ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2015

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 6 din 12.06.2013, emisă în dosarul nr. 8833/2/2012 de Curtea de Apel București – Comisia de Cercetare a Averilor, constituită în baza Legii nr. 176/2010, a fost admisă, în parte, sesizarea Agenției Naționale de Integritate privind pe AA și AB și s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, pentru a dispune asupra confiscării sumei de 328.000 lei, considerată a fi nejustificat dobândită.

În cuprinsul ordonanței s-a reținut că la data de  30.12.2010, Agenția Națională de Integritate, în temeiul art.12 alin.(1) și 2 lit.b) din Legea nr.176/2010, privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr.144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, s-a sesizat din oficiu în lucrarea nr.92391/A/II/30.12.2010, cu privire la faptul că AA, primarul comunei X, județul Giurgiu, nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarației de avere.

Prin sentința nr. 3520 din 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis  sesizarea și a dispus confiscarea sumei dobândite nejustificat, în cuantum de 328.000 lei, de la pârâți.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Obiectul cauzei de față îl reprezintă sesizarea formulată de Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 a Curții de Apel București cu privire la confiscarea sumei de 328.000 lei considerată a fi dobândită nejustificat de pârâtul AA, primarul comunei X începând cu data de 18.06.2008, și soția acestuia, pârâta AB.

Din cuprinsul sesizării rezultă că suma considerată a fi nejustificată de pârâți este o parte din suma totală de 684.171,72 lei, ce a intrat în contul personal al pârâtei AB, la data de 24.02.2009, fiind virată de C (suma de 255.050 lei) și D (suma de 429.000 lei), iar apoi virată de pârâta  AB în contul SC E SRL, al cărei administrator și asociat unic era.

Din extrasul contului curent BCR, al cărui titular este pârâta AB, rezultă  că la data de 24.02.2009, în acest cont a intrat suma totală de 684.990 lei (compusă din trei tranzacții de 255.050 lei, 214.970 lei și 214.970 lei), menționându-se că suma provine din vânzare-cumpărare imobil, iar la două dintre cele trei tranzacții se menționează și că plătitor este D.

Din același extras de cont, ca și din extrasul contului Bancpost al cărui titular este SC E SRL, rezultă și că, în aceeași zi de 24.02.2009, pârâta AB a virat în contul SC E SRL sumele de 328.000 lei cu mențiunea de „creditare firmă” și 356.139,26 lei cu mențiunea „CV FCT 113/24.02.2009”.

Din aceste sume, pârâții au justificat primirea sumei de  356.139,26 lei, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 120/24.02.2009 de BNP „F”, din cuprinsul căruia rezultă că SC E SRL a vândut lui C un imobil situat în comuna Y, județul Ilfov, pentru prețul de 356.139,26 lei.

În ceea ce privește suma de 328.000 lei, pârâții au invocat faptul că aceasta reprezintă avans dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, în calitate de promitenți-vânzători și C, în calitate de promitent-cumpărător, având ca obiect imobilul proprietatea pârâților, situat în Y, județul Ilfov.

De asemenea, pârâții au justificat transferul acestei sume în contul SC E SRL în baza unui contract de împrumut ce ar fi fost încheiat la data de 24.02.2009 între AB și această societate.

Prima instanță a constatat că atât promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare cât și contractul de împrumut, ambele purtând data de 24.02.2009, sunt înscrisuri sub semnătură privată.

Din acest motiv, data respectivelor înscrisuri este opozabilă terților și poate fi luată în considerare de instanța de judecată sau de către Agenția Națională de Integritate, numai din momentul în care a devenit certă în condițiile art. 1182 din vechiul Cod civil (în vigoare la data menționată pe înscrisuri), astfel cum în mod întemeiat se reține în ordonanța de sesizare emisă de Comisia de cercetare a averilor.

În cazul de față, pentru înscrisurile prezentate de pârâți, pretins a fi încheiate la data de 24.02.2009, nu s-a îndeplinit vreuna din formalitățile prevăzute de art. 1182 din vechiul Cod civil, pentru ca această dată să fie considerată certă, motiv pentru care prima instanță a apreciat că pârâții nu au dovedit că aceste înscrisuri existau la data de 24.02.2009, putând fi întocmite pro causa, astfel că înscrisurile respective nu au puterea doveditoare de a justifica dobândirea licită de către pârâți a sumei de 328.000 lei.

În condițiile în care art. 1182 din vechiul Cod civil prevede expres mijloacele prin care un înscris dobândește dată certă  ce poate fi opusă celui de-al treilea, această dată nu poate fi dovedită prin alte mijloace, cum sunt declarațiile martorilor care au luat parte la întocmirea înscrisului.

În cazul contractului de împrumut încheiat între pârâta AB și S.C. E SRL, datat 24.02.2009,  înscrisul nu numai că nu are dată certă, dar din cuprinsul său rezultă și întocmirea ulterioară a acestuia, aspect ce reiese din anacronismele existente  în conținutul actului, și anume indicarea articolelor 2158 și 2159 din Noul Cod civil, act normativ care nu era în vigoare la data de 24.02.2009, fiind adoptat ulterior, prin Legea 287/17.07.2009, ce a intrat în vigoare la 01.10.2011.

În aprecierea instanței, chiar dacă nu acest contract este cel prin care se justifică primirea sumei de 328.000 lei, ci promisiunea de vânzare-cumpărare datată 24.02.2009,  acesta reliefează reaua-credință a pârâților și încercarea acestora de a justifica temeinicia susținerilor lor prin constituirea ulterioară a unor probe pro causa.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1122/04.07.2013 de BNP G, prin care pârâții au vândut lui C terenul din Y, județul Ilfov, pentru prețul de 150.000 euro, și în care se precizează că din acest preț, echivalentul sumei de 75.000 euro a fost plătit conform înscrisului „promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare” semnată la 24.02.2009, prima instanță a constatat că acest contract este întocmit ulterior sesizării făcute de Comisia de cercetare a averilor și face trimitere la aceeași promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, ce nu are dată certă, motiv pentru care nu poate justifica dobândirea sumei de 328.000 lei de către pârâți la data de 24.02.2009.

3.Recursul exercitat în cauză

Pârâții AA și AB  au atacat nu recurs  sentința menționată, pe care au considerat-o lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

După o expunere amănunțită a operațiunilor supuse analizei cu  privire la proveniența sumei de  328.000 lei, recurenții – pârâți au arătat că instanța  a  reținut greșit incidența și neîndeplinirea în cauză a prevederilor art. 1182 din Vechiul Cod civil, câtă vreme s-a făcut dovada deplină a existenței promisiunii bilaterale de vânzare – cumpărare, iar plata s-a efectuat prin operațiuni bancare, în extrasul de cont menționându-se ce reprezintă suma vizată.

De asemenea, recurenții – pârâți au arătat că promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare s-a materializat ulterior prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat cu nr. 1122/4 iulie 2013, aspect ce constituie o probă în plus asupra realității operațiunii, alături de toate celelalte probe constând în contractele de vânzare - cumpărare, extrasul de carte funciară, balanța contabilă aferentă lunilor februarie 2009 și decembrie 2009 a S.C. E SRL, precum și declarațiile martorilor audiați în cauză care fac pe deplin dovada că suma de 328.000 lei provine din vânzarea suprafeței de 2194 mp, teren intravilan situat în orașul Y, de către pârâții AA și AB numitului C.

4.Apărările intimatei

Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) Cod procedură civilă, dar a   depus  la dosar concluzii scrise prin care a răspuns criticilor formulate de recurenții – pârâți, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimata – pârâtă a arătat  că promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare și contractul de împrumut datat 24 februarie 2009, având ca părți pe recurenta – pârâtă AB și S.C. E S.R.L., sunt înscrisuri întocmite

pro causa

și nu au puterea  doveditoare pentru a justifica proveniența licită a sumei de 328.000 lei.

5.Considerentele Înaltei Curți asupra  recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenții – pârâți și a prevederilor art. 304

1

Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul nu este  fondat.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită, în temeiul ar. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, prin Ordonanța nr. 6/12.06.2013 a Comisiei de cercetare a averilor de pe  lângă Curtea de Apel București, în vederea confiscării sumei de 328.000 lei, considerată a fi nejustificat dobândită de pârâții AA (primar al comunei X, județul Giurgiu) și AB, soția acestuia.

După derularea procedurii și administrarea probelor, în condițiile art. 16 și 17 din Legea  nr. 115/1996, Curtea de apel a   ajuns la concluzia  că suma   de 328.000 lei, intrată la data  de 24 februarie 2009 în contul recurentei – pârâte AB și transferată în aceeași zi în contul S.C. E S.R.L., nu poate fi justificată , dispunând confiscarea acesteia.

Această soluție este împărtășită și de  instanța de  control judiciar,  reflectând interpretarea și aplicarea corectă a principiilor și prevederilor legale incidente în raport cu baza  factuală rezultată din probele  administrate în cauză și expusă în  detaliu la pct. 2 din prezenta decizie.

Art.  44 alin. (8) din Constituție  instituie prezumția caracterului licit al  dobândirii   averii și interzice confiscarea  averii  dobândite licit, în scopul   de a   da  efectivitate principiului   garantării   dreptului   de proprietate, enunțat în   alineatul (1) al aceluiași  articol,  dar  prezumția  instituită prin norma  constituțională nu are   caracter absolut, ea încetând să existe  atunci când activul  patrimoniului cuprinde  valori   a căror  proveniență nu poate   fi justificată cu veniturile   obținute   legal și  dovedite prin probele  administrate.

În speță, recurenții – pârâți  au susținut că suma de 328.000 lei (echivalentul a   75.000 Euro) constituie  avansul încasat pentru înstrăinarea unui teren situat în orașul Y, , tarlaua 44, parcela 20, județul Ilfov, având numărul cadastral 29xx, în baza promisiunii bilaterale de vânzare – cumpărare încheiate la data de 24 februarie 2009 cu promitentul cumpărător C.

La data de 24 februarie 2009, C a încheiat și cu S.C. E S.R.L., reprezentată de  AB, contractul de vânzare – cumpărare autentificat cu nr. 120/24 februarie 2009 la BNP F, prin care a  cumpărat un alt imobil, cu prețul  de 356,139,26 lei.

Din extrasul de cont curent BCR, titular  AB, corelat cu celelalte probe administrate, a  rezultat că la data  de 24 februarie 2009 în contul respectiv a fost vitrată suma  totală de 684.990 lei, prin trei operațiuni: o plată de 255.050 lei, efectuată de C, și două plăți de către 214.970 lei (total 429.000 lei) efectuate din contul plătitorului D, toate trei operațiunile purtând mențiunea „vz. cump. imobil”.

În legătură cu proveniența sumelor și raporturile juridice dintre cele două persoane de mai sus, la dosarul Comisiei (f.220 – 221) a fost depusă copia contractului de împrumut  autentificat cu nr. 2198/9 aprilie 2008 prin care D a   dat   cu împrumut suma de 150.000 Euro (550.875 lei) soției lui C, dna C, care a  declarat, în cuprinsul contractului, că la data respectivă a primit întreaga sumă împrumutată.

Peste conținutul acestui înscris  autentic, la fila 219 a dosarului  Comisiei de cercetare a   averilor a   fost depusă și copia unei declarații olografe a numitului D, în sensul că la data de 24 februarie 2009 i-a dat lui C suma   de 100.000 Euro, reprezentând  o parte din contractul de împrumut autentificat cu nr. 2198/9 aprilie 2008.

Audiat fiind în calitate de martor, în fața Comisiei de cercetare a  averilor, D a declarat că din suma totală împrumutată, 150.000 Euro, echivalentul în lei al sumei de 100.000 Euro a fost virat prin transfer bancar la începutul anului 2009.

Toate aceste inadvertențe privind  proveniența și modul de plată al sumei pretins a constitui avansul încasat în baza promisiunii bilaterale de vânzare – cumpărare confirmă raționamentul primei instanțe  referitor  la lipsa de dată certă a   înscrisului, criticile legate de interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1182 din Codul civil din 1864 nefiind fondate.

În contextul cauzei, judecătorul fondului a dat o semnificație juridică adecvată contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 1122/4 iulie 2013, după pronunțarea Ordonanței prin care Comisia de cercetare a averilor a   sesizat instanța în vederea confiscării sumei   considerate a  fi nejustificat dobândite .

Un argument în plus îl constituie și împrejurarea, de asemenea corect reținută în sentința atacată, că în contractul de împrumut sub semnătură privată intervenit între AB și S.C. E S.R.L. , datat 24 februarie 2009, invocat  ca temei al virării sumelor din contul personal al intimatei – pârâte în contul societății, sunt menționate texte normative din Codul civil adoptat abia ulterior, prin Legea nr. 287/17 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 511/24 iulie 2009 și intrată în vigoare la 1 octombrie 2011.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate  motive   de   reformare a sentinței, potrivit art. 304 pct. 9 sau 304

1

Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de AA și AB împotriva sentinței nr. 3520 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.