ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4873/2024

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 29.11.2022, reclamantul A a solicitat anularea Deciziei de soluționare a contestației nr.676/23.06.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.2136/09.03.2022 emisă de A.J.F.P. Brașov pentru suma de 3.131.941 lei și exonerarea reclamantului de la plata acestei sume.

2.Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 30 din data de 15 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 30 din data de 15 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, iar în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

Arată recurentul că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la apărările sale ce vizau pasivitatea organului fiscal în privința neexecutării silite a bunurilor din patrimoniu și a apreciat în mod greșit faptul că din rea-credință nu a deschis procedura insolvenței Întreprinderii individuale A.

În acest sens, susține că insolvabilitatea întreprinderii este rezultatul unui control efectuat de către AFIR, în urma căruia s-a încheiat procesul verbal nr.4515/09.02.2015 pentru suma de 3.151.720 lei, sumă ce nu a mai permis continuarea și desfășurarea activității ulterior anului 2018.

Susține recurentul reclamant că nu a procedat la declanșarea procedurii de insolvență a întreprinderii individuale, deoarece cererea privind contestarea procesului verbal de control nr.4515/09.02.2015 pentru suma de 3.151.720 lei încheiat de către AFIR a fost admisă la prima instanta (Curtea de Apel Brasov — dosar nr.x/64/2015), iar executarea silită împotriva debitoarei era suspendata, aspect ce i-a permis să desfășoare operațiuni comerciale, tranzacții pentru bunurile libere de sarcini în vederea achitării creditelor, furnizorilor de utilități și a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, bunurile din patrimoniul debitoarei nefiind supuse vreunei măsuri asiguratorii de către organul fiscal.

Debitoarea a exercitat activitatea timp de trei ani după încheierea controlului, având încasări și plăți, iar în anul 2018 a intervenit vânzarea întregului echipament de seră ca urmare a imposibilității continuării activității, vânzare efectuată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, debitoarea a acționat cu bună-credință, toate operațiunile fiind legale și înregistrate în evidența contabilă.

Se mai precizează că motivele invocate de către intimata-pârâtă fiscal nu sunt sustenabile in ce privește vinovăția și reaua credință, lipsind cele două elemente necesare pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului reclamant.

Vânzarea bunurilor din patrimoniu nu s-a efectuat cu rea-credință, având în vedere faptul că acestea nu au fost supuse sechestrului de către organele fiscale, iar sumele obținute în urma valorificării au fost folosite atât la plata obligațiilor bugetare, cât și la restituirea împrumutului obținut in anul 2013—anterior controlului efectuat de către AFIR.

Mai arată recurentul că de la data de 21.09.2015 — data comunicării procesului verbal incheiat de AFIR către Serviciul Orășenesc Codlea și până la data obținerii suspendării executarii silite — 21.09.2016, respectiv pana la data încetării activității, decembrie 2018, organul fiscal avea posibilitatea indisponibilizării tuturor bunurilor din patrimoniul Întreprinderii Individuale, în vederea recuperării sumelor stabilite de AFIR, însă organul fiscal a rămas în pasivitate.

De asemenea, vânzările de terenuri s-au făcut atât înainte de suspendarea executării silite prin încheierea nr. 1401/014.07.2015, cât și ulterior, fapt ce denotă, în opinia recurentului, interesul în achitarea datoriilor și pentru a continua activitatea desfășurată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurentul-reclamant este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., invocându-se nelegalitatea sentinței atacate în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii privind cererea de anulare a deciziei de soluționare a contestației nr. 676/23.06.2022 emisă de Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a deciziei nr.2136/09.03.2022 de angajare a răspunderii solidare a recurentului-reclamant emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Motivul de recurs invocat este nefondat, în cauză neputându-se reține interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material incidente.

Astfel, angajarea răspunderii solidare a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b, c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora “pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.”

Din analiza prevederilor legale enunțate, circumscrise contextului factual, Înalta Curte reține că temeiul de drept al deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului-reclamant incident cauzei este cel prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. b Cod procedură fiscală.

Instanța de fond a reținut corect situația de fapt, apreciind că înstrăinarea de către reclamantul titular al Întreprinderii Individuale a bunurilor imobile aflate în patrimoniul întreprinderii individuale, în perioada 2015-2018 în care era suspendată executarea silită a debitorului pentru obligațiile de plată stabilite prin Procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 4515/09.02.2015, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1401/14.07.2015 și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1325/24.05.2018 se circumscrie cazului de angajare a răspunderii solidare menționat anterior.

Astfel, înstrăinarea întregului patrimoniu al debitorului în perioada în care s-a aflat pe rolul instanțelor dosarul privind anularea procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 4515/09.02.2015 întocmit de AFIR, profitând de suspendarea executării silite, denotă manifestarea atitudinii de rea-credință a recurentului-reclamant, în condițiile în care suspendarea a fost acordată de către instanțele judecătorești cu motivarea protejării patrimoniului întreprinderii și evitarea insolvenței acesteia.

Vânzarea bunurilor ce asigurau desfășurarea activității întreprinderii individuale nu poate constitui, în nicio ipostază, o premisă a continuării activității acesteia, fiind lipsită tocmai de mijloacele de producție necesare desfășurării operațiunilor pentru obținerea scopului înființării acestei entități juridice ci, dimpotrivă, o acțiune menită să provoace insolvabilitatea persoanei juridice debitoare.

Nici prețul obținut din vânzarea bunurilor mobile și imobile, cu excepția unei sume modice, nu a fost utilizat pentru plata obligațiilor fiscale, ci pentru restituirea unui împrumut personal al recurentului-reclamant contractat în anul 2013.

În ceea ce privește reaua credință a reclamantului-intimat, deși Codul de procedură fiscală nu definește această noțiune, în doctrină și practica judiciară se reține că aceasta este atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii cu intenție directă sau cu intenție indirectă atunci când chiar dacă nu urmărește rezultatul faptei sale acceptă riscul sau posibilitatea ca acesta să se producă.

Este real că răspunderea administratorilor/asociaților nu devine operantă în mod automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci doar atunci când se face dovada că aceștia au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a recurentului-reclamant a fost corect reținută de către judecătorul fondului, fiind dovedit faptele sale ilicite din perioada în care a fost titularul întreprinderii individuale supusă controlului, fiind probat că a acționat cu rea credință, profitând de funcția pe care o deținea în entitatea juridică.

În consecință, constatând justificat cazul de angajare a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. b Cod procedură fiscală, instanța de control judiciar nu va mai analiza condițiile de îndeplinire pentru celelalte două temeiuri menționate în actul administrativ contestat, fiind suficientă probarea existenței unui singur caz din enumerarea alternativă conținută de norma juridică aplicabilă.

Înalta Curte nu va reține aspectul de nelegalitate invocat de recurent în sensul că insolvabilitatea a fost determinată de controlul efectuat de către AFIR, in urma căruia s-a încheiat procesul verbal nr.4515/09.02.2015 pentru suma de 3.151.720 lei, în condițiile în care în cadrul procesului finalizat prin decizia nr. 5713 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/64/2015*, s-a stabilit valabilitatea actului administrativ respectiv. Prin urmare, în niciun caz, o măsură a autorității fiscale care, supusă controlului instanțelor judecătorești, a fost apreciată ca fiind dispusă în conformitate cu cadrul legal corespunzător, nu poate justifica sau determina, prin ea însăși, ajungerea debitorului în starea de insolvabilitate, aceasta fiind consecința directă a conduitei persoanelor enumerate de către art. 25 din Codul de procedură fiscală.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 30 din data de 15 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva Sentinței civile nr. 30 din data de 15 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.