ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2485/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Ordonanța nr. 12/14.12.2016 a Comisiei de Cercetare a Averilor a fost admisă sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate, prin raportul de evaluare nr. x/23.02.2016 și a fost sesizată Curtea de Apel București în vederea confiscării de la persoanele evaluate A. și B. a sumei de 42.511,48 euro.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul secției a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 12 aprilie 2022, sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 328 din 07 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis sesizarea dispusă prin Ordonanța nr. 12/14.12.2016 și a dispus confiscarea de la pârâții A. și B. a sumei de 42.511,48 euro, în cauza privind pe reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A., B. și Statul Roman prin Ministerul Finantelor.

Împotriva sentinței civile nr. 328 din 07 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă instanță de același grad.

Printr-un prim set de critici, recurenții-pârâți au arătat că la termenul de judecată din data de 07 februarie 2023 a intrat în ședință un alt judecător decât cel care a prezidat ședința la primul termen de judecată din data de 25 octombrie 2022, astfel că se impune examinarea modului în care s-a realizat compunerea completului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2 teza finală C. proc. civ.

Printr-un alt set de critici, recurenții-pârâți au învederat, în esență, că instanța de fond a invocat nelegal din oficiu excepția tardivității pe care a admis-o incorect și a dispus decăderea cu privire la apărările și solicitarea de probe din cuprinsul întâmpinării.

Instanța le calificase anterior apărări de fond (conform mențiunilor exprese în acest sens de la pag. 3 par. 7 din încheierea din data de 07 februarie 2023), iar aceste apărări vizau oricum încălcări ale unor dispoziții legale imperative sancționate cu nulitatea absolută și care, astfel, nu puteau intra oricum sub incidența decăderii.

În ceea ce privește criticile de la cap. II din întâmpinare, acestea vizează expres încălcarea art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 care se sancționează cu nulitatea absolută expresă. Prin urmare, criticile respective trebuiau examinate de instanța de fond. Oricum tardivitatea nu putea opera și pentru că instanța de fond nu a comunicat actele dosarului și cererea de chemare în judecată înainte de primul termen de judecată.

În ceea ce privește apărările cuprinse în cap. III din întâmpinare, acestea nu puteau fi oricum invocate la primul termen de judecată din data de 25 octombrie 2022, așa cum susține instanța de fond, întrucât ultima pagină a Ordonanței, adică exact sursa criticilor de nelegalitate, nu le fusese comunicată nici de Comisia de cercetare și nici de Curtea de apel anterior primului termen de judecată.

Recurenții-pârâți au susținut și că instanța de fond a soluționat incorect excepția prescripției, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, la data de 14 decembrie 2016 Comisia de cercetare a pronunțat Ordonanța, iar ulterior, la data de 13 aprilie 2022, s-a realizat înregistrarea efectivă a cauzei pe rolul Curții de Apel București, deci după 5 ani și aproape 4 luni de la pronunțarea Ordonanței.

Comisia de cercetare a averilor avea obligația legală de a pronunța o hotărâre motivată în termen de maxim 3 luni de la data sesizării sale, conform art. 10

4

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, împlinirea termenului legal de 3 luni este un moment obiectiv, când ANI și Comisia de cercetare ar fi trebuit să cunoască presupusa diferență semnificativă, cât și persoanele responsabile.

În ceea ce privește a doua perspectivă invocată a excepției prescripției, care privește situația ANI și dreptul la acțiune al acesteia, de asemenea soluția instanței de fond este nelegală, în opinia recurenților-pârâți, întrucât, în primul rând, se poate constata faptul că ANI nu a formulat o cerere de chemare în judecată sau vreo sesizare a Curții de Apel împotriva acestora pentru confiscarea sumei reprezentând presupusa diferență semnificativă.

O astfel de cerere/sesizare putea fi formulată de ANI imediat după pronunțarea Ordonanței, independent de conduita Comisiei de cercetare. Astfel, încă de la data pronunțării Ordonanței ANI a cunoscut soluția Comisiei de cercetare și deci, de la data de 14 decembrie 2016, putea să acționeze în instanță împotriva recurenților pentru confiscarea sumei reprezentând presupusa diferență semnificativă. De altfel, ANI nici nu putea susține că nu a cunoscut verdictul Comisiei de cercetare de la data pronunțării întrucât avea obligația legală să îl cunoască prin raportare la art. 10

4

alin. (2) din Legea nr. 115/1996.

Așadar, în ceea ce privește pe ANI, dreptul material la acțiune al acestei instituții s-a născut la data pronunțării de către Comisia de cercetare a Ordonanței în sensul trimiterii cauzei spre soluționare Curții de Apel București, respectiv la data de 14 decembrie 2016, iar termenul de prescripție s-a împlinit la data de 14 decembrie 2019.

Nu s-ar putea susține nici ipoteza vehiculată de ANI în sensul în care această instituție nu ar fi putut acționa împotriva recurenților deoarece acest drept ar aparține exclusiv Comisiei de cercetare, având în vedere că niciun text de lege nu împiedica ANI ca, ulterior datei de 14 decembrie 2019, să acționeze împotriva recurenților, independent de conduita Comisiei de cercetare. De altfel, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a reglementa interzicerea accesului la justiție al acestei instituții în ipoteza în care Comisia de cercetare se pronunța în favoarea trimiterii dosarului către Curtea de apel.

Totodată, nu se poate reține nici concluzia instanței de fond potrivit căreia termenul de prescripție ar fi fost întrerupt pe toată durata procedurii în fața Comisiei de cercetare care s-ar finaliza prin emiterea Ordonanței, indiferent la data la care acest eveniment se produce.

În concluzie, recurenții-pârâți au apreciat că instanța competentă, respectiv Curtea de apel, nu a fost legal sesizată în termenul de prescripție de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune nici de către Comisia de cercetare și nici de către ANI direct. Instanța de fond a aplicat astfel în mod greșit prevederile art. 10

4

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, considerentele Deciziei 74/2020 și art. 2537 pct. 2 C. civ.

Printr-un ultim set de critici, recurenții-pârâți au arătat că instanța de fond a respins incorect ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a ordonanței comisiei de cercetare, în condițiile în care aceasta are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, fiind emisă de Comisia de cercetare, instituție asimilată unei autorități publice, pronunțarea Ordonanței de admitere a sesizării ANI reprezentând una din condițiile legale necesare pentru a se putea atrage răspunderea administrativă a recurenților, astfel că poate face obiectul excepției de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenții-pârâți prin cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea unor hotărâri se poate cere dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, nu este incident în cauză, în condițiile în care niciuna din aceste ipoteze nu a fost identificată în cauză.

Astfel, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, acesta a fost repartizat aleatoriu Completului 4 Fond, respectiv completul care a și soluționat cauza, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată de judecătorul care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului.

În ceea ce privește compunerea Completului 4 Fond, se constată că pe parcursul soluționării dosarului a intervenit o modificare, dispusă legal prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel București nr. 299/20.12.2022 (https:/www.cab1864.eu/wp-content/uploads/2022/12/Extras-din-HCC-nr. -299-din-data-de-20.12.2022-Sectia-a-IX-a-contencios-modificari-planificari-2.pdf), în raport de prevederile art. 19 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015, în vigoare în perioada de referință, în sensul înlocuirii doamnei judecător C. cu domnul judecător D..

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, nefiind identificate niciuna dintre tezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu pot fi reținute nici motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a identificat o încălcare de către instanța de fond a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nicio aplicare sau interpretare greșită a textelor de lege de drept material incidente în cauză.

Așadar, în cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, pârâții reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În cauză, prin Raportul de evaluare nr. x/23.02.2016, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deținută de A..

În urma activității de evaluare efectuată de Agenția Națională de Integritate, a rezultat o diferență semnificativă, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, în cuantum de 42.511,48 euro, între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă, în sensul în care, conturile deținute de către sus-numit la E. - Sucursala București, au fost creditate cu sume ce nu au putut fi justificate de către persoana evaluată la momentul exercitării dreptului la apărare.

Prin Ordonanța nr. 12/14.12.2016, Comisia de Cercetare a Averilor a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate și a fost sesizată Curtea de Apel București în vederea confiscării de la persoanele evaluate A. și B., a sumei de 42.511,48 euro.

Prin sentința recurată instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis sesizarea dispusă prin Ordonanța nr. 12/14.12.2016 și a dispus confiscarea de la pârâții A. și B. a sumei de 42.511,48 euro, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

Criticile privind nelegala invocare din oficiu a excepției tardivității și decăderea cu privire la apărările și solicitarea de probe din cuprinsul întâmpinării, sunt nefondate.

Astfel, instanța de recurs reține că, deși recurenții-pârâți se prevalează de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., ce reglementează regimul procesual al excepțiilor, motivele de nelegalitate invocate la pct. II și III din întâmpinarea formulată la fond, ulterior primului termen de judecată, sunt veritabile motive substanțiale de nelegalitate, care, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond, nu îmbracă forma unor excepții procesuale, astfel că au fost avute în vedere ca fiind apărări de fond.

În ceea ce privește termenul până la care puteau fi invocate aceste motive de nelegalitate, în mod corect a reținut prima instanță că, în cauză, potrivit dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., întâmpinarea era obligatorie a fi depusă în cadrul acestui proces și că termenul până la care pârâții ar fi trebuit să invoce motivele de nelegalitate și probele noi de care înțeleg să se folosească era primul termen de judecată.

În acest sens, referitor la respectarea termenelor procedurale, art. 185 din C. proc. civ. prevede că, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului. O astfel de sancțiune este prevăzută și de art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., aceasta fiind o aplicare mutatis mutandis a reglementării generale în privința întâmpinării.

Totodată, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, "Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața Agenției Naționale de Integritate. La prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și curtea de apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen".

Or, așa cum reiese din încheierea de ședință de la 25 octombrie 2022, respectiv de la primul termen de judecată, pârâții nu au înțeles să formuleze nicio cerere privind administrarea de probe noi.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurenților-pârâți, se constată că Ordonanța de sesizare le-a fost comunicată, potrivit dovezilor de comunicare de la filele x din volumul II al dosarului Comisiei de Cercetare a Averilor, iar prin citațiile emise pentru termenul de judecată din data de 25 octombrie 2022, ce le-au fost comunicate la data de 08 septembrie 2022, li s-a pus în vedere să depună până la termen întâmpinarea.

În acest context, nu pot fi reținute nici susținerile recurenților-pârâți, potrivit cu care nu ar fi avut cunoștință de obiectul dosarului, în condițiile în care aceștia au beneficiat de o apărare calificată atât în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, cât și în fața instanței de fond, asigurată de același avocat, iar din cuprinsul citațiilor ce au fost emise pentru termenul din data de 25 octombrie 2022, reiese fără echivoc obiectul dosarului, respectiv controlul averilor (Legea nr. 115/1996), calitatea acestora de pârâți, precum și identitatea părții adverse, respectiv Agenția Națională de Integritate .

De altfel, nu poate fi ignorată nici inconsecvența și contradicția susținerilor pârâților pe acest aspect. Astfel, deși la primul termen de judecată pârâții au susținut că nu cunosc obiectul dosarului, prin concluziile orale susținute în ședința de judecată în care s-a dezbătut fondul cauzei la data de 07 februarie 2023, au recunoscut comunicarea Ordonanței de sesizare, pentru ca, în final, prin cererea de recurs, să revină și să reclame comunicarea incompletă a acesteia, în sensul că s-ar fi omis de la comunicare ultima pagină, aspect de altfel nedovedit de către recurenții-pârâți.

În orice caz, chiar acceptând această ipoteză, recurenții-pârâți aveau posibilitatea ca, de la data la care au primit citațiile pentru termenul din data de 25 octombrie 2022, să studieze dosarul, cu atât mai mult cu cât, așa cum susțin, nu le-ar fi fost comunicată ultima pagină a Ordonanței de sesizare.

Nefondate sunt și criticile recurenților-pârâți ce vizează soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a ordonanței comisiei de cercetare.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate".

Conform art. 10

4

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, "(1) Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni."

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale anterior enunțate, rezultă că ordonanța prin care Comisia de cercetare a averilor dispune trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului are exclusiv rolul de a sesiza instanța judecătorească, acesta fiind singurul ei efect juridic, astfel că nu se încadrează în categoria actelor administrative reglementate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a putea face obiectul excepției de nelegalitate, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 4 din același act normativ.

În acest sens, trebuie avute în vedere și considerentele Curții Constituționale a României din Decizia nr. 596/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 10, art. 10

1

-10

4

, art. 15-18 și art. 20 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și control și a funcționarilor publici, precum și ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care s-a reținut, printre altele, "(…) - actele pronunțate de comisia de cercetare a averilor, dacă prin acestea comisia nu dispune clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanța judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenția Națională de Integritate și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de "filtrare", din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenției Naționale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei "ordonanțe motivate"- deci însoțite de o argumentare temeinică și legală - vor fi trimise fie instanței judecătorești, fie parchetului competent, spre soluționare definitivă".

De altfel, chiar și în situația în care ordonanța de sesizare ar fi apreciată în sensul dorit de recurenții-reclamanți, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, este deja reglementată o cale procesuală specifică pentru verificarea legalității acesteia, prevăzută de art. 16 - 18 din Legea nr. 115/1996, nemaiputându-se efectua examinarea legalității și pe calea excepției de nelegalitate, în cadrul aceluiași proces, cele două căi de examinare a legalității excluzându-se reciproc.

Criticile privind modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției, sunt de asemenea, nefondate.

În primul rând, referitor la prescripția dreptului material la acțiune, se reține că, potrivit art. 2500 C. civ., care reprezintă sediul comun al materiei, "(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz".

Or, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prevederile Legii nr. 115/1996, ca act normativ cu caracter special în materia controlului averilor, nu stabilesc un termen precis în care Comisia de Cercetare a Averilor trebuie să sesizeze Curtea de Apel, astfel că, dintr-o primă perspectivă, excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

Referitor la intervenirea prescripției răspunderii administrative, Înalta Curte constată că această problemă de drept trebuie dezlegată prin raportare la activitatea desfășurată de Comisia de Cercetare a Averilor.

Comisia de Cercetare a Averilor este un organ reglementat prin Legea nr. 115/1996, act normativ din care rezultă că aceasta efectuează o activitate de cercetare prealabilă cu rol de "filtrare", din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenției Naționale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei "ordonanțe motivate" vor fi trimise fie instanței judecătorești, fie parchetului competent, spre soluționare definitivă.

Așadar, în fața Comisiei de Cercetare a Averilor se desfășoară o a doua etapă de verificare în cercetarea administrativă, care se finaliează prin emiterea ordonanței, care în prezenta cauză a constituit și act de sesizare al instanței, astfel că instituția prescripției extinctive se va aplica similar primei etape desfășurate de Agenția Națională pentru Integritate.

Această interpretare însușită și de judecătorul fondului este în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, astfel cum s-a reținut și anterior, stabilirea naturii juridice a activității desfășurate de Comisia de Cercetare a Averilor ca fiind una cu caracter administrativ fiind un demers obligatoriu pentru a putea analiza excepția prescripției invocată de recurenții-pârâți în fața instanței de fond.

În ceea ce privește modul în care operează răspunderea administrativă, relevante în cauză sunt considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 449/2015, conform cărora:

"Normele, regulile și termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii. Astfel, în materie civilă, care acoperă și sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcție de momentul săvârșirii faptei și implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 11 din 15 iulie 1960, abrogat prin Legea nr. 70/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. În materie penală, răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, incriminat ca atare la art. 301 din C. pen., se prescrie în termen de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din același cod.

Cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanța de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale."

Totodată, și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept din Decizia nr. 74/2020, aplicabilă mutatis mutandis în cauză, potrivit cu care:

"58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripția sancționează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu și-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acțiune pentru a obține protecția judiciară a acesteia.

În consecință, contrar susținerilor recurenților-pârâți, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept a asimilat activitatea desfășurată de organele implicate în cercetarea administrativă, în cazul de față Agenția Națională de Integritate și Comisia de Cercetare a Averilor, cazului de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 2 C. civ. care are ca efect specific întreruperea termenului de prescripție până la finalizarea procedurii, prin analogie cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut faptul că, atât timp cât activitatea Comisiei de Cercetare a Averilor este una administrativă, instituția prescripției extinctive se va aplica similar primei etape desfășurate în fața Agenției Națională de Integritate, cu întreruperea termenului de prescripție până la finalizarea procedurii prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțată de instanța competentă investită cu sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, hotărârea instanței de fond fiind astfel dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de procedură și de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 328 din 07 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.