ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 404/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Local Sector 4 București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 588 din 18.09.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Colegiul Director din cadrul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 633 din 16 iulie 2020, a respins acțiunea, așa cum a fost precizată, formulată de reclamant ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Consiliul Local Sector 4 București, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea prezentului recurs, schimbarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată arătând în esență următoarele:

În fapt, Primarul Sectorului 4 București a solicitat anularea Hotărârii nr. 588 din 18.09.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Colegiul Director din cadrul CNCD.

Prin sentința civilă nr. 633/16.07.2020, Curtea de Apel București a respins acțiunea, așa cum a fost precizată și a obligat reclamantul la plata către pârâtul A. a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Consideră că, în mod greșit instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, reținând că, recurentul a admis aplicarea unui tratament diferențiat persoanelor fizice și juridice cu ocazia stabilirii taxei de salubrizare, însă îl consideră justificat de necesitatea asigurării continuității serviciului de salubrizare la nivelul Sectorului 4.

Totodată, instanța de fond a reținut că recurentul nu a respectat principiul plătește pentru cât arunci, în cazul particular al intimaților A. și B..

Soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 484 alin. (3) Codul fiscal, conform căruia, taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice si juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituția sau serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare și funcționare al acestora, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestații ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.

Raportat la prevederile legale mai sus menționate, taxele speciale se încasează atât de la persoane fizice cât și de la persoane juridice care beneficiază de serviciul de salubrizare. Prin urmare, taxa de salubrizare este datorată și de C., care beneficiază de serviciile de salubrizare, atât ca persoane fizice, cât și ca persoane fizice autorizate.

Fapta recurentului de a aplica modalități diferite de taxare în cazul persoanelor fizice și juridice, nu este discriminatorie, astfel cum a reținut greșit instanța de fond, și a concluzionat că, recurentul ar fi recunoscut aplicarea unui tratament diferențiat intimaților, în calitatea lor de persoane fizice și liber profesioniști.

În speța de față nu există un tratament diferențiat aplicat unor persoane aflate în poziții comparabile, ci diferite, întrucât este vorba de persoane fizice ale căror deșeuri provin din activități menajere și persoane fizice autorizate în baza unor legi speciale, ale căror deșeuri provin din activități economice. Prin urmare, la sediul profesional al intimaților, care este și locuința lor proprie, se produc atât deșeuri menajere (pentru ridicarea cărora intimații achită o taxă fixă) cât și deșeuri din activități profesionale (pentru care intimații achită o taxa în funcția de propria estimare).

De asemenea, arătă că nu este îndeplinită nici a doua condiție pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare, respectiv în hotărârea contestată nu este indicat niciunul din criteriile de discriminare limitativ prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Or, instanța de fond, în mod eronat a reținut că, recurentul "nu poate justifica discriminarea pe criteriul formei de organizare a utilizatorului", criteriu care nu este prevăzute de lege.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 483, art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Codul administrativ O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 211/2011 și Legea nr. 101/2006.

Legal citați, intimații pârâți au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței recurate, arătând în esență, următoarele:

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că, hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor legii, respectiv ale art. 484 alin. (3) Codul fiscal și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

Soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, aceasta a stabilit în mod corect că în prezenta cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se constata existența unei fapte de discriminare apreciind că Hotărârea CNCD este legală și se impune a fi menținută.

CEDO a apreciat prin jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumita marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (ex.: Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996). în hotărârea dală în cazul Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000, CEDO a concluzionat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile"'.

În concluzie, există o diferențiere dacă persoanele aflate în situații similare sunt tratate în mod diferențiat, sau dacă persoane aflate în situații diferite sunt tratate în mod identic. Diferențierea trebuie să se bazeze pe comparația față de alte persoane, grupuri sau comunități (O.G. nr. 137/2000, art. 1 alin. (3):

"Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele a/late în situații comparabile"). Comparabilitatea se analizează în raport cu dreptul invocat ca fiind restrâns sau înlăturat.

Prin susținerile sale Consiliul Local Sector 4 București nu a dovedit că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 490 alin. (2) raportat Ia art. 205-206 C. proc. civ. precum și temeiurile de drept invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recurentul reclamant și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sunt întemeiate criticile recurentului reclamant referitoare la greșita constatare a întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru a se constata existența unei fapte de discriminare, de către instanța de fond.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menționate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."

Rezultă din cele expuse în precedent că, pentru existența unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferențiat al petentului/petenților în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influențat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al reclamantului vătămat, iar în final dacă lipsește în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferență de tratament.

Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare.

În dezacord cu concluzia la care a ajuns instanța de fond, instanța de control reține că, mijloacele de probă administrate în fața C.N.C.D. cât și cele administrate de instanța de fond sunt de natură a duce la concluzia că, intimații pârâți nu au fost supuși unui tratament discriminatoriu din partea recurentului reclamant Consiliul Local Sector 4 București.

Astfel, instanța de fond nu a făcut o interpretare și aplicare judicioasă a dispozițiilor legale cuprinse în art. 2, art. 20 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte reține că, pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

Contrar susținerilor intimaților pârâți, în speța de față nu există un tratament diferențiat aplicat unor persoane aflate în poziții comparabile, ci diferite, întrucât este vorba de persoane fizice ale căror deșeuri provin din activități menajere și persoane fizice autorizate în baza unor legi speciale, ale căror deșeuri provin din activități economice. Prin urmare, la sediul profesional al intimaților, care este și locuința lor proprie, se produc atât deșeuri menajere (pentru ridicarea cărora intimații achită o taxă fixă) cât și deșeuri din activități profesionale (pentru care intimații achită o taxa în funcția de propria estimare).

Totodată, nu este îndeplinită nici condiția pentru constatarea existenței unei fapte de discriminare, respectiv în hotărârea contestată nu este indicat niciunul din criteriile de discriminare limitativ prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte reține că, soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 484 alin. (3) Codul fiscal, conform căruia, taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice și juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituția sau serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare și funcționare al acestora, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestații ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.

Raportat la prevederile legale mai sus menționate, taxele speciale se încasează atât de la persoane fizice cât și de la persoane juridice care beneficiază de serviciul de salubrizare. Prin urmare, taxa de salubrizare este datorată de intimații pârâți, care beneficiază de serviciile de salubrizare, atât ca persoane fizice, cât și ca persoane fizice autorizate.

La nivelul Sectorului 4 București, taxa de salubrizare a fost instituită de către Consiliul Local al Sectorului 4 prin HCLS4 nr. 9/2017 și modificată prin HCLS4 nr. 95/2017, pentru toți beneficiarii serviciului de salubrizare din Sectorul 4, persoane fizice și juridice, conform competenței sale exclusive acordată de legea specială, Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit art. 6 alin. (1) lit. k), dar) și pentru îndeplinirea obligației instituite în sarcina sa de același act normativ, potrivit dispozițiilor art. 26. alin. (1) și alin. (3).

Taxa de salubrizare este datorată atât pentru serviciile de colectarea deșeurilor, cât si pentru activitățile pentru întreținerea spatiilor publice (curățenie prin măturare, aspirare, spălare si deszăpezire a spatiilor publice, inclusiv căi de acces aflate pe raza administrativ teritorială a Sectorului 4, care sunt sau pot fi accesate de orice locuitor al Sectorului 4, fiind în beneficiul întregii comunități locale).

Potrivit art. 1 alin. (7) din Anexa 1 la HCLS nr. 95/2017, în cazul unui proprietar care desfășoară activitate economică într-un imobil compus din mai multe apartamente, pentru a se individualiza cantitatea de deșeuri, impunerea se face în funcție de declarația depusă de acesta, dar nu mai puțin de 1 m

3

/lună.

Prin urmare, taxa de salubrizare datorată de către C., în calitatea lor de persoane fizice autorizate a fost calculată în baza propriilor lor declarații, prin care au estimat cantitatea de deșeuri pe care o vor genera, astfel că în mod greșit a reținut instanța de fond că, recurentul nu ar fi respectat principiul plătește pentru cât arunci în cazul intimaților.

Conform Legii nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, cu modificările și completările ulterioare, aplicarea principiului plătește pentru cât arunci, se realizează după caz, în baza următoarelor criterii: cantitatea de deșeuri generată/tipuri de deșeuri generate/volumul recipientului/frecvența de preluare a deșeurilor, iar producătorii de deșeuri și autoritățile administrației publice locale sunt obligați să atingă, până la 31 decembrie 2020, un nivel de pregătire pentru reutilizare și reciclare a deșeurilor cel puțin pentru deșeurile de hârtie, metal, plastic și sticlă provenind din deșeuri menajere sau, după caz, din alte surse, în măsura în care aceste fluxuri de deșeuri sunt similare deșeurilor care provin din gospodării, de minim 50% din masa totală.

Aplicarea acestui principiu presupune stabilirea unei taxe generale pentru toți locuitorii Sectorului 4, întrucât individualizarea în funcție de cantitatea de deșeuri generată, nu ar fi posibil din punct de vedere organizatoric și financiar. Această situație se aplică persoanelor care locuiesc în Sectorul 4 al Municipiului București.

În cazul persoanelor juridice, inclusiv persoane fizice autorizate, s-a hotărât că taxa se calculează în funcție de estimările cuprinse în propriile lor declarații date în fața organului fiscal. Pentru acest motiv s-a instituit o taxă generală, egală pentru toți locuitorii, persoane fizice ai sectorului, calculată în urma unei estimări a cantității de deșeuri generate și a volumului de servicii de salubrizare (măturare, aspirare, etc) prestate. În cazul persoanelor juridice, taxa de salubrizare se calculează în funcție de cantitatea de deșeuri pe care utilizatorul estimează că o va genera conform propriei sale declarații.

Rațiunea stabilirii taxei pentru persoane juridice, sau persoane fizice autorizate în baza unor legi speciale, -cum este și cazul intimaților- în funcție de cantitatea de deșeuri generată și nu de numărul de persoane care au domiciliul declarat în aceeași locuință (ca la persoanele fizice) constă în faptul că, persoanele juridice sunt formate din colectivități de persoane fizice cu domiciliul la alte adrese decât cea la care se află sediul firmei respective, dar care produc deșeuri la sediul firmei.

Astfel, în raport de cele expuse anterior, reiese că, fapta recurentului de a aplica modalități diferite de taxare în cazul persoanelor fizice și juridice, nu este discriminatorie, astfel cum a reținut greșit instanța de fond,

Prin urmare, având în vedere considerentele de fapt și de drept învederate anterior, Înalta Curte reține că, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea formulată de reclamant.

Va anula Hotărârea nr. 588 din 18.09.2019, pronunțată de Colegiul director din cadrul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul Consiliul Local Sector 4 București împotriva sentinței nr. 633 din 16 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamant.

Anulează Hotărârea nr. 588 din 18.09.2019, pronunțată de Colegiul director din cadrul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.