ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1522/2024

Ședința publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată la data de 26 mai 2020, în dosarul nr. x/2020, plângerea formulată de reclamantul Municipiul București prin Primarul General, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, împotriva hotărârii nr. 786/06.11.2019 adoptate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la sesizarea pârâtei A., reclamantul solicitând, în contradictoriu cu pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1094 din 09 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Municipiul București prin Primar General, împotriva pârâților Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca fiind neîntemeiată și a obligat reclamantul să plătească pârâtei A. cheltuieli de judecată de 600 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 1094 din 09 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Municipiul București prin Primar General, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că motivele instanței pentru care i-au fost înlăturate criticile aduse actului contestat sunt eronate și nu trebuie luate în considerare, întrucât nu s-a reținut că la momentul adoptării hotărârii incriminate ca discriminatoare s-a avut în vedere că aceste stimulente financiare se acordă din bugetul local, pentru comunitatea locală și sunt condiționate de îndeplinirea criteriilor de acordare, criterii care în opinia sa nu pot fi catalogate drept discriminatorii.

Sumele necesare acordării stimulentului aprobat prin Hotărârea CGMB nr. 330/2017, sunt asigurate în integralitate de la bugetul local al Municipiului București, în conformitate cu art. 15 alin. (3) din Legea nr. 292/2011.

Conform dispozițiilor art. 112-115 din Legea nr. 292/2011, autoritățile administrației publice locale au atribuții privind administrarea și acordarea beneficiilor de asistență socială și a serviciilor sociale și pot stabili prin hotărâre de consiliu local procedurile și documentația necesară în vederea stabilirii dreptului la măsurile de asistență socială.

De asemenea, condițiile stabilite prin HCGMB nr. 330/2017 pentru acordarea stimulentului în cuantum de 500 RON lunar, în special condiția de prezentare a Certificatului de încadrare în grad de handicap emis de una din Comisiile de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap de la nivelul sectoarelor municipiului București, sunt valabile pentru toți solicitanții acestui drept, astfel că este respectat principiul egalității de tratament prevăzut de art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu a analizat speța de față raportat la toate prevederile legale invocate în cererea de chemare în judecată și înscrisurile depuse, ci s-a limitat la a prelua susținerile pârâtului CNCD din întâmpinare, înlăturând argumentele sale, considerând că această argumentație nu poate fi scop legitim care să justifice obiectiv tratamentul diferențiat aplicat prin impunerea condiției în discuție.

Recurentul-reclamant a apreciat că sentința atacată este lipsită de temei legal, motivat de faptul că Municipiul București este singura autoritate publică cu atribuții și competențe să dispună în mod legal cu privire la bugetul său, fiindu-i conferit prin lege dreptul de a gestiona și administra bugetul său în realizarea interesului public. Astfel că acordarea suplimentară de stimulente financiare persoanelor cu nevoi special - cetățeni ai Municipiului București - care au fost evaluate și au obținut certificate de încadrare într-un grad de handicap de la una din comisiile Municipiului București nu poate fi considerată discriminare față de alte persoane. Aceste stimulente financiare se acordă din bugetul local al Municipiului București, pentru comunitatea locală, condiționate de îndeplinirea criteriilor de acordare.

Hotărârea nr. 927/2016 pentru modificarea Metodologiei privind organizarea și funcționarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, aprobată prin H.G. nr. 430/2008, act normativ neluat în calcul de CNCD, distinge foarte clar condițiile privind eliberarea certificatelor de încadrare în grad de handicap.

Având în vedere prevederile art. 9 din O.G. nr. 137/2000, recurentul-reclamant a considerat că în mod netemeinic și nelegal instanța a respins cererea formulată de Municipiul București.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General este nefondat, reținând următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art. 2 alin. (1) și ale art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, sunt nefondate.

Astfel, intimata-pârâtă A., persoană cu handicap care deține certificatul de încadrare în grad de handicap nr. x/22.10.2009, eliberat de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți din cadrul Consiliului Județean Teleorman ca urmare a faptului că la acea dată domicilia și își desfășura activitatea în localitatea Alexandria din județul Teleorman. Cu toate că din anul 2011 domiciliază în municipiul București și plătește taxe și impozite la bugetul local al sectorului 6 pentru imobilele pe care le deține în proprietate, nu beneficiază de stimulentul de 500 RON pe lună pentru integrarea socială a persoanelor adulte cu handicap, în baza H.C.G.M.B. nr. 330/30.08.2017, pe motiv că nu îndeplinește condițiile de acordare, în sensul că nu are certificat de încadrare în grad de handicap emis de una din comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap de la nivelul sectoarelor municipiului București.

În urma sesizării petentei A., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 786/06.11.2019, a concluzionat că respectivul criteriu de eligibilitate analizat are caracter discriminatoriu, prin normele de aplicare ale H.C.G.M.B. nr. 330/30.08.2017 ajungându-se la situația ca persoane domiciliate/cu reședința pe raza administrativ-teritorială a municipiului București să nu beneficieze de stimulentul de inserție socială, ceea ce constituie faptă de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și contravenție potrivit art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, astfel că s-a dispus sancționarea părții reclamate cu avertisment potrivit art. 5 alin. (2) și art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare și s-a recomandat părții reclamate să întreprindă toate măsurile necesare în vederea eliminării oricăror condiții discriminatorii create, în termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii.

Reclamantul Municipiul București prin Primarul General a solicitat anularea acestei hotărâri, iar Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) și ale art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (...) h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități".

Nu în ultimul rând, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 448/2006 statuează că: "Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte".

Astfel cum este reglementat de dispozițiile legale mai sus enunțate, autoritățile publice au obligația să își aducă concursul în ceea ce privește promovarea și respectarea drepturilor acestei categorii de persoane bine definite, anume persoanele cu handicap.

În acest sens, se reține că, deși administrația publică locală din municipiul București a considerat oportun să instituie un beneficiu de asistență socială în bani, susținut din bugetul local, acestei categorii de persoane, a reglementat totodată condiția discriminatorie ca solicitantul stimulentului de integrare socială să dețină un certificat emis de una dintre comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap de la nivelul sectoarelor municipiului București, fiind săvârșită o faptă de discriminare în cadrul acestei categorii pe criteriul domiciliului avut la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant apreciază în mod greșit că instituirea acestui criteriu discriminatoriu poate fi justificată prin faptul că are dreptul legal de a dispune cu privire la bugetul său, fiindu-i conferit prin lege drepul de a gestiona și administra bugetul său în realizarea interesului public, respectiva condiție fiind justificată ca o măsură pentru a se preveni migrarea spre municipiul București a unor persoane adulte cu handicap din localitățile învecinate.

Această atitudine a recurentului se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 redate anterior, întrucât, astfel cum în mod corect a constatat instanța de fond, o astfel de argumentație nu poate fi considerată scop legitim care să justifice obiectiv tratamentul diferențiat aplicat prin impunerea condiției în discuție.

Raportat la situația de fapt reținută în cauză, se are în vedere faptul că oricum doamna A. nu a procedat la schimbarea domiciliului său după adoptarea H.C.G.M.B. nr. 330/30.08.2017, ci are domiciliul stabilit în sectorul 6 al municipiului București încă din anul 2011, după cum rezultă din cartea sa de identitate, astfel că nu poate fi privată de beneficiul stimulentului financiar pentru reintegrare socială numai pe considerentul că certificatul prin care a fost încadrată în grad de handicap a fost emis în anul 2009 de comisia din cadrul Consiliului Județean Teleorman.

De altfel, în temeiul art. III din H.G. nr. 927/2016, preschimbarea certificatului prin care a fost încadrată în grad și tip de handicap, cu termen de valabilitate permanent (nerevizuibil), s-a făcut în anul 2018, de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Local al Sectorului 6 București. Preschimbarea certificatului nu are relevanță numai pentru acordarea facilă a prestațiilor sociale prevăzute de Legea nr. 448/2006, ci și pentru prestațiile de asistență socială tocmai pentru că definitivează situația juridică a unei persoane adulte cu handicap care locuiește din 2011 din municipiul București.

Instanța de control judiciar reține că, potrivit definiției discriminării, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Or, în cauză, pentru solicitanții stimulentului de integrare socială care nu dețin un certificat emis de una dintre comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap de la nivelul sectoarelor municipiului București ar rezulta o restrângere a dreptului de a beneficia de acest ajutor acordat persoanelor cu handicap.

Astfel, nu poate fi negată existența unei discriminări pe criteriul domiciliului avut la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap.

Nu în ultimul rând, referitor la invocarea de către recurentul-reclamant a prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, instanța de control judiciar reține că ceea ce i se impută autorității publice în cauză nu este că a luat măsuri în favoarea unui grup de persoane, în speță instituirea unui stimulent financiar în beneficiul persoanelor cu handicap, ci că a reglementat o condiție de eligibilitate pentru obținerea acestui beneficiu care creează o situație de discriminare în cadrul acestei categorii, pe criteriul domiciliului avut la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap.

În aceste condiții, este corectă concluzia instanței de fond în sensul că reclamantul nu a prezentat critici care să conducă la constatarea nelegalității actului administrativ atacat, iar faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că sentința atacată este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a format convingerea în sensul temeiniciei hotărârii contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu înseamnă că prima instanță s-a limitat doar la a prelua susținerile pârâtului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din întâmpinare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamantul Municipiul București prin Primarul General, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1094 din 09 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 1.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.