ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2529/2022

Ședința publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 02.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 177/13.03.2019 emisa de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) să se dispună anularea acesteia ca netemeinică si nelegală.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 289 de la data de 20 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul București prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 289 de la data de 20 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de recurs reclamantul Municipiul București prin Primar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, cu casarea sentinței civile recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În esență, în motivare, a susținut că sentința civilă atacată este netemeinică și nelegală, Municipiul București fiind singura autoritate publică cu atribuții și competențe să dispună în mod legal cu privire la bunurile sale, fiindu-i conferit prin lege dreptul de a gestiona și administra bunurile din patrimoniul sau în realizarea interesului public.

A mai precizat recurentul că analiza instanței de contencios administrativ trebuie să aibă la bază criteriul de legalitate, iar nu pe cel de oportunitate.

În același sens, a invocat recurentul disp. art. 9 din O.G. nr. 137/2000 care prevede faptul că măsurile luate de autoritate sau de persoane juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități, vizând asigurarea dezvoltărilor firești și realizarea efectivă a egalității de șanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunități, precum și măsurile pozitive ce vizează protecția grupurilor defavorizate, nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanțe.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului cu consecința admiterii și a cererii de chemare în judecată.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimații - pârâți nu au formulat apărări în cauza de față.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Recurentul–reclamant a supus controlului de legalitate Hotărârea nr. 177/13.03.2019 emisa de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării prin care a fost constatată săvârșirea faptei de discriminare de la art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit.) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare de către Municipiul București.

În esență, în sarcina recurentului-reclamant s-a reținut că a săvârșit fapta de discriminare de la art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. H) din O.G. nr. 137/2000, dată fiind excluderea medicilor din rețeaua școlară de la facilitatea obținerii unei locuințe de serviciu, facilitate stabilită de prevederile H.C.G.M.B. nr. 588/2018 privind demararea procedurilor de identificare, negociere și achiziționare de unități locative cu destinația de locuințe pentru personalul angajat în unitățile sanitare aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București prin Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale.

Pentru a constata săvârșirea faptei de discriminare antemenționate, Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a reținut că prin dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.C.G.M.B. nr. 588/06.09.2018 privind demararea procedurilor de identificare, negociere și achiziționare de unități locative, cu destinația de locuințe pentru personalul angajat în unitate sanitare aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București prin Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București, se instituie o facilitate personalului angajat în unitățile sanitare aflate în subordinea C.G.M.B., constând în achiziționarea de unități locative, cu destinația de locuințe.

Instanța de fond a menținut decizia emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

Astfel, instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Totodată, potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000 "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:

….h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități."

Astfel, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

În ceea ce privește examinarea condițiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispozițiilor ordonanței rezultă că, pentru a fi în prezența unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile); existența unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricția sau preferința să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

Critica sentinței de fond, din perspectiva aplicării greșite de către prima instanță a normelor de drept material, nu se confirmă câtă vreme, în mod real, prin atitudinea sa autoritatea publică a creat o situație de discriminare în cadrul aceleași categorii profesionale, respectiv între medicii care desfășoară activitate în spitale și medicii stomatologi care activează în cadrul unui cabinet medical.

Astfel, contrar celor arătate de recurent, deși măsura (facilitatea) achiziționării de unități locative, cu destinația de locuințe pentru personalul angajat în toate unitățile sanitare aflate în subordinea Consiliului General al Municipiului București prin Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București, este în concordanță cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituția României, prin art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 1 a H.C.G.M.B. nr. 753/22.11.2018 privind aprobarea metodologiei de lucru pentru atribuirea locuințelor de serviciu către personalul angajat în unitățile sanitare aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București prin Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București, a documentelor necesare întocmirii dosarului, a criteriilor și punctajelor aferente pentru întocmirea listei de priorități s-a creat situația de defavoare, reținută și de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, pentru medicii care nu – și desfășoară activitatea în cadrul unei unități spitalicești.

Ca atare, din analiza celor anterior indicate reiese că fapta de discriminare reținută în cauză se confirmă mai ales că, însuși recurentul a recunoscut că a aplicat un tratament diferențiat pentru aceeași categorie a medicilor, cu motivația că activitatea desfășurată în spitale prezintă o complexitate și un nivel de stres mai mare decât cea desfășurată în cabinetele medicale, iar demararea procedurilor de achiziționare de unități locative cu destinația de locuințe de serviciu pentru angajații din cadrul unităților sanitare cu paturi a fost de a asigura un cadru cât mai favorabil pentru desfășurarea actului medical, de a asigura personalului medical/nemedical din spitale condiții propice de muncă, fără a fi tentați să părăsească țara; exceptarea cadrelor medicale ce lucrează în alte unități sanitare decât spitale este astfel justificată de rațiunea de a opri exodul medicilor din spitalele capitalei.

Înalta Curte nu poate reține nici alegațiile recurentului-reclamant, potrivit cărora, în cauză nu există un criteriu de discriminare în speța de față, în condițiile în care intimata - pârâtă A. este cadru medical, desfășurându-și activitatea în cadrul unui cabinet școlar, fiind angajată cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată la Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București, tratamentul diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existenta unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile) rezultând din faptul că prin introducerea și menținerea măsurii de acordare a locuințelor de serviciu, aceasta este exclusă de la obținerea unei locuințe de serviciu doar pe motivul că nu este angajată într-un spital.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 289 din 20 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2022.