ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2286/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal la data de 13.10.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat instanței să dispună anularea, în parte, a deciziei nr. 371213/08.04.2019 de atragere a răspunderii solidare a reclamantului și a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, pentru creanța în valoare de 3.982.665 RON, acte administrativ-fiscale emise de pârâta AJFP Brașov. Cu cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 164 din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal s-au dispus următoarele: - s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, excepție invocată de aceasta; - s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov; - s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și în consecință s-a anulat în parte decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/08.04.2019 și referatul privind oportunitatea declanșării procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, respectiv, în ceea ce privește creanța în valoare de 3.982.665 RON; - s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; - a fost obligată pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov la plata către reclamant a sumei de 3050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 164 din 12 decembrie 2022 a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, invocând incidența motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În esență, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, considerând că instanța de fond nu a apreciat corect situația de fapt dedusă judecății și a ajuns, în mod greșit, la concluzia anularii actelor administrative fiscale. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a analizat contestația reclamantului numai sub aspectul formal al inexistentei elementului relei-credințe, fără a analiza cu temeinicie și înscrisurile depuse în probatoriu de către autoritatea fiscală. Totodată, sentința recurată cuprinde motive contradictorii care confirmă aplicarea (interpretarea) eronată a prevederilor legale privitoare la temeiul de drept reținut de către organul fiscal în angajarea răspunderii solidare a reclamantului, respectiv art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de Procedură Fiscală, acesta fiind în concordanță cu starea de fapt reținută conform căreia S.C. B. S.R.L. S.R.L., nu și-a respectat obligația de a depune la organul fiscal declarațiile fiscale și a încetat efectuarea plăților către bugetul consolidat al statului. A susținut că reaua-credință a reclamantului, în neîndeplinirea obligației de a declara și de a achita la scadență obligațiile fiscale, rezultă din perioada îndelungată de timp în care administratorul societății nu a depus declarațiile legale, existând obligații fiscale neachitate încă din 2016. Așa fiind, reaua-credință rezultă din împrejurarea că, deși acesta a cunoscut situația societății, nu a luat nicio măsură pentru achitarea datoriilor la bugetul de stat, nu a depus declarațiile legale, nici cu ocazia notificărilor repetate din partea organelor fiscale, ceea ce a condus la formularea unei plângeri penale (164/P/2017). În opinia sa, nu pot fi reținute argumentele reclamantului, însușite și de către instanța de fond, cum că nu i se poate imputa fapta descrisă la art. 25 pct. 2 lit. d) și că nu poate fi dovedită reaua-credință care să determine imputabilitatea faptei pentru că, din cuprinsul deciziilor atacate, rezultă fără echivoc, elementele care vizează răspunderea sa personală, acestea constând în angajarea răspunderii solidare a petentului în raport cu societatea pe care a administrat-o, întrucât, conform lit. d), cu rea-credință a determinat nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Neachitarea și nedeclararea obligațiilor fiscale devine așadar o răspundere, atunci când aceste omisiuni ale unui contribuabil durează în timp, ducând astfel la starea de insolvabilitate a societății, întrucât colectarea creanțelor fiscale este îngreunată și împiedicată datorită lipsei activelor din patrimoniul societății și ignoranței administratorilor care, deși notificați pentru audiere, înainte de declanșarea procedurii de atragere a răspunderii solidare, nu au dat curs acestor notificări și nici nu au dovedit existența vreunui caz fortuit sau de forță majoră care să-i exonereze de această răspundere. De asemenea, pasivitatea de care a dat dovadă, prin neachitarea obligațiilor fiscale se raportează și la faptul că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și ale OANAF nr. 90/2016, societatea debitoare putea face plata obligațiilor fiscale în mod eșalonat, însă deși s-a adus la cunoștința administratorului posibilitatea unei eșalonări la plată, acesta a tratat cu indiferență, astfel că informațiile furnizate de organele fiscale, nu pot conduce decât la existența relei-credințe cu care acesta a acționat în raport cu organele fiscale. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre criticabilă, actele administrativ-fiscale anulate de către instanța de fond fiind legale și la adăpost de orice critică. Instanța de fond nu a avut în vedere apărările formulate de pârâte, prevederile legale aplicabile și înscrisurile existente la dosarul cauzei, a înțeles să pronunțe o hotărâre care nu vizează realitatea de fapt fiscală a reclamantului astfel cum aceasta se regăsește în evidentele AJFP Brașov. A mai considerat că instanța de fond a anulat actele administrativ fiscale în mod vădit nelegal, fără să aibă în vedere dispozițiile Codului de procedură fiscală. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de anulare a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, a arătat că acest act nu este un act administrativ fiscal, ci un act intern, o propunere, care în urma aprobării de către conducerea AJFP Brașov este pus în executare, fiind emisă, în consecință, decizia de angajare a răspunderii solidare. Raportat la dispozițiile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, actul ce poate fi contestat la instanța de judecată este decizia emisă în soluționarea contestației de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor împreună cu actul administrativ fiscal la care se referă. Cu toate acestea instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de anulare a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, excepție invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. În continuare, în ce privește analizarea fondului deciziei de angajare a răspunderii nr. 371213/08.04.2019 din 18.11.2019, recurenta-pârâtă a reiterat apărările formulate la fondul cauzei. În esență, a arătat că decizia a fost emisă în mod corect și legal, în conformitate cu respectarea dispozițiilor Legea nr. 207/2015, pentru obligațiile de plată rămase neachitate aferente perioadei în care reclamantul a deținut calitatea de asociat al societății comerciale S.C. B. S.R.L. respectiv, de la data înființării și până în prezent, potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru suma de 4.094.603 RON, prin emiterea deciziei neproducându-i-se nicio pagubă iminentă reclamantului. Conform Legii nr. 31/1990, republicată, asociatul avea obligația să verifice și să aprobe situația financiară anuală sau semestrială a societății și să precizeze repartizarea profitului, luând cunoștință de obligațiile fiscale datorate bugetului de stat și a stabili măsuri privind achitarea acestora. Pentru sumele restante, în baza Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cât și a Ordinului nr. 90/2016 privind reglementarea acordării eșalonărilor la plată, debitorul avea posibilitatea să solicite eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Totodată, asociatul este obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate. Analizând evoluția nivelului obligațiilor fiscale, rezultă că asociatul societății a manifestat rea-credință în îndeplinirea sarcinilor avute și a acționat în interes propriu dispunând continuarea unei activități care produce prejudicii pentru bugetul de stat, acțiuni care de altfel au condus și la crearea stării de insolvabilitate a societății. În urma demersurilor întreprinse de inspectorii din cadrul AJFP BRAȘOV s-au constatat următoarele: - pasivitatea reclamantului, care a ignorat voit și continuu solicitările organului fiscal, ceea ce duce la concluzia că în mod deliberat acesta a ascuns activele societății; - neachitarea la scadență a creanțelor datorate bugetului consolidat al statului, ceea ce a condus la acumularea constantă a datoriilor, iar neplata la timp a atras după sine acumularea de dobânzi și penalități. Reaua-credință rezultă din pasivitatea acestuia care, atunci când a intrat în incapacitate de plată, nu a întreprins nicio măsură care să ducă la redresarea societății și implicit plata creanțelor. Atitudinea acestuia nu poate fi calificată decât ca având la baza reaua-credință, pasivitatea de care a dat dovadă fiind contrară principiilor statuate în cuprinsul art. 10 si 12 din Codul de procedură fiscală referitoare la obligația de cooperare și bună-credință. Astfel, din documentele și informațiile analizate, recurenta-pârâtă a considerat că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, rezultând faptul că există un prejudiciu, o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicita, precum și forma de vinovăție. Rezultă că în perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea-credință, reprezentanții societății nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Uneori, dovedirea relei-credințe a persoanei asupra căreia este atrasă răspunderea solidară cu debitorul este dificil de probat în practică, în sensul că pentru reținerea relei-credințe sunt necesare dovezi concludente. Însă, în prezenta speță, aceasta este dovedită prin: eludarea normelor privitoare la plata TVA, folosirea societății într-un circuit infracțional, continuarea activității doar pentru propriul profit, ceea ce a condus la starea de insolvabilitatea a societății. În concluzie, și pe fondul cauzei, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a reclamantului prin deciziile contestate, reaua-credință rezultând din încălcarea obligațiilor ce îi reveneau în calitate de mandatar al societății debitoare, de diligentă și de prudență, de exercitare a atribuțiilor cu loialitate și bună credință, în interesul societății, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre comportamentul fiscal al reclamantului și starea de insolvabilitate a societății debitoare. În această ordine de idei, reținând și aplicabilitatea art. 25 alin. (5) din C. proc. civ. care prevede că răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare dar și faptul că, în ceea ce privește conținutul și motivarea actelor atacate, acestea au fost legal întocmite, alături de argumentația expusă mai sus, se impune admiterea cererii de recurs și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca nefondată. În ceea ce privește vinovăția reclamantului, aceasta îmbracă cel puțin forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut rezultatul faptelor sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Coroborând documentele aflate la dosarul de executare și comportamentul contribuabilului, a fost propusă și aprobată insolvabilitatea societății conform Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate, întocmit în raport cu prevederile art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, document comunicat contribuabilului, potrivit legii. Faptul că nu s-au efectuat demersuri pentru achitarea obligațiilor restante sau faptul că petentul nu a solicitat deschiderea procedurii insolventei de îndată ce a constatat că nu dispune de resurse financiare în vederea achitării acestor obligații, sunt considerate motive temeinice care au stat la baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii. Sunt îndeplinite astfel condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, din actele analizate cu ocazia soluționării prezentei contestații, rezultând faptul că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat), precum și o formă de vinovăție (care poate fi și culpa levis-neglijența). Contrar susținerii părții reclamante, în speță, reiese reaua-credință a asociatului debitoarei întrucât, prin acțiunile derulate, comportamentul fiscal și dezinteresul manifestat față de situația societății comerciale în raport cu obligațiile față de organul fiscal, nu și-a îndeplinit îndatoririle pe care legea le impune. În ceea ce privește lipsa de motivare, a actului administrativ fiscal contestat, au precizat faptul că nici acest motiv, care a stat la baza pronunțării sentinței recurate, nu este întemeiat. Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/08.04.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov este amplu motivată, conține motivele de fapt și de drept care au stat la baza adoptării acesteia, fiind indicate motivele atragerii răspunderii reclamantului pentru faptele reținute în sarcina acestuia. De asemenea, în cuprinsul actului atacat se fac referiri și la reaua-credință a reprezentanților legali ai societății debitoare. Pentru aceste motive, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 164/12.12.2022 cu consecința rejudecării pe fond și respingerii acțiunii formulate de A.. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, considerând că argumentele invocate nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind că sentința atacată este temeinică și legală. Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a formulat note de ședință prin care a arătat că soluția pronunțată în contradictoriu cu aceasta, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind atacată cu recurs. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocându-se în concret, o lipsă a analizei argumentelor formulate de pârâte, existența unor motive contradictorii, precum și interpretarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul-reclamant A.. 2.2. Argumentele de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. În ceea ce privește starea de fapt, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 371213/08.04.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., pentru creanța în sumă de 4.094.603 RON, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În prezenta cauză, reclamantul A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 371213/08.04.2019 de atragere a răspunderii solidare și a referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.04.2019, doar în privința creanței de 3.982.665 RON, întrucât, pentru restul creanței, respectiv diferența dintre suma de 4.094.603 RON și suma de 3.982.665 RON, actele administrativ fiscale în discuție au fost deja anulate, acestea făcând obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Brașov. Instanța de primă jurisdicție a admis acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și a anulat în parte actele administrativ fiscale, respectiv, în ceea ce privește creanța în valoare de 3.982.665 RON. În ceea ce o privește pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, instanța a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Prin recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov se critică soluția dată asupra excepției inadmisibilității cererii de anulare a referatului nr. x/03.04.2019 privind oportunitatea declanșării procedurii de angajare a răspunderii solidare, precum și soluția dată pe fondul cauzei prin care s-a dispus anularea actelor administrativ fiscale contestate, invocându-se incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat, în esență, că instanța de fond a analizat contestația reclamantului numai sub aspectul formal al inexistenței elementului relei-credințe, fără a analiza cu temeinicie și înscrisurile depuse în probatoriu de către autoritatea fiscală, precum și faptul că sentința recurată cuprinde motive contradictorii care confirmă aplicarea/interpretarea eronată a prevederilor legale privitoare la temeiul de drept reținut de către organul fiscal în angajarea răspunderii solidare a reclamantului. Se impune precizarea că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept și expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. De asemenea, sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să admită cererea de chemare în judecată într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Nici motivarea situației factuale într-o altă manieră decât cea agreată de recurenta-pârâtă nu atrage, în prezenta speță, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În susținerea acestui motiv de casare recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Corectitudinea acestei modalități de aplicare va fi verificată de instanța de recurs în cadrul criticilor referitoare la aplicarea greșită a legii, dar nu se poate reține o motivare contradictorie sub acest aspect. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat. Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte își însușește soluția primei instanțe, apreciind că a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate în recurs. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de anulare a referatului nr. x/03.04.2019 privind oportunitatea declanșării procedurii de angajare a răspunderii solidare, instanța de control judiciar constată că sunt neîntemeiate argumentele recurentei-pârâte prin care se susține că referatul nu este un act administrativ fiscal așa cum prevăd dispozițiile din Codul de procedură fiscală, ci este un act intern/o propunere emis/ă în baza prevederilor Ordinului ANAF nr. 127/2014. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este "actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat". Prin Ordinul ANAF nr. 127/2014 s-au aprobat instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. La Anexa 1, capitolul VIII din acest ordin este reglementat modul de aplicare a procedurii efective de angajare a răspunderii solidare și de emitere a deciziei de angajare a răspunderii solidare, stabilindu-se la pct. 8.1. - "Datele și informațiile care determină aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare se consemnează într-un referat privind oportunitatea declanșării procedurii de angajare a răspunderii solidare.", iar la pct. 8.3. - "După avizare, referatul stă la baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare." Prin urmare, raportat la dispozițiile speciale enunțate anterior, din care reiese că referatul constituie chiar baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte constată că acest act poate fi atacat împreună cu decizia de angajare a răspunderii solidare, având natura unui act administrativ fiscal producător de efecte juridice față de intimatul-reclamant din prezenta cauză. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente. Potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Totodată, la art. 12 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se statuează expres că: "Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul." Răspunderea solidară reglementată de dispozițiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale, fiind o formă de răspundere patrimonială personală, pentru antrenarea căreia legiuitorul a prevăzut anumite condiții speciale. Așadar, pentru a se atrage răspunderea solidară a unei persoane cu cea a societății debitoare, în condițiile codului de procedură fiscală, sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credințe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. În speță, sub un prim aspect, ceea ce i se reproșează intimatului-reclamant de către organele fiscale este faptul că acesta, în calitate de asociat al societății debitoare S.C. B. S.R.L., a manifestat o stare de pasivitate prin nedeclararea și neachitarea la termen a obligațiilor fiscale ceea ce a declanșat starea de insolvabilitate a societății, că a omis nejustificat să solicite deschiderea procedurii insolvenței or că nu a cooperat cu organele fiscale pentru stingerea obligațiilor datorate bugetului consolidat al statului. Așadar, Înalta Curte reține că organele fiscale au motivat angajarea răspunderii asociatului societății prin trimiterea la o stare de pasivitate și la un management defectuos, fără a proba reaua-credință, astfel cum impun dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015. Faptul că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății debitoare reprezintă o prezumție simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor privind răspunderea delictuală a asociatului. În ipoteza susținută de organele fiscale, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei. Deși dobândirea calității de asociat al unei societăți presupune asumarea în mod conștient atât a unor drepturi, cât și a unor obligații, inclusiv cele prevăzute de legea fiscală, nu se poate constata că simpla deținere a calității de asociat al societății insolvabile ar conduce, în mod automat, la o prezumție de rea-credință sau că omisiune achitării obligațiilor fiscale confirmă existența relei-credințe ca și condiție necesară angajării răspunderii solidare, cum în mod eronat susțin recurentele-pârâte. Sub un al doilea aspect, organele fiscale consideră că, în prezenta speță, reaua-credință a intimatului-reclamant este dovedită prin eludarea normelor privitoare la TVA, folosirea societății într-un circuit infracțional și continuarea activității doar pentru propriul profit (evaziune fiscală), ceea ce a condus la starea de insolvabilitate a societății. Din probatoriul administrat în fața instanței de recurs, se constată că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a formulat plângere penală împotriva reprezentanților S.C. B. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală care a format obiectul dosarului penal nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov. Prin Ordonanța din 09 decembrie 2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov s-a dispus clasarea cauzei nr. 164/P/2017 având ca obiect săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Această soluție a fost menținută prin încheierea penală nr. 38/CP din 26.04.2023 dată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Brașov, secția Penală prin care s-a respins plângerea formulată de AJFP Brașov împotriva ordonanței de clasare nr. 164/P/2017 adoptată la 09.12.2022 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și a ordonanței nr. 13/II-2/2023 adoptată la 17.02.2023 de către prim procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov. În concret, în urma administrării unui probatoriu complex, organele penale au reținut că nu apare răsturnată prezumția de nevinovăție de care se bucură intimata S.C. B. S.R.L., relativ la infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 la care face referire petenta AJFP Brașov, neputându-se stabili că facturile emise în relațiile comerciale derulate de către societatea debitoare, respectiv contractele de subantrepriză descrise în ordonanțele contestate, ar fi avut la bază operațiuni nereale. Or, faptele analizate de organele penale sunt aceleași cu cele imputate și reținute în actul administrativ fiscal contestat în cauză, iar organele fiscale nu au demonstrat vinovăția asociatului sub forma intenției directe sau indirecte pentru a se putea reține reaua-credință și, respectiv, antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia. 2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca nefondat. Având în vedere cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va obliga recurenta-pârâtă la plata acestora în sumă de 5000 RON. PENTRU ACESTE MOTIVE,