ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 25.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 92.656 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 429,25 mp, situat în str. x, București, și valoarea de 650.000 RON, reprezentând prețul imobilulului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/03.11.2009 întocmit de către S.C. A. S.A., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. În drept, reclamantul a indicat dispozițiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai Autorității, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 3 noiembrie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. După momentul depunerii întâmpinării, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.A. și a lui B., cerere respinsă de tribunal, ca inadmisibilă în principiu, având în vedere formularea acestea cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, prin sentința civilă nr. 1352 din 20 septembrie 2022.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1352 din 20 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 416A din 13 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 1352 din 20 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 416A din 13 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. 4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În susținerea motivului de recurs, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. Recurentul a învederat că instanța de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripției are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune." A susținut că, din interpretarea normei menționate rezultă că nașterea dreptului la acțiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Recurentul a mai arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar și pe cel care răspunde de ea, reținută de curtea de apel ca fiind cea a înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, precum și unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, având doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Pe de altă parte, la data întocmirii raportului inițial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Recurentul a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamantul nu doar că putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, dar avea și obligația/atribuția legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. De asemenea, a susținut că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 februarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 februarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. 4.2. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a criticat soluția pronunțată cu privire la cuantumului onorariului de avocat stabilit în sarcina sa, arătând că atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au raportat, la momentul stabilirii acestui cuantum, la suma solicitată de chemata în garanție și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului. A arătat că, în raport de lipsa noutății în privința obiectului dosarului și motivat de faptul că cererea de chemare în judecată se respinge, ca prescrisă, consideră că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. A precizat că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu, sens în care invocă dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 492/8.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/5.07.2006 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. A învederat că suportarea acestor cheltuieli de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă care ar greva asupra bugetului ANRP, buget ce este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată. A invocat dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și a arătat că, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află ideea de culpă procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul, astfel încât, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 17 iulie 2023, intimata S.C. A. S.A. a invocat excepția nulității ambelor recursuri pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Prin întâmpinarea depusă la 31 iulie 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, fiind invocată și excepția inadmisibilității recursului reclamantului, arătând că acesta nu este temeinic motivat întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 862A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la 15 februarie 2024.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor: În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 429,25 mp, situat în str. x, București, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 3 noiembrie 2009, actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 3 noiembrie 2009, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 7299 din 29 ianuarie 2010, beneficiarei fiindu-i eliberat titlul de conversie nr. 564 din 19 mai 2011. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1352 din 20 septembrie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin decizia nr. 416 din 13 martie 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 1352 din 20 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, acesta având, totodată, și obligația/atribuția legală să sesizeze existența anumitor neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziție mecanismele legale și administrative reglementate de lege în acest sens. Contrar susținerilor recurentului, soluția pronunțată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum și la circumstanțele cauzale ale speței. Decizia de despăgubire nr. 7299 din 29 ianuarie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie nr. 564 din 19 mai 2011. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat, însă, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 3 noiembrie 2009, emițând decizia nr. 7299, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie în favoarea moștenitoarei fostului proprietar al imobilului expertizat. Astfel, debutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 30 noiembrie 2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât paguba și pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul S.C. A. S.A. la 30 noiembrie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de C. S.R.L. din dispoziția Curții de Conturi a României, adusă la cunoștința recurentului în anul 2021. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial de evaluatorul S.C. A. S.A. la 30 noiembrie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 7 noiembrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 7299 din 29 ianuarie 2010, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 564 din 19 mai 2011, reprezentând titlul de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Înalta Curte nu va valida criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparținând instituțiilor sale. Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 30 noiembrie 2009 care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 7299 din 29 ianuarie 2010. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În raport de aceste aspecte relevate, contrar susținerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege. Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către C. S.R.L. la 7 noiembrie 2020, pe baza Standardelor internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților: Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanție S.C. A. S.A., considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Criticile relevate sunt nefondate. Înalta Curte reține că instituția chemării în garanție, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chematei în garanție S.C. A. S.A., pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chematele în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită. Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase. Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se și aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chemata în garanție, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenție față de aceasta, susținerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestei cereri. Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chemata în garanție, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces. Nu în ultimul rând, se reține că nemulțumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanței de fond, validată prin decizia recurată și dispoziția instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei-chemate în garanție S.C. A. S.A. constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 416A din 13 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2380 RON către intimata A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.