ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2276/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2015, reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a formulat contestație împotriva hotărârii nr. x/11.11.2015, emise de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3556 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a anulat Hotărârea nr. x/11.11.2015, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pe care l-a obligat la plata a 50 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Soluționând recursurile promovate în cauză, prin Decizia civilă nr. 2616/16.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca tardiv recursul declarat de pârâta A (mama intimatului-pârât B) și a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a casat sentința recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În etapa rejudecării cauzei, prin încheierea din 9 septembrie 2020, s-a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât, a lui B, devenit între timp major.

Prin Sentința nr. 189 din 20 mai 2021, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combarea Discriminării și B, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, au fost formulate, în esență, criticile ce vor fi expuse rezumativ în cele ce urmează:

Instanța de fond a reținut greșit, în opinia recurentei-reclamante, puterea de lucru judecat a unor considerente decizorii din cuprinsul Sentinței civile nr. 3556 din 16 noiembrie 2016, privind tratamentul discriminatoriu stabilit inițial de Curtea de Apel București, fără a ține seama de faptul că prin decizia nr. 2616/16.05.2019 această sentință a fost casată în totalitate și s-a dispus rejudecarea cauzei.

Nu a fost avută în vedere împrejurarea că, în cadrul normativ privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne și a Poliției Române (OUG nr. 30/2007 și Legea nr. 218/2002) și potrivit art. 20 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, directorul general al instituției recurente este ordonator terțiar de credite, astfel că nu putea efectua lucrări sau achiziții suplimentare în absența unor fonduri alocate cu această destinație de către ordonatorul secundar de credite, respectiv inspectorul general al Poliției Române.

Prin măsurile pe care le-a luat pentru a nu crea un tratament diferențiat, recurenta-pârâtă a demostrat că este de bună credință, dar spațiul disponibil în vecinătatea căilor de acces nu permite construirea unei de rampe care să respecte prevederile Normativului privind adaptarea clădirilor civile și spațiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap NP 051/2012- Revizuire NP 051/2000. În schimb, la data de 18.12.2017 a fost achiziționat un dispozitiv medical tip elevator pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, care a fost repartizat Secției 19 Poliție, dar acest dispozitiv poate deservi, la cerere, toate celelalte subunități de poliție care nu sunt dotate cu rampe pentru facilitarea accesului persoanelor în cauză.

Cu privire la sancțiunea contravențională, recurenta-reclamantă a arătat că OG nr. 2/2001 se completează cu Codul penal în ceea ce privește vinovăția, astfel că, fiind în imposibilitate de a pune în aplicare prevederile legale în materie, nu poate fi subiect activ al contravenției.

Prin urmare, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București nu a creat un tratament discriminatoriu, ci a respectat legislația în vigoare.

Intimatul-pârât B a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe, formulând apărări cu privire la argumentele prezentate în recurs.

Deși a fost legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combarea Discriminării nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimata- reclamantă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a învestit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din OG nr.137/2000, cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. x/11.11.2015, adoptată de intimatul- pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin hotărârea contestată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, învestit fiind cu o petiție prin care petenta A a reclamat lipsa locului de parcare și a rampei de acces în Secția 19 Poliție pentru persoanele cu dizabilități, a constatat că aspectele sesizate constituie un tratament discrimintoriu, conform art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h din OG nr. 137/2000, față de efectele create prin îngrădirea accesului persoanelor cu dizabilități, și a aplicat sancțiunea amenzii în cuantum de 2000 lei, conform art. 26 din OG nr.137/2000, coroborat cu art. 8 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Totodată, la pct. 2 din dispozitivul hotărârii CNCD a formulat recomandarea ca Direcția Generală de Poliție a Municipiului București să depună toate diligențele în vederea respectării principiului egalității de șanse și, în termen de 6 luni de la primirea hotărârii, să dispună toate măsurile necesare în vederea realizării/executării rampelor de acces pentru persoane cu dizabilități la toate secțiile de poliție din subordine.

Curtea de apel a examinat motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate de reclamantă în raport cu probele administrate în cauză, cu legislația națională și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ajungând la concluzia că hotărârea CNCD este legală.

Această soluție este împărtășită și de instanța ce control judiciar, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, raportat la limitele controlului judiciar ce poate fi exercitat în recurs conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce vizează aspecte de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii atacate. Recursul este o cale de atac nedevolutivă, care are ca scop verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare invocate potrivit art. 488 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în pct. 3 din prezenta decizie, criticile formulate de recurentul- pârât în dezvoltarea motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, aplicarea greșită, de către prima instanță, a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, dar și a normelor ce definesc fapta de discriminare, cu precădere în latura ei subiectivă.

Cu privire la primul aspect, instanța de control judiciar constată că susținerile recurentei-pârâte sunt parțial întemeiate, deoarece sentința nr. 3556 din 16 noiembrie 2016 a fost casată în totalitate prin decizia nr. 2616 din 16 mai 2019, în care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare ”pentru că prima instanță nu a făcut o analiză a fondului cauzei deduse judecății”, astfel că nu se pune problema menținerii vreunui considerent de fond care să intre sub incidența art. 430 C. proc. civ., cu trimitere la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Examinând motivarea sentinței atacate cu prezentul recurs, Înalta Curte constată însă că, pornind de la aspectele reținute în hotărârea CNCD contestată, instanța de rejudecare a efectuat o analiză proprie, efectivă și detaliată, în fapt și în drept, a existenței elementelor tratamentului discriminatoriu, fără a-și întemeia soluția exclusiv pe argumentul legat de autoritatea de lucru judecat unor considerente decizorii ale sentinței nr. 3556 din 16 noiembrie 2016, pronunțată în primul ciclu procesual. În contextul raționamentului judiciar expus în motivarea sentinței recurate, referirea dispozițiile art. 430 C. proc. civ., cu trimitere la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței pronunțate în primul ciclu procesual, este mai degrabă un considerent supraabundent, fără un rol decisiv în sprijinirea soluției pronunțate în dispozitiv și a cărui înlăturare nu ar produce niciun efect procesual concret.

În ceea ce privește constatarea faptei de discriminare prevăzute de art. art. 10 lit. h din OG nr. 137/2000 (refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități) în sarcina Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și evaluarea laturii subiective a contravenției, Înalta Curte constată că prima instanță nu a ignorat aspectele privind regimul alocării fondurilor bugetare în raport cu calitatea de ordonator terțiar de credite a directorului instituției, dar a reținut judicios că acestea nu reprezintă o justificare obiectivă a tratamentului diferențiat constând în neasigurarea unei rampe de acces pentru persoanele cu dizabilități, ci constituie, dimpotrivă, un element circumstantial agravant, prin raportare neluarea vreunei măsuri necesare pentru a se asigura conformarea la dispozițiile art. 62 alin. (1) și (3) din Legea nr. 448/2006 (citate în motivarea sentinței).

Or, conform art. 2 alin. (4) din OG nr. 137/2000, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

Aspectele relatate în cererea de recurs, referitoare la achiziționarea unui elevator la data de 18.12.2017 și la caracteristicile spațiului existent la Secția 19 Poliție, așa cum sunt relevate în adresa nr. (...)/04.03.2021, sunt ulterioare emiterii hotărârii CNCD contestate și ar putea avea doar semnificația îndeplinirii recomandării formulate în pct. 2 din dispozitivul hotărârii nr. x/11/11.2015 a CNCD, nefăcând dovada că, anterior sancționării ei, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București ar fi întreprins vreun demers, în limitele atribuțiilor ordonatorului terțiar de credite, în scopul respectării obligațiilor impuse de lege pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de reformare a sentinței în raport cu motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta curte va respinge ca nefondat recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, față de desemnarea pentru intimatul-pârât B a unui avocat din oficiu, ca urmare a admiterii cererii de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenței juridice prin avocat, Înalta Curte va stabili la suma de 1020 lei onorariul definitiv în favoarea doamnei avocat C, iar în temeiul dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, va obliga recurenta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat în favoarea intimatului, de care acesta a beneficiat cu titlu de asistență juridică gratuită în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București împotriva Sentinței nr. 189 din 20 mai 2021 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Stabilește onorariul definitiv în favoarea doamnei avocat C, desemnată să asigure asistența juridică a intimatului-reclamant B, la suma de 1020 lei.

În temeiul dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, obligă recurenta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat în favoarea intimatului, de care acesta a beneficiat cu titlu de asistență juridică gratuită în prezenta cauză,

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.