ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 182/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 135/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență în Dosarul nr. 1.181/107/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență a dispus, prin Încheierea din 20 decembrie 2024, în Dosarul nr. 1.181/107/2024 sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modalitatea de acordare a celor 10 zile de concediu de odihnă suplimentar conform art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 13 iunie 1995, cu modificările ulterioare, precum și modalitatea de aplicare a sporului de 15% pentru condiții de muncă periculoase sau vătămătoare prevăzut în Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație" din administrația publică centrală, respectiv dacă acesta se aplică la cuantumul salarial avut în anul 2018 sau, respectiv, la cel avut în prezent, raportat și la prevederile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, chiar și pentru salariații care nu au fost cuprinși în buletinele de expertiză emise de direcția sănătate publică județeană la nivelul anului 2018, și care nu au beneficiat de acest spor în anul 2019 și ulterior. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) - capitolul II - Salarizarea - secțiunea a III-a - Sporuri " Art. 25. - Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi (1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz." Anexa nr. VIII - Familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație" - capitolul I litera B - Reglementări specifice funcționarilor publici " Art. 1. - (1) Funcționarii publici beneficiază de un spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare de până la 15% din salariul de bază, dar nu mai mult de 1.500 lei brut lunar corespunzător timpului lucrat. (2) Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum și condițiile de acordare a acestora se stabilesc de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanților funcționarilor publici, în limita prevederilor din Regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens."

Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație" din administrația publică centrală, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 (Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017) Art. 1. alin. (2): " În înțelesul prezentului regulament-cadru, expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) spor pentru condiții de muncă - compensație financiară a riscurilor, acordată personalului care își desfășoară activitatea în condiții de muncă vătămătoare, periculoase, deosebit de periculoase, condiții grele de muncă sau condiții deosebite de muncă reprezentate de izolare; b) condiții de muncă vătămătoare - totalitatea situațiilor care implică risc de îmbolnăvire și/sau contagiune directă sau indirectă, respectiv riscuri asociate datorate condițiilor specifice de desfășurare a activității; c) condiții de muncă periculoase - totalitatea situațiilor în care personalul își desfășoară activitatea în mediul de muncă unde există factori cu grad de pericol ridicat ce pot afecta sănătatea și integritatea fizică și psihică; d) condiții deosebit de periculoase - totalitatea situațiilor în care personalul din instituțiile publice sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor își desfășoară activitatea, în condiții de TBC, bruceloză, gripă aviară, encefalopatii spongiforme transmisibile, salmoneloze, alte zoonoze, pestă, febră aftoasă, leucoze și alte boli asemenea, anatomie patologică, necropsii și medicină legală, precum și corespunzător activității specifice din laboratoarele sanitare și pentru siguranța alimentelor; e) condiții deosebite de muncă reprezentate de izolare - totalitatea situațiilor în care angajatul își desfășoară activitatea în localități amplasate la altitudine, care au căi de acces dificile sau unde atragerea personalului se face cu dificultate." Art. 3. alin. (3): " Locurile de muncă pentru care se acordă sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare sunt acelea care întrunesc cel puțin doi factori de risc din cei prevăzuți la art. 5, astfel cum se prevede în: a) buletinele de determinare, eliberate în condițiile legii; b) buletinele de expertizare, eliberate în condițiile legii de către direcțiile de sănătate publică sau Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Muncii «Alexandru Darabont» - București."

Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 13 iunie 1995, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992) " Art. 18. - (1) În afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariații din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiții, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare. (2) Salariații nevăzători și cei încadrați în grade de invaliditate beneficiază de drepturile de concediu de odihnă suplimentar prevăzute la art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților. (3) Concediile de odihnă acordate potrivit art. 1 din această hotărâre se cumulează cu cele stabilite la alin. (1) sau, după caz, la alin. (2) din prezentul articol." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba cu nr. 1.181/107/2024, reclamanta B.M.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1) obligarea pârâtei să emită deciziile de stabilire și să acorde în favoarea reclamantei un spor de 15% pentru condiții de muncă periculoase sau vătămătoare aplicat la salariul de bază lunar actual, precum și un număr de 10 zile de concediu de odihnă suplimentar, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 coroborat cu dispozițiile art. 1 din Ordinul nr. 376 din 18.10.2021, începând cu 1.11.2022, precum și pentru viitor; 2) să plătească drepturile aferente derivate din acest spor, respectiv din concediul legal de odihnă suplimentar, cu cheltuielile de judecată.

În motivare reclamanta a precizat că are calitatea de funcționar public, respectiv comisar clasa 1, grad profesional superior în cadrul Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor, și că la nivelul Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Alba au fost efectuate două buletine de expertizare a locurilor de muncă, prin care s-a concluzionat că personalul este expus la cel puțin 4 factori de risc, comisarul șef adjunct fiind supus chiar la 5 astfel de factori de risc.

Reclamanta a apreciat că drepturile sale au fost vătămate prin refuzul pârâtului de a-i recunoaște acest drept stabilit în mod expres în favoarea sa chiar de către ordonatorul principal de credite, respectiv Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului, prin Ordinul nr. 570/2018. Pe de altă parte, potrivit art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, în considerarea căruia a fost emis Ordinul nr. 376 din 18.10.2021, este îndreptățită și la acordarea a 10 zile de concediu de odihnă, fiind stipulat expres în cuprinsul art. 1 și 2 faptul că, începând cu anul 2021, se acordă oricărui angajat din cadrul Agenției Naționale pentru Protecția Consumatorului care lucrează în condiții de muncă vătămătoare și beneficiază de sporul de condiții de muncă vătămătoare un număr de 10 zile de concediu de odihnă suplimentar.

Pârâta nu a depus întâmpinare, însă, prin adresa depusă la dosar, a comunicat că sporul de 15% pentru condiții de muncă periculoase sau vătămătoare reprezintă nivelul maxim și este acordat la nivelul salariilor din 2018, conform art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile au formulat puncte de vedere asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În aprecierea instanței de trimitere, prevederile legale anterior enunțate condiționează acordarea sporului pentru condiții de muncă de expertizarea locurilor de muncă și indicarea în concret a numărului minim de factori de risc prevăzuți de legislația secundară.

Raportat la principiile egalității și legalității prevăzute de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, instanța a apreciat că se impune acordarea unui nivel de salarizare la nivel maxim pentru funcțiile similare aflate în cadrul aceleiași familii ocupaționale, independent de efectuarea sau neefectuarea formalităților privind expertizarea condițiilor de muncă, atât timp cât felul muncii și condițiile de desfășurare ale acesteia sunt identice, astfel încât și factorii de risc sunt, pe cale de consecință, identici. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport de întrebarea cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanță cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 18 ianuarie 2024; Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024; Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024; Decizia nr. 104 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 6 februarie 2025. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând condițiile de admisibilitate necesar a fi întrunite pentru declanșarea mecanismului de interpretare constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că sesizarea a fost transmisă instanței supreme în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024 și care, potrivit art. 4, se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, prin urmare, și cu prevederile art. 519 și următoarele din acest cod.

Din coroborarea dispozițiilor speciale cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 cu prevederile generale ale art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în virtutea acestui act normativ cu caracter special, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac; (iii) existența unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând sesizarea ce face obiectul prezentului dosar, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că primele două cerințe de admisibilitate sunt întrunite.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată în primă instanță la Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență.

Pe de altă parte, litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea unei cereri formulate de reclamantă, comisar în cadrul Comisariatului Regional pentru Protecția Consumatorilor, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, privind obligarea pârâtei la acordarea unui spor de 15% pentru condiții de muncă periculoase sau vătămătoare aplicat la salariul de bază lunar actual, precum și a unui număr de 10 zile de concediu de odihnă suplimentar, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 coroborat cu dispozițiile art. 1 din Ordinul nr. 376 din 18.10.2021, începând cu 1.11.2022 și pentru viitor, precum și la plata drepturilor aferente derivate din acest spor, respectiv din concediul legal de odihnă suplimentar.

Celelalte condiții de admisibilitate decurg din existența unei chestiuni de drept, în sensul că impun legătura acesteia cu soluționarea cauzei pendinte pe rolul instanței de trimitere, respectiv absența unei dezlegări a acesteia într-un mecanism de unificare jurisprudențială ori a unui recurs în interesul legii în curs de soluționare care să aibă ca obiect aceeași chestiune de drept.

Așadar, pentru ca aceste condiții de admisibilitate să fie întrunite este necesară existența unei chestiuni de drept.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" veritabile, aptă a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanță obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

Semnificația diferenței de regim juridic dintre cele două proceduri de sesizare a instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - cea de drept comun, reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, și cea specială, prevăzută de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 - este cu totul alta: în procedura de drept comun, completul de judecată din ultimă instanță, atunci când constată existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, de care depinde soluționarea pricinii, are posibilitatea de a sesiza instanța supremă pentru o dezlegare de principiu - adică are un drept de opțiune, putând însă la fel de bine să aleagă să nu solicite o dezlegare de principiu prin mecanismul hotărârii prealabile, chiar dacă problema este una dificilă. Dimpotrivă, în procedura specială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, atunci când instanța de judecată constată existența unei chestiuni de drept - reale și veritabile - de care depinde soluționarea pricinii, este obligată să sesizeze instanța supremă prin mecanismul hotărârii prealabile, fără a mai avea un drept de opțiune; însă condiția existenței unei chestiuni de drept - adică a unei chestiuni reale și veritabile de drept, cu un anume grad de dificultate - de care să depindă soluționarea pe fond a litigiului rămâne în continuare aplicabilă (Decizia nr. 94 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2025).

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Cu titlu preliminar, instanța supremă notează că sesizarea a fost în mod deficitar formulată, fiind dificil de identificat, la prima vedere, care este chestiunea de drept concretă ce necesită interpretare.

Cu toate acestea, încheierea de sesizare permite identificarea problemelor de drept care prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, astfel că, în afirmarea efectului util al mecanismului instituit prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța supremă va extrage din încheierea de sesizare chestiunile de drept cu privire la care s-a intenționat a se obține dezlegare.

Procedându-se astfel, se constată că, în esență, problemele de drept ce se cer a fi dezlegate privesc următoarele aspecte: - modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind acordarea concediului de odihnă suplimentar; - condițiile de acordare a sporului pentru condiții de muncă prevăzut de Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017, raportat la principiile nediscriminării și egalității reglementate de art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 (pentru personalul care la nivelul anului 2018 nu beneficia de sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare de muncă, locul de muncă al acestuia nefiind cuprins în lista celor expertizate de către instituțiile abilitate), precum și problema limitării sporurilor în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu privire la prima chestiune se constată că nu este îndeplinită a treia condiție referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de trimitere este preocupată de primirea unui răspuns în legătură cu modalitatea de acordare a celor 10 zile de concediu suplimentar, conform art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, fără a argumenta în niciun fel legătura dintre problema de drept sesizată și fondul cauzei, neexpunând motivele pentru care a apreciat că soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, menționând în mod generic faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudența evidențiată la pct. VIII din prezenta decizie, se constată că instanța supremă a statuat anterior, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la natura și regimul juridic al dreptului la concediu reglementat prin art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992.

Chiar dacă nu a fost dezlegată o chestiune de drept identică celei ce face obiectul sesizării de față, existența unor dezlegări anterioare are relevanță pentru condiția de admisibilitate a existenței unei chestiuni de drept (a cărei trăsătură definitorie este caracterul său veritabil, potrivit celor deja expuse).

Astfel, cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 79 din 11 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că "se va acorda concediul de odihnă suplimentar doar acelor salariați care beneficiază de reducerea duratei zilei de muncă sub 8 ore, reducere condiționată de îndeplinirea acelor criterii expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 31/1991", respectiv că "rezultă din această prevedere că nu orice salariați din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare beneficiază de acordarea unui concediu de odihnă suplimentar, ci doar cei care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiții, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991".

Oricum, suplimentar considerentelor desprinse din jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți evidențiată anterior, instanța supremă notează că interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziții legale și principii generale de drept care sunt contemporane prevederii legale ce se impune a fi interpretată și aplicată într-un litigiu concret, presupunând o abordare gramaticală, logică, sistematică, teleologică și istorică.

Or, niciuna dintre regulile de interpretare evidențiate nu permite atribuirea unui alt înțeles conținutului clar și neîndoielnic al dispozițiilor legale supuse interpretării, în sensul că numai stabilirea unor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, potrivit Legii nr. 31/1991, are drept consecință acordarea concediului de odihnă suplimentar.

Cea de-a doua întrebare prealabilă cu care a fost sesizată instanța supremă, în cadrul acestui mecanism de unificare, vizează două aspecte, respectiv condițiile de acordare a sporului pentru condiții de muncă prevăzut de Regulamentulcadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017, raportat la principiile nediscriminării și egalității reglementate de art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și problema limitării sporurilor în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, în ce privește primul aspect, instanța de trimitere solicită a se stabili dacă, raportat la starea factuală din cauză, pentru personalul care la nivelul anului 2018 nu beneficia de sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare de muncă, locul de muncă al acestora nefiind cuprins în lista celor expertizate de către instituțiile abilitate, se poate acorda acest spor, prin raportare inclusiv la situația angajaților care ocupă funcții similare și care au în plată sporul respectiv.

Aceasta în condițiile în care atât Legea-cadru nr. 153/2017, cât și Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 prevăd faptul că locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum și condițiile de acordare a acestuia se stabilesc de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanților funcționarilor publici, în limita prevederilor din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice [a se vedea Anexa nr. VIII, art. 1 alin. (2)], având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens și cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli.

Se constată, astfel, sub un prim aspect, că în cauza de față titularul sesizării face trimitere la interpretarea unor dispoziții normative din Legea-cadru nr. 153/2017 și Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017, evidențiate la paragrafele 8 și 9 din decizie, clare, neîndoielnice, care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raționament judiciar, prin analiza sistematică și teleologică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării.

Pe de altă parte, în ce privește incidența principiilor nediscriminării și egalității reglementate de art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca temei pentru a justifica egalizarea la nivel maxim a veniturilor salariale, se constată că Înalta Curte a avut ocazia de a se pronunța asupra acestui aspect, astfel cum rezultă din jurisprudența evidențiată la paragraful 20 din prezenta decizie, prilej cu care s-a statuat că "principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește «prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală»"(paragrafele 77-88 din Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023).

În fine, în legătură cu ultimul aspect al sesizării se constată că nu este îndeplinită ultima cerință de admisibilitate, care se referă la faptul că problema de drept menționată în sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, având în vedere faptul că instanța supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept referitoare la limitarea sporurilor în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, "în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale".

Ulterior, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ".

Așa fiind, prin deciziile obligatorii anterior menționate, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, instanța supremă a statuat, cu privire la sporurile salariale, în sensul imposibilității depășirii limitei generale de 30% prevăzute de art. 25 alin. (1) din aceeași lege.

Deși statuările din deciziile anterior evocate au vizat categoria personalului din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", textul de lege supus interpretării este cel al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, care se află în partea generală a acestei legi, fiind incident în cazul întregului personal plătit din fonduri publice, indiferent de familia ocupațională din care face parte, deci inclusiv în cazul personalului încadrat în familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație", cum este ipoteza sesizării de față.

Față de cele expuse se constată că întrebarea adresată de către instanța de trimitere nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă atât din conținutul normativ clar al dispozițiilor vizate de sesizare, cât și din existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de normele invocate de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzei deduse judecății, astfel încât sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate din art. 2 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,