ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3042/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea pronunțată de instanța de fond în primul ciclu procesual

Prin Ordonanța nr. 3 din 26 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești a admis, în parte, sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate, în vederea începerii acțiunii de control cu privire la averea soților A. și B., și a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, constatând că suma de 58.329,84 euro are caracter nejustificat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 10.07.2015, sub nr. x/2014*.

II. Cererile de recurs formulate împotriva hotărârii primei instanțe. Decizia instanței de recurs

Recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, confiscarea sumei de 244.985,35 RON, dobândită în mod nejustificat de către persoanele cercetate.

Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în numele Statului Român, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii sesizării formulate de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești, urmând să se constate că persoanele evaluate nu justifică suma de 58.329,84 euro, cu consecința confiscării acestei sume.

Recurenta Agenția Națională de Integritate și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, în principal, admiterea sesizării formulate de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești, urmând să se constate că suma de 58.329,84 euro are caracter nejustificat, cu consecința confiscării acestei sume, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești pentru administrarea de noi probe.

III. Al doilea ciclu procesual. Aspecte procedurale. Soluția primei instanțe în rejudecare după casare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 18.08.2015, înregistrată sub nr. x/2015, reclamanții B. și A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Ordonanței nr. 03/26.06.2015 a Curții de Apel Pitești - Comisia de cercetare a averilor în Dosarul nr. x/2014 și a Raportului de evaluare nr. x/26.03.2014 emis de pârâtă și, pe fond, să se dispună clasarea cauzei, constatându-se caracterul justificat al provenienței bunurilor.

Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională de Integritate a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că Legea nr. 176/2010 prevede o procedură specială privind activitatea de evaluare a averii.

Prin încheierea de ședință din data de 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel Pitești a dispus conexarea Dosarului nr. x/2015 la Dosarul nr. x/2014.

A admis cererea de sesizare a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Pitești, potrivit art. 104 din Legea nr. x, privind pe reclamanta Agenția Națională de Integritate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și pe pârâții A. și B..

A constatat caracterul nejustificat al sumei de 244.985,35 RON.

A dispus confiscarea sumei de 244.985,35 RON.

A obligat pârâții să plătească în solidar către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice suma de 244.985,35 RON în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri, pârâții A. și B. au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate iar, pe fond, respingerea sesizării Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Pitești, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea refacerii raportului de expertiză, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-pârâți invocă prescripția răspunderii civile, întemeindu-și cererea pe dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă; Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL nr. 1/2014; Deciziile CCR nr. 449/2015 și nr. 456/2018.

Se arată că perioada supusă controlului este 01.01.2000 - 31.12.2010, când era în vigoare Decretul-Lege nr. 167/1958, iar prin Decizia Înaltei Curți - RIL nr. 1/2014 s-a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse disp. art. 18 din Decretul-Lege nr. 167/1958, astfel încât, atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Prin Decizia CCR nr. 449/2015 s-a constatat că răspunderea civilă se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptelor imputate.

În cazul de față, susțin recurenții-pârâți, pentru întreaga perioadă cercetată, răspunderea civilă este prescrisă, procedura cercetării administrative a Agenției Naționale de Integritate a fost declanșată în anul 2011, sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Pitești a avut loc la 27.03.2014, iar prin Ordonanța nr. 3/26.06.2016, Comisia a admis sesizarea în parte și a dispus, la rândul său, sesizarea instanței de contencios administrativ competente.

Sesizarea Comisiei a fost efectuată în data de 27.03.2014, la mai mult de 3 ani de la ultima faptă imputată - 31.12.2010, însă nici aceasta nu întrerupe prescripția răspunderii civile.

Emiterea Ordonanței nr. 3/26.06.2016 și sesizarea instanței de contencios administrativ este singura aptă să întrerupă cursul prescripției extinctive, în condițiile art. 16 pct. B din D-L nr. 167/1958.

Acest aspect este reluat de legiuitor și în cuprinsul Legii nr. 54/2019, prin care s-a prevăzut expres că termenul de prescripție este de 3 ani de la data săvârșirii faptelor imputabile, termen ce se aplică pentru fiecare an analizat, când începe să curgă un termen de prescripție separat.

Recurenții-pârâți susțin că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 501 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., referitoare la judecata în fond după casare, precum și art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 și a încălcat prevederile art. 13 și urm. din Legea nr. 176/2010, art. 10 și urm. din Legea nr. 115/1996, cu privire la modalitatea de funcționare a sistemului de control-justificare de către persoanele cercetate, a averii dobândite și a cheltuielilor efectuate.

Instanța de fond a reținut că în decizia de casare, instanța de recurs a apreciat pe baza probelor administrate, că în mod greșit în categoria veniturilor aferente anului 2010 a fost inclusă suma de 25.000 euro în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.04.2010; a apreciat întemeiate criticile recurenților privind modul de calcul al valorii coșului zilnic de consum, apreciindu-se că se impune completarea raportului de expertiză sub acest aspect; a apreciat necesar să se identifice cu exactitate veniturile și cheltuielile cu ocazia efectuării raportului de expertiză.

Recurenții-pârâți arată că "statuările" instanței de casare reținute de instanța de rejudecare sunt greșite.

În criticile sale aduse hotărârii instanței de fond, decizia de casare are două modalități de argumentare, prima se referă la valoarea bunurilor care au fost achiziționate sau vândute de către pârâți, statuând în mod definitiv cu privire la valoarea acestora, iar cea de-a doua se referă la argumentația insuficientă a instanței de fond ce s-a bazat pe datele insuficiente din raportul de expertiză sau în probele aflate la dosar și care urmează să fie complinite în cursul rejudecării cauzei.

Înalta Curte a dispus casarea cu trimitere a cauzei pentru determinarea cu exactitate a recurselor de venituri, a valorii bunurilor dobândite, a cheltuielilor de întreținere, în vederea identificării și cuantificării veniturilor certe și concrete realizate de persoanele evaluate în perioada 2000 - 2010, precum și a cheltuielilor efectuate de către acestea anual, în același interval, cu stabilirea unor subperioade, în raport de achiziționarea și înstrăinarea bunurilor mobile și imobile, pentru a se concluziona asupra disponibilităților de investire în bunurile ce constituie averea părților, prin raportare la sumele prezente aferente fiecărei subperioade.

Instanța de casare a urmărit nu doar stabilirea cheltuielilor efectuate, dar și determinarea veniturilor, deoarece acesta este principalul scop al acestor tipuri de cauze.

Dispozițiile art. 501 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, prevăd posibilitatea reanalizării probelor efectuate în primul ciclu procesual, în limitele hotărârii de casare, însă instanța de rejudecare nu a ținut seama de niciuna dintre probele efectuate, deși acestea nu au fost înlăturate sau anulate prin Decizia nr. 2688/20.06.2018.

Singura probă admisă de prima instanță a fost aceea de completare a raportului de expertiză, dar s-a refuzat încuviințarea obiectivelor, deși erau în concordanță cu obiectivele stabilite de instanță și ignorate de expert.

Astfel, la capitolul venituri se impune a se lua în considerare și veniturile obținute în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.04.2010, altele decât venitul de 20.000 euro înscris în actul autentic.

În perioada controlului, ANI semnalează faptul că în conturile persoanelor cercetate se regăsește suma de 35.000 euro, începând cu luna august 2010, depusă de C., iar în faza de cercetare se dovedește proveniența sumei prin antecontractul de vânzare-cumpărare.

Instanța de casare nu a înlăturat aceste sume de la capitolul "venituri", ci doar a solicitat lămuriri suplimentare și nu probe suplimentare.

Instanța de casare critică soluția primei instanțe în ceea ce privește omologarea raportului de expertiză și nu pentru faptul că nu există și alte probe la dosarul cauzei.

Art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 prevede că judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața comisiei de cercetare, iar împrejurarea că expertul nu a menționat în concret care sunt extrasele de cont nu le este imputabil pârâților și nici nu le poate crea un prejudiciu, deoarece extrasele de cont se află la dosar.

În condițiile în care antecontractul a fost încheiat la data de 27.04.2010, toate plățile efectuate de soții D. după această dată exced sumei de 20.000 euro primită ca avans până la momentul încheierii antecontractului.

Referitor la coșul zilnic și la cheltuielile cu excursiile identificate în conturi, se arată că decizia de casare nu critică soluția instanței de fond în ceea ce privește modalitatea de imputație a coșului zilnic pe perioada analizată - asupra cheltuielilor din conturi, ci modul de calcul al valorii acestuia, raportat la nivelul de trai al părților.

Raportul de expertiză efectuat după casare este corect în ceea ce privește calculul coșului zilnic pentru perioada cercetată, însă nu este corectă adăugarea acestora la cheltuielile totale efectuate, fără să se țină seama de cheltuielile din conturile bancare, când însăși instanța de trimitere pornește de la premisa că aceste cheltuieli au fost efectuate din conturile bancare.

Prin decizia de casare s-a recomandat doar reevaluarea coșului zilnic și nu modalitatea de imputație a acestuia.

Expertul identifică la Capitolul "cheltuieli din conturile bancare aceleași sume preluate din prima expertiză, ce reprezintă cheltuieli nespecificate (altele decât cele de achiziție), dar, la cheltuielile totale anuale, adaugă și cheltuielile cu coșul zilnic.

Cu privire la cheltuielile cu vacanțele, se susține că prima instanță a reținut greșit că nu s-a făcut dovada că acestea au fost achitate cu sumele retrase din conturi.

Recurenții-pârâți arată că nu au susținut că au efectuat aceste excursii, ci ele au fost identificate de către expert ca fiind plăți din conturile bancare, prin urmare, consideră că nu există obligația justificării lor.

Și în privința cheltuielii în sumă de 74.997 RON privind excursiile, expertul le identifică a fi cheltuieli din conturile bancare, dar le adaugă la aceste cheltuieli, operațiune total eronată.

IV. Considerentele și soluția instanței de recurs

Analiza motivelor de casare

- Referitor la prescripția răspunderii civile, Înalta Curte reține că se invocă dispozițiile art. 8 din D-L nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită și începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurenții-pârâți susțin că prescripția a început să curgă și s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., motiv pentru care sunt aplicabile prevederile D-L nr. 167/1958 și, astfel cum s-a statuat în Decizia ÎCCJ - RIL nr. 1/2014, poate fi invocată și în fața instanței de recurs.

De asemenea, este amintită și jurisprudența Curții Constituționale, prin Deciziile nr. 449/2015 și nr. 456/2018, potrivit căreia, cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanța de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială.

Constată Curtea Constituțională că termenul de prescripție a răspunderii civile începe să curgă de la data săvârșirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate.

Prin Legea nr. 54/2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010, lege care a modificat și completat Legea nr. 144/2007, s-a prevăzut că la art. 25 din Legea nr. 176/2010, după alin. (4) se introduce alin. (5), prin care se stipulează că răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare.

Din cuprinsul jurisprudenței Curții Constituționale, precum și a articolului unic al Legii nr. 54/2019, Înalta Curte constată că termenul de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei este avut în vedere numai în cazul incompatibilităților și conflictului de interese, nu și în situația evaluării averii persoanelor anumite prevăzute de lege.

Având în vedere că în speță este vorba despre o răspundere patrimonială delictuală, prescripția ar începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba și persoana care a cauzat-o.

Or, această dată nu se încadrează în perioada 2000 - 2010, deoarece operează prezumția de liceitate a dobândirii averii, putându-se cunoaște paguba și persoana care a cauzat-o numai după efectuarea investigațiilor specifice prevăzute de Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici.

În consecință, Înalta Curte reține că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile D-L nr. 167/1958 și ale C. civ. pentru invocarea prescripției răspunderii civile, astfel cum cererea a fost dezvoltată de către recurenții-pârâți.

În cauză, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, conform cărora, activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice [...] se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în cursul a 3 ani după încetarea acestora.

Prescripția stabilită prin disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 trebuia invocată în fața instanței de fond, potrivit disp. art. 2.513 C. civ., incidente în cauză.

Chiar și în ipoteza în care prescripția ar fi fost invocată cu respectarea termenului prevăzut de art. 2.513 C. civ., Înalta Curte consideră că sesizarea Agenției Naționale de Integritate întrerupe termenul de prescripție, având în vedere că evaluarea administrativă a averii este parte integrantă a procedurii, care implică mai multe autorități, fiecare având rolul desemnat prin dispozițiile legale exprese din cuprinsul actelor normative evidențiate anterior.

Prin urmare, motivele de nelegalitate ce privesc incidența prescripției răspunderii civile vor fi respinse ca nefondate.

- Cu privire la aplicarea greșită a disp. art. 501 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, Înalta Curte reține că recurenții-pârâți susțin faptul că instanța de rejudecare nu a respectat îndrumările date prin decizia de casare, aceasta din urmă arătând că se vor stabili atât cheltuielile, cât și exacta determinare a resurselor de venituri.

De asemenea, se susține că instanța de rejudecare nu a ținut seama de probele administrate în primul ciclu procesual, deși acestea nu au fost înlăturate sau anulate prin decizia de casare.

Înalta Curte reamintește cuprinsul dispozițiilor legale a căror aplicare s-a făcut eronat, în opinia recurenților-pârâți, în sensul că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de judecată; după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată; în cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege; judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața ANI. La prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și Curtea de apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen.

Critica este nefondată, din cuprinsul încheierii de ședință din data de 08.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, reiese că instanța de fond a încuviințat completarea raportului de expertiză, potrivit indicațiilor din decizia de casare, printre obiectivele expertizei regăsindu-se realizarea balanței de venituri și cheltuieli pe toți anii în litigiu, urmând a se identifica pentru fiecare an diferența pozitivă sau negativă, cu respectarea deciziei de casare.

De asemenea, este nefondată critica privind neînsușirea probelor administrate anterior pronunțării deciziei de casare, deoarece judecătorul ține seama doar de probele care se coroborează, neexistând nicio obligație legală în sensul arătat de recurenții-pârâți.

Cu privire la suma de 25.000 euro, prin decizia de casare s-a reținut că persoanele cercetate au declarat că, înainte de încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a fost încasată suma de 20.000 euro, iar din diferența de 35.000 euro a fost primită suma de 25.000 euro până la sfârșitul anului 2010, restul de 10.000 euro fiind achitați până la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

A mai reținut instanța de casare că judecătorul fondului a luat în calcul greșit suma totală de 45.000 euro, compusă din suma de 20.000 euro primită cu titlu de avans și suma de 25.000 euro primită în cursul anului 2010, în condițiile în care, la dosar nu există dovezi în acest sens.

S-a mai reținut de aceeași instanță că nu există nicio dovadă că ulterior datei de 27.04.2010, când a fost primită suma de 20.000 euro cu titlu de avans, în contul persoanei evaluate a intrat și suma de 25.000 euro, provenind de la soții D..

Înalta Curte reține că în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faza rejudecării fondului pricinii, la dosar, se arată că a fost luată în calcul suma de 84.000 RON, din care face parte și suma de 20.000 euro avans.

Se va reține că sumele depuse ulterior anului 2010 exced perioadei cercetate, iar din extrasele de cont evidențiate prin motivele de recurs, rezultă că ulterior datei de 27.04.2010 au fost depuse doar 8.000 euro, astfel că motivul de nelegalitate este nefondat.

Referitor la coșul zilnic, se observă că însuși expertul a defalcat cheltuielile în diverse și coșul zilnic, deoarece nu s-a putut demonstra/dovedi că acestea din urmă se impută asupra primelor cheltuieli, din extrasele bancare neputând să fie reținută susținerea recurenților-pârâți.

În consecință, Înalta Curte constată că nu a intervenit vreo eroare în tabelul centralizator 1, iar cuantumul coșului zilnic calculat prin cel de-a doilea raport de expertiză este mai mic de cel calculat în primul ciclu procesual - 132.016,49 RON, în loc de 133.396,06 RON, astfel că nu a fost adus niciun prejudiciu recurenților-pârâți.

Cu privire la cheltuielile cu vacanțele/cheltuieli voluptorii, expertul a identificat pentru anii 2008 - 2010, suma de 75.997,74 RON, astfel că în mod corect au fost evidențiate separat de cheltuielile coșului zilnic, precum și cele reprezentând cheltuieli diverse, având în vedere că acestea nu se identifică cu cheltuielile diverse care nu au putut fi analizate în concret, neexistând nicio probă în privința fiecărei cheltuieli efectuate.

Cât privește cele susținute de prima instanță, în sensul nedovediri plății prin virament bancar sau prin numerar, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este în măsură să conducă la o altă soluție, cât timp critica recurenților-pârâți are în vedere, în esență, imputarea acestor cheltuieli din categoria cheltuielilor diverse.

Față de acestea, Înalta Curte reține că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art. 13 și urm. din Legea nr. 176/2010, precum și cele prevăzute de art. 10 și urm. din Legea nr. 115/1996, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. și B. împotriva sentinței nr. 14 din 4 februarie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.