ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1429/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal la data de 19.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, anularea Deciziei nr. 3931/13.09.2017 emisă de DGRFP Brașov prin care a fost respinsă ca nedepusă în termen contestația formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017 emisă de AJFP Brașov și obligarea pârâtei DGRFP Brașov la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a contestației.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La primul termen de judecată, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat și anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017.

Prin sentința nr. 145 din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 3931/13.09.2017 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

De asemenea, a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.470 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au promovat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, criticând hotărârea pentru nelegalitate, astfel că, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii și menținerii deciziilor contestate.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a reținut eronat că nu a fost făcută dovada relei-credințe a reclamantului, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., condiție esențială pentru a putea fi atrasă răspunderea solidară a acestuia.

Din această perspectivă, recurentele au menționat că, contrar atribuțiilor sale prevăzute de lege și principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, reclamantul a manifestat ignoranță și pasivitate în relația cu organele fiscale și abordarea în raport cu obligațiile față de bugetul statului.

Față de contextul faptic al speței deduse judecății, învederează recurentele, se poate constata că reaua-credință a reclamantului rezidă din inacțiunile reprezentate de neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate la buget, coroborat cu neprezentarea documentelor contabile ale societății, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, în pofida faptului că a fost notificat în acest sens, precum și cu lipsa demersurilor necesare în scopul diminuării obligațiilor fiscale, în condițiile în care societatea a efectuat activități generatoare de venituri.

Prin urmare, se poate constata că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în cauză fiind dovedite atât starea de insolvabilitate a societății debitoare, cât și reaua-credință a administratorului-asociat, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Recurentele au mai formulat critici și cu privire la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, afirmând că proba cu expertiza, administrată în fața instanței de fond, nu a fost solicitată de către acestea, neputând fi reținută nici reaua lor credință și nici exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În susținerea acestei poziții procesuale, intimatul a învederat că soluția primei instanțe este corectă, în condițiile în care: a deținut calitatea de asociat și administrator al societății în perioada 2010-2012, perioadă în care activitatea societății a fost suspendată, neavând astfel activitate; în septembrie 2012 s-a dispus cooptarea unui nou asociat revocarea sa din funcția de administrator la data de 24.12.2012; în aceeași perioadă a emis o procură specială pentru înstrăinarea părților sociale pe care le deținea în societate, chiar dacă mandatarul desemnat nu a înțeles să își execute culpabil mandatul; obligațiile fiscale pentru a căror neachitare, la termenul scadent, i-a fost atrasă răspunderea solidară, privesc perioada septembrie 2012- decembrie 2014, perioadă în care nu mai avea calitatea de administrator și încheiase contractul de cesiune de părți sociale.

Intimatul a precizat astfel că, în asemenea condiții, nu se poate reține reaua sa credință.

II. Procedura în fața instanței de recurs.

Analizând sentința pronunțată de instanța de fond, prin raportare la contextul faptic rezultat din probatoriul administrat în fața acesteia și ținând seama de cadrul legal incident speței dedusă judecății, precum și prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva acesteia este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte reține că potrivit alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta:

- lit. b) - administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

- lit. d) - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017 a fost emisă de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, având în vedere dubla calitate a reclamantului A. în societatea B. S.R.L., respectiv cea de asociat și administrator al societății, debitor declarat insolvabil de organele fiscale prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/15.04.2016 emis de aceeași unitate fiscală, în considerarea dispozițiilor legale anterior evocate.

Decizia a fost motivată prin aceea că, pentru activitatea desfășurată, debitorul S.C. B. S.R.L. datorează la bugetul general consolidat obligații fiscale în cuantum de 6.377.280 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, dobânzi și amenzi, neachitate în termen, cu scadență începând din 25.01.2016, respectiv 05.09.2016 și până la data emiterii deciziei, pentru a căror recuperare au fost întreprinse măsuri de executare silită constând în emiterea de somații și adrese de înființare a popririi asupra disponibilităților bănești, toate comunicate societății conform prevederilor legale incidente, nefiind însă necontestate, dar administratorul societății și asociații nu au făcut dovada stingerii obligațiilor.

În plus, s-a reținut prin decizia menționată, obligațiile societății au fost stabilite de Activitatea de inspecție fiscală și se raportează la perioada 2010-2014, perioadă în care a derulat tranzacții constând în livrări declarate de partenerii comerciali prin intermediul declarației 394, cu privire la care, asociații și administratorii acesteia, cu rea-credință, nu au calculat și nu au declarat obligațiile datorate, iar activitatea a fost desfășurată fără a ține contabilitatea conform legii, aspect rezultat din Raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 27.06.2016.

Raportat la aspectele factuale ale speței dedusă judecății, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului A., în mod eronat reținându-se neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia, având în vedere calitatea de asociat și administrator al S.C. B. S.R.L..

În cazul de față, din prevederile legale mai sus menționate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului/asociatului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 265 Codul de procedură fiscală și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea, în cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) și provocarea insolvabilității persoanei juridice prin acțiuni de ascundere sau înstrăinare, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului, în cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât și a administratorului.

Dacă în privința îndeplinirii primei condiții, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergențe de opinie între părți, existența acesteia fiind deplin dovedită de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/15.04.2016, în privința celei de-a doua condiții, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelență subiectivă a organelor fiscale, revine instanței de judecată stabilirea existenței sau inexistenței acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menționează că în speță este vorba, așadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacțiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat și/sau achitat obligațiile fiscale la scadență, iar pe de altă parte despre împrejurarea că asociatul debitoarei a ascuns, sub orice formă, activele acesteia.

Tinând seama de aceste aspecte, instanța de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligațiile administratorilor se numără și cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăsește, conform legii societăților comerciale, respectiv art. 73 și obligația de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Faptul că intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat și administrator al societății declarată insolvabilă (administrator până la data de 24.09.2012 și asociat până la data de 20.12.2013), conform datelor rezultate din evidențele ORC de pe lângă Tribunalul Brașov, în această perioadă societatea efectuând livrări nedeclarate către parteneri comerciali, fără a se face dovada că sumele obținute din aceste operațiuni au fost folosite pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate.

În concluzie, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a acestuia prin decizia contestată, reaua sa credință rezultând din încasarea contravalorii livrărilor fără ca sumele obținute să revină societății căreia acestea îi aparțineau pentru stingerea obligațiilor fiscale.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit aplicației fiscnet, astfel cum s-a reținut prin Raportul de inspecție fiscal xnr. x/27.06.2016 existent la dosarul cauzei, societatea nu a depus situații financiare anuale la 31.12.2012, însă a depus deconturi de TVA pentru trimestrele III și IV 2012, conform acestora încasând venituri și achiziții, situația fiind similară și în anul 2013.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond prin sentința atacată, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimențială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b) și d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenței obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua credință a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, coroborat cu ascunderea activelor societății rezultată din nedepunerea situațiilor financiare anuale, constând în nedeclararea și necalcularea obligațiilor datorate la bugetul de stat, aferente tranzacțiilor derulate în perioada de referință anterior menționată.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credință a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranța cât și pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relația cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 și 12, referitoare la obligația de cooperare și bună credință.

Abordarea intimatului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, Înalta Curte reține că acesta nu a manifestat diligența unei persoane/administrator de bună credință, în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală inacțiunea acestuia neputând fi calificată decât ca fiind rezultatul relei sale credințe.

Așadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului/asociatului debitorului insolvabil, în accepțiunea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanțiată sau condiționată, cum greșit a apreciat judecătorul fondului, de existența unei legături de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvabilitate și nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credință nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acțiuni, ci trebuie avute în vedere și inacțiunile, contextualizate conform celor mai sus reținute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligențele administratorului/asociatului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Așa fiind, Înalta Curte, are în vedere că intimatul-reclamant se face vinovat de nedeclararea și neachitarea, la scadență, a obligațiilor fiscale ale societății debitoare și reține că faptele acestuia, exercitate în timpul mandatului de administrator, coroborat cu statutul său de asociat, constând în lipsa acțiunilor și deciziilor de declarare și achitare, s-au concretizat în acumularea de debite restante datorate bugetului general consolidat al statului.

Un ultim aspect se impune a fi cristalizat iar acesta privește apărarea reclamantului, eronat apropiată de către judecătorul fondului, potrivit căreia, acesta a avut reprezentarea faptului că a cesionat părțile sociale deținute în societate, astfel că lipsa sa de implicare în activitatea societății nu poate fi caracterizată ca fiind animată de rea-credință, în accepțiunea legii.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit procurii speciale autentificate sub nr. x/24.12.2012, existentă la dosarul instanței de fond, reclamantul, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., a împuternicit-o pe numita C., ca, în numele său și pentru acesta, să semneze un contract prin care părțile sale sociale deținute în societate, să fie cedate numitului D..

Această împrejurare însă nu este de natură să înlăture atribuțiile și responsabilitățile reclamantului în calitatea sa de asociat care s-a perpetuat până la data de 20.12.2013, conform informațiilor rezultate din evidențele ORC de pe lângă Tribunalul Brașov, astfel încât pentru creanțele fiscale aferente operațiunilor desfășurate de societate în perioada 2012-trimestrul III, în care a deținut calitatea de administrator și trimestrul IV, până la 20.12.2013, când a încetat și calitatea sa de asociat, acesta este ținut să răspunde solidar pentru obligațiile de plată restante ale societății debitoare declarate insolvabile.

Având în vedere cele anterior expuse, constatând că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017, a persoanei fizice reclamantă, în calitate de administrator și asociat, este legală, precum și faptul că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, fapt care atrage incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va proceda la admiterea recursului declarat de pârâte, cu consecința casării în parte a hotărârii atacate și, rejudecând procesul în fond, va respinge capătul de cerere din acțiunea completată referitor la anularea deciziei menționate, ca neîntemeiat.

Întrucât prin recursul declarat de către pârâte nu au fost aduse critici manierei în care instanța de fond a soluționat capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 3931/13.09.2017 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, Înalta Curte va menține soluția dată acestuia, intrând în autoritatea lucrului judecat.

Totodată, rejudecând fondul și din perspectiva cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov la plata către reclamant a sumei de 950 RON cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată, aferente admiterii capătului de cerere referitor la anularea deciziei nr. 3931/13.09.2017emisă de către pârâta menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 145 din 10 octombrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Respinge capătul de cerere din acțiunea completată referitor la anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.02.2017.

Menține soluția dată capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 3931/13.09.2017 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Obligă pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov la plata către reclamant a sumei de 950 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.