ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 67/2022

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1350 din data de 02.08.2024, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. x/180/2020, printre altele, s-au dispus următoarele:

„În baza art. 396 alin. (6) Cod de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f Cod de procedură penală, art. 154 alin. (1) lit. d C. pen., art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și prin Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată (4 acte materiale) faptă prev. și ped. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplic. 35 alin. (1) din C. pen., totul cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel, printre alții, inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 1001 din 18.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, în baza art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. 1350 din data de 02.08.2024, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. x/180/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 1001 din 18.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs în casație inculpatul A, la data de 02.12.2024, prin e-mail.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât în forma în care a fost reținute în rechizitoriul nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, un număr de 4 acte materiale ce intră în conținutul infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu sunt prevăzute de legea penală.

Astfel, inculpatul a solicitat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) C. proc. pen., pe motiv ca fapta de instigare la infracțiunea de fals in înscrisuri sub semnătură privată nu este prevăzută de legea penală din perspectiva art. 12 C.pen., cu aplicarea art. 7. 1 din CEDO, art. 10 (1) din CEDO, art. 15 pct. l, 2,3 din CEDO, art. 17 din CEDO, art. 1 din CEDO, prevăzute ca norme de drept internațional obligatorii de aplicat în dreptul intern de puterea judecătorească, conform dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, având fixat termen de judecată, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la 04 februarie 2025, când a fost amânată la 18 februarie 2025 în vederea întocmirii raportului în cauză.

Magistratul asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit și a depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație ce formează obiectul dosarului nr. x/180/2020, în vederea verificării admisibilității în principiu a acesteia.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal „Admiterea în principiu”, dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434 art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a, b) și d) C. proc. pen., magistratul asistent raportor constată că, în cuprinsul cererii este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura acestuia, iar decizia penală nr. 1001 din 18.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, se constată că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A nu circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7și pct. 8 C. proc. pen.

Se reține în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A, magistratul asistent raportor constată, sub un prim aspect, că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C.pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma „faptă prevăzută de legea penală”, se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a și lit. d C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia „faptă care nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

În atare condiții, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat recurentul inculpat A a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În plus, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar săvârșirea acesteia cu forma de vinovăție cerută de lege, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speță, nu este incident cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În raport de aceste considerente, se constată că nici criticile vizând cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. nu se circumscriu în conținutul acestuia.

Constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute de lege, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul – inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DISPUNE:

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1001 din data de 18 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/180/2020.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2025.