ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1504/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă la data de 9.09.2021, sub nr. x/2021, Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.946.638 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 4.140.060 RON, pretul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009 și valoarea de 2.193.422 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren, în suprafață de 1942,49 mp situat în mun. Brasov, jud. Brasov, str. x, nr. 11-13-15, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie si pana la data plătii.

În drept, reclamantul a indicat dispozițiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 3 martie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 643 din 12 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 1773A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a anulat sentința civilă nr. 643 din 12 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și, rejudecând fondul, a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 1773A din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864, art. 1241 C. civ., fiind aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270 C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator A./evaluator S.C. B. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. B. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și a art. 1241 C. civ., situație subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la cererea de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă și corespondența prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat, și anume 1.946.638 RON, reprezentând diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condițiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Învederează că este greșită interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există raport de prepușenie între expert și ANRP întrucât între aceștia există un raport contractual și arată că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către ANRP potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului cadru și a onorariilor minimale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titulului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Invocă dispozițiile art. 1000 C. civ. și arată că între Statul Român și evaluator nu există un raport juridic născut în baza contractului încheiat între ANRP și evaluator, astfel încât prejudiciul creat Statului Român prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.

Susține că a dovedit prejudiciul invocat, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există prejudiciu recunoscut și cuantificat, există și fapta ilicită cauzatoare a acestuia.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Prin rezoluția din 18 martie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 30 mai 2024 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 din același act normativ întrucât instanța de apel a încălcat principiile care stau la baza procesului civil și a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimata - pârâtă, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Iar, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că această instanță a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul - reclamant nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecății.

Astfel, instanța de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurentul - reclamant împotriva sentinței tribunalului, anularea acesteia și reținerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității pârâte, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii au depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și ale art. 270 din C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoștința recurentului existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și a raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei - pârâte cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte reține că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului și transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părți, așa cum se susține.

Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de valoare pretinsă de reclamant, rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au aceeași valoare probatorie.

Așa cum reiese din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.

Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că cel de-al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către aceștia, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluția instanței de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurent, atât din perspectiva dispozițiilor art. 9, cât și a celor ale art. 269-271 din același act normativ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant invocă încălcarea dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.).

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 și a art. 1172 din C. civ., incident raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține argumentele expuse anterior.

De asemenea, este nefondat și motivul de recurs prin care se pretinde o încălcare a prevederilor art. 1000 din C. civ., potrivit cu care "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră".

În sprijinul acestui motiv de casare se aduce un singur argument și anume că intimata - pârâtă trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat de primul evaluator în temeiul raportului de prepușenie dintre aceștia.

Antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Înalta Curte reține că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare în cadrul căruia comitentul direcționează, supraveghează și controlează activitatea prepusului în exercitarea funcțiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terț. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică. Expertul evaluator, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut că este raport juridic de tip comitent - prepus doar cel între intimata-pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, raportul de prepușenie rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005. Însă, raportul dintre Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și expert este contractual, neexistând nicio bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie.

Această concluzie a instanței este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert și intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract de prestări servicii, între părți neexistând subordonarea specifică raportului de prepușenie, fiind lipsită de relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.

Pe de altă parte, chiar recurentul arătă că evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă. Însă, pretinde că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și evaluator, nu poate recupera prejudiciul care a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului - intimata-pârâtă - pentru faptele prepusului său - expertul evaluator.

În speță, instanța de apel a analizat dacă se poate reține răspunderea intimatei-pârâte pentru fapta prepușilor săi, membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, și a concluzionat că nu se identifică în sarcina lor vreo faptă ilicită.

De asemenea, a verificat legalitatea rapoartelor de expertiză și a constatat că nu există probatorii care să ateste că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2009 nu era conform cu standardele internaționale de evaluare. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu se poate constata existența unei fapte ilicite săvârșite de către expert.

Recurentul nu aduce alte critici concrete și nu arată în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroarea cuprinsă în argumentele instanței prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

În concluzie, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1773 din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1773 din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.