce privește suma de 60.016 RON reprezentând cheltuielile nejustificate care se adaugă la valoarea împrumutului acordat de intimatul A. societății E. S.R.L., a învederat că în mod greșit instanța de fond a constatat că pentru această diferență de 60.016 RON, Agenția Națională de Integritate nu ar fi formulat nici un fel de critici față de aspectele reținute de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că instanța a apreciat că analiza acestei diferențe nu face obiectul prezentei acțiuni. A învederat faptul că, acțiunea formulată de către instituția reclamantă se referă la anularea, în întregime, a Ordonanței nr. 1/12.04.2013 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Criticile față de cele reținute prin Ordonanță se referă la faptul că, în mod greșit Comisia de Cercetare nu a luat în considerare: - transferul sumei de bani către societatea E. S.R.L.; - cheltuielile în cuantum de 60.016 RON așa cum reiese din documentele bancare depuse la dosarul cauzei. Chiar instanța de fond, cu privire la această sumă a reținut faptul că, pentru diferența dintre 145.030 RON și totalul de 209.046 RON - (60.016 RON), au fost avute în vedere cheltuielile efectuate de către persoana cercetată, prin conturile bancare deschise la F. S.A., G. S.A. și H.. Contrar celor reținute de instanța de fond, reiese foarte clar faptul că, critica adusă de instituția reclamantă a fost că, atât timp cât suma de 60.016 RON reprezintă cheltuieli ale intimatului A., asa cum reies din extrasele de cont de la F. S.A., G. S.A. și H., această sumă trebuie calculată la capitolul cheltuieli ale intimatului A., și transferată la totalul diferenței nejustificate atât timp cât acesta nu dispunea de venituri licite pentru a efectua aceste cheltuieli. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 06 februarie 2018, intimații - pârâți A. și B., au invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate la fondul cauzei. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordonanța de clasare nr. 1 din 12 aprilie 2013 a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Oradea prin care, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, clasarea cauzei privind pe intimatul A.. Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta ANI, arătând că în mod corect a reținut Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în baza probelor administrate în faza de cercetare, că susținerile Agenției Naționale de Integritate nu se confirmă, iar diferența semnificativă, între venituri și cheltuielile cercetatului din perioada cât a îndeplinit funcția de Ministru al Transporturilor, apreciată în sumă totală de 209.046 RON - echivalent a 46.454 euro - a fost greșit reținută în raportul de evaluare. În aceste condiții reclamanta Agenția Națională de Integritate a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, cu titlu prealabil, se impune a se observa că, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, având corespondență deplină în art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă". Confiscarea, ca și exproprierea, reprezintă mai mult decât o limită a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului, iar față de această realitate teza a II-a a alin. (7) al art. 41 din Constituția României din anul 1991, respectiv teza a II-a a alin. (8) al art. 44 din Constituția României din anul 2003, completează forța garanției dreptului de proprietate privată cu un principiu care poate fi socotit echivalentul prezumției de nevinovăție din dreptul penal sau al prezumției de bună-credință din dreptul civil, anume acela că caracterul licit al dobândirii se prezumă. Se constată, în legătură cu norma constituțională mai sus evocată, că într-o jurisprudență constantă (în acest sens, Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2011), pronunțată în exercitarea competenței sale de control a inițiativelor de revizuire a Constituției (art. 146 lit. a) teza a doua din Legea fundamentală), a legilor înainte de promulgare (art. 146 lit. a) teza întâi), precum și de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor (art. 146 lit. d), Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că: a) prezumția dobândirii licite a averii constituie una din garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate; b) această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând astfel, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită: c) în absența unei astfel de prezumții deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația ci deținătorului bunului; d) instituirea prin legea fundamentală a prezumției dobândirii licite a averii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter, astfel că în măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acestor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii. Curtea Constituțională a statuat, de asemenea, pronunțându-se asupra unor inițiative de revizuire a textului art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, respectiv art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, care aveau ca finalitate eliminarea din legea fundamentală a prezumției caracterului licit al dobândirii averii (prin Deciziile nr. 85/2006, nr. 148/2003 și nr. 799/2011, mai sus menționate), asupra constituționalității dispozițiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 (prin Decizia nr. 453/2008), și asupra unor prevederi din Legea nr. 144/2007 (prin Decizia nr. 415/2010), că sunt neconstituționale acele prevederi prin care se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, adică în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, subliniindu-se că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii și că de aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate. Rezultă, incontestabil, din cele mai sus relevate, că prezumția instituită de Constituție în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod licit. Prezumția dobândirii licite a averii - care, ca orice prezumție, constituie un mijloc de probă - este o prezumție legală relativă, putând fi combătută prin dovada contrară. Ea are ca efect numai o intervertire a rolului părților în ceea ce privește sarcina probei, astfel că instituirea prin textul constituțional de referință a acestei prezumții nu împiedică, de plano, confiscarea averii ilicit dobândită. Prin urmare, legiuitorul nu poate adopta o reglementare prin care să răstoarne sarcina probei în această materie, deoarece o astfel de reglementare ar fi neconstituțională, însă poate reglementa sistemul probator astfel încât să permită părților interesate să propună probe care să contrazică prezumția instituită de textul constituțional. În cauza de față, Înalta Curte constată nefondată susținerea recurentei în sensul că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că s-a dovedit de către intimat faptul că nu a virat în intervalul 15 - 25 mai 2012 suma de 145.000 RON către societatea D. S.R.L., ci societatea E. S.R.L., sumă care a primit-o cu titlu de împrumut de la intimat anterior numirii sale în funcția de ministru, deci într-o perioadă care nu poate face obiectul verificărilor. Această critică nu poate fi reținută de vreme ce, la data de 05 martie 2012, prin dispoziție de încasare, la caseria societății E. S.R.L., s-a încasat de societate de la asociatul A.., suma de 70.000 RON, iar la data de 06 martie 2012, prin dispoziție de încasare, s-a mai încasat de societate de la același asociat suma de 75.030 RON - în total societatea fiind creditată de unicul asociat, cu suma de 145.030 RON, ce a intrat în patrimoniul societății în momentul creditării, ce este anterior perioadei cercetate. Din extrasele de cont depuse pentru perioada 01 mai - 01 iunie 2012 rezultă că în data de 15 mai 2012 societatea E. S.R.L. a transferat prin ordin de plată către beneficiarul D. S.R.L. suma de 40.000 RON pentru participare la majorare capital social. În data de 25 mai 2012 societatea E. S.R.L. a mai efectuat trei transferuri în sumă de 40.000 RON, 35.000 RON și 30.030 RON către beneficiarul D. S.R.L., tot pentru participare la majorare capital social. Rezultă că, în mod corect instanța de fond a reținut că suma de 145.030 RON a fost virată către societatea D. S.R.L. nu de către A., ci de către societatea E. S.R.L., căreia în temeiul contractului de împrumut nr. x/29.02.2012, A.-a împrumutat această sumă. Înalta Curte constată în acest sens și că operațiunile sunt evidențiate în contabilitatea societății, iar actele se regăsesc la dosarul cauzei, iar recurenta-reclamantă nu a făcut decât simple alegații, pentru a contesta data la care s-au făcut vărsămintele, fără însă să administreze nici un mijloc de probă care să susțină aceste afirmații. De asemenea, Înalta Curte nu poate reține nici susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia aceste acte ar fi fost întocmite pro causa, atâta vreme cât actele au fost încheiate anterior numirii în funcția de ministru a intimatului-pârât A., iar recurenta-reclamantă nu a uzat nici de procedura prevăzută de art. 301 - 308 din C. proc. civ., republicat, cu privire la înscrisurile care probează situația de fapt reținută atât de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, cât și de Curtea de Apel Oradea, ca instanță de fond. În ceea ce privește restul sumei până la concurența sumei considerate de ANI ca fiind cheltuieli pretins nejustificate, Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în acord cu instanța de fond, constată că reclamanta nu a formulat prin cererea de chemare în judecată nici un fel critici față de aspectele reținute de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea în cadrul motivării Ordonanței de clasare nr. 1/12.04.2013 în acest sens. Prin urmare, având în vedere că acest motiv a fost invocat direct în recurs și că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 478 alin. (3) și 494 C. proc. civ., republicat, rezultă că în recurs nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte nu va analiza critica susținută de către recurenta-reclamantă cu privire la aceste cheltuieli pretins nejustificate. În consecință, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și în mod exhaustiv motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, nu este incident în cauză. Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,