ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4047/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.04.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov anularea Deciziei nr. 3113/29.03.2018 de soluționare a contestației și anularea Deciziei nr. 356640/06.12.2017 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării în parte a creanțelor fiscale, în limita sumei de 1.922.818 RON.

Prin sentința civilă nr. 184 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publcie Brașov, și Administrația Județeană a Finanțelor Publcie Brașov.

S-a dispus anularea Deciziei nr. 3113/29.03.2018 de soluționare a contestației, emisă de DRGFP Brașov, precum și anularea parțială a Deciziei nr. 356640/06.12.2017, în privința deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantei A., pentru creanțe fiscale în valoare de 1.922.818 RON.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

S-a arătat că aspectele reținute de instanța de fond sunt nefondate, consideram reua-credinta fiind pe deplin dovedita si prin prisma atitudinii reclamantei, ignoranța și pasivitatea de care acesta a dat dovada în relația cu organele fiscale si abordarea în raport cu obligațiile fata de buget, fiind contrara principiilor statuate de Codul de procedură fiscală.

Mai mult, reaua credință a reclamantei se poate prezuma și din faptul neprezentării documentelor contabile ale societății în vederea stabilirii de către organul fiscal a stării de fapt fiscale, cu toate că aceștia au fost notificați în acest sens.

Având în vedere că obligațiile fiscale au fost stabilite în sarcina societății, corelat cu faptul ca nu s-au efectuat plăți de către societate în scopul stingerii acestora, se reține că asociații și administratorii societății nu au intenționat și nu au efectuat vreun demers pentru a diminua obligația fiscală față de buget cu toate că a efectuat activități generatoare de venit.

Contrar celor susținute de reclamanta, din realitatea evenimentelor rezultată pe baza probelor administrate în cauză, instanța poate constata că sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei, fiind dovedite în cauză atât starea de insolvabilitate a societății debitoare, cât și reaua credință a reclamantei a cărei atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Pentru toate aceste motive s-a solicitat admiterea recursului si pe cale de consecința modificarea în tot a sentinței civile 184/19.12.2018 cu consecința respingerii acțiunii si menținerii actelor administrativ-fiscale ca fiind legale si temeinice.

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că nu a putut declara starea de insolventa întrucât, așa cum rezulta din probele administrate reclamanta a încercat sa rezolve situația financiara.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta A. a deținut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., începând cu data de 21.10.2013 până la data de 27.01.2017, dată la care a fost numit în funcția de administrator cu puteri depline C., ca urmare a emiterii Deciziei nr. 1/27.01.2017. Totodată, până la data de 07.02.2017, reclamanta a deținut și calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L., prin Hotărârea nr. 2/07.02.2017 fiind cedate părțile sociale către C..

În urma analizării de către inspectorii din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Brașov a obligațiilor fiscale înregistrate de S.C. B. S.R.L., a rezultat că această societate figurează în evidența fiscală, la data de 30.09.2016 cu obligații fiscale restante în sumă totală de 885.291 RON.

La data de 30.09.2016, ca urmare a constatării stării de insolvabilitate a debitorului S.C. B. S.R.L., a fost întocmit Procesul-verbal nr. x/30.09.2016 de declarare a stării de insolvabilitate. În cuprinsul acestui proces-verbal, s-a reținut că din totalul de 1.025.888 RON, înregistrat în fișa de evidență, suma de 140.597 RON reprezintă obligații pentru care nu s-a început urmărirea silită, potrivit decontului TVA 3581/26.06.2016 și a declarațiilor nr. x/26.09.2016 și y/26.09.2016, iar suma de 885.291 RON constituie restanță.

Ulterior, a fost emisă Decizia nr. 356640/06.12.2017 de angajare a răspunderii solidare a reclamantei A., în limita sumei de 1.922.818, reprezentând obligații fiscale restante înregistrate de debitoarea D. S.R.L..

S-a reținut în cuprinsul Deciziei nr. 356640/06.12.2017 de angajare a răspunderii solidare că, în perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea credință, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligații fiscale aferente perioadei respective, rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Răspunderea solidară a fost angajată în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală.

Împotriva deciziei nr. 356640/06.12.2017 de angajare a răspunderii solidare reclamanta a formulat contestație, respinsă prin Decizia nr. 3113/29.03.2018 de soluționare a contestației, emisă de D.G.R.F.P. Brașov.

Prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinței recurate.

Prin calea de atac exercitată, recurentele -pârâte și-au manifestat nemulțumirea față de soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea solidară, reiterând aceleași argumente supuse controlului de legalitate în fața primei instanțe, criticile formulate vizând în fapt temeinicia sentinței iar nu veritabile motive de nelegalitate.

Înalta Curte amintește că potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Din analiza textului de lege anterior enunțat, rezultă că prima condiție pentru angajarea răspunderii examinate se referă la existența unui debitor declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent. A doua condiție este existența unui prejudiciu. Cea de-a treia condiție este existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și se materializează prin existența unei relații directe de la cauză la efect, în sensul că provocarea insolvabilitatea persoanei juridice prin nedeclararea/neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, precum și pentru nedeschiderea procedurii insolvenței se datorează faptelor ilicite săvârșite în forma prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Instanța de control judiciar reține că reaua-credință nu presupune o simplă culpă a administratorului societății în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci o atitudine asumată de persoana în cauză care, conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârșește un act sau un fapt contrar legii sau al celorlalte norme de conviețuire socială.

Recurentele-pârâte nu au dovedit în ce constă comportamentul necorespunzător al acesteia, limitându-se doar la indicarea unor împrejurări de fapt vizând neîndeplinirea obligațiilor legale.

Astfel, nu se poate prezuma că toate situațiile de neplată a obligațiilor fiscale se datorează relei credințe a administratorului, astfel cum susține recurenta.

Împărtășind opinia instanței de fond, Înalta Curte reține, în raport de adresele depuse la dosarul de fond, că în ceea ce privește nedeschiderea procedurii insolvenței, prezintă relevanță notificarea adresată pârâtei la data de 26 februarie 2016 privind acordarea de facilități fiscale cu angajamentul achitării datoriilor. Totodată, prin Acordul de principiu nr. 8512/13.05.2016 reiese că la data de 13.05.2016, societatea debitoare S.C. B.. S.R.L. a obținut eșalonarea la plată a sumei de 636.736 RON, datoriile societății debitoare către organul fiscal central fiind de 640.603 RON.

Ulterior organul fiscal a anulat din oficiu înregistrarea societății în scopul de TVA și, deși societatea a obținut în instanță suspendarea acestei măsuri, reînregistrarea societății în scop de TVA s-a efectuat doar la 6 octombrie 2016, rezultând că pe parcursul anului 2016, societatea debitoare, prin administrator, a întreprins demersuri pentru a obține eșalonarea la plată a obligațiilor scadente.

Prin urmare, analizând criticile din recurs prin raportare la dispozițiile legale incidente, se constată că, în mod judicios, prima instanță a concluzionat că din nicio probă nu rezultă că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății s-ar datora relei-credințe a reclamantei.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 184 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2021.