ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 11 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului în casație formulat de recurentul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 420/01.08.2022 a Judecătoriei Moinești, pronunțată în dosarul penal nr. x/2020 în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă (fapta din 26.10.2014, persoana vătămată B.).

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bacău, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 94 alin. (1) din C. proc. pen., datele indicate la punctele c)-e) vor fi comunicate Serviciului de Probațiune Bacău.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus condamnatului următoarea obligație: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune Bacău sau organizat în colaborare cu alte instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere de 3 ani, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul UAT Dărmănești, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) teza a II-a din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., respectiv posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere, nu îndeplinește obligațiile stabilite în sarcina sa ori comite o nouă infracțiune.

În baza art. 1349 și art. 1357 din C. civ. și art. 23 alin. (1) din C. proc. pen., s-a luat act și s-a consfințit tranzacția încheiată la data de 04.02.2022 între partea responsabilă civilmente C. S.A. și părțile civile D., E. și D..

În baza art. 25 din C. proc. pen., art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ., s-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă F., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Moinești și apelantul - inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 420 din 01.08.2022, pronunțată de Judecătoria Moinești în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs în casație inculpatul A..

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, iar pe fond a solicitat admiterea recursului în casație și urmare a casării hotărârii recurate să se dispună achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., având în vedere că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul a arătat că în mod nelegal instanța de apel a reținut existența culpei cu prevedere și a legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea socialmente periculoasă, câtă vreme accidentul din data de 26.10.2014 a fost rezultatul exclusiv al culpei persoanei vătămate. A apreciat că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen., nici sub aspectul laturii obiective, nefiind îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea socialmente periculoasă și nici sub aspectul laturii subiective. În opinia sa accidentul putea fi evitat dacă inculpatul ar fi circulat cu o viteză care să nu depășească 50km/h, doar în condițiile de lucru expuse de expertul judiciar prin raportul de expertiză nr. x/10.06.2020, iar nu prin raportare la circumstanțele reale ale cauzei și personale ale recurentului.

Analizând raportul de expertiză criminalistică, recurentul arătă că se reține la pag. 3/10, secțiunea "Constatări" că accidentul a avut loc în data de 26 octombrie 2014, în jurul orei 17:45, moment la care vizibilitatea naturala era specifică crepusculului nautic, soarele apunând la ora 17:04, constatare care se coroborează cu explicația de la pag. 7, ultimul paragraf, potrivit căreia expertul a apreciat că ar fi fost necesară iluminarea artificială a sectorului de drum; la punctul 3 din "Concluzii" se arată că la locul faptei nu au fost constatate urme de frânare imprimate de roțile autoturismului x, iar valoarea vitezei inițiale a autovehiculului x este egală cu cea din momentul impactului; la punctul 4 din "Concluzii" se arată că accidentul ar fi putut fi prevenit dacă inculpatul circula cu o viteză care să nu depășească 50 km/h; putea fi evitat accidentul dacă recurentul ar fi circulat cu o viteză care să nu depășească 50km/h, în condițiile în care s-ar fi declanșat starea de pericol iminent cu 30 m înainte de locul impactului.

Plecând de la această premisă, recurentul a arătat că la pag. 8/10 a raportului de expertiză tehnică judiciară a fost calculată distanța de frânare de 54 m, care ar fi fost necesară pentru a opri autovehiculul în condițiile de rulare cu o viteză de 75 km/h, precum și viteza de 50,7 km/h la care ar fi putut să evite accidentul, în condițiile în care momentul declanșării stării de pericol iminent ar fi fost cu cca 30 m înainte de locul impactului.

Or, din analizarea situației de fapt rezultată în urma administrării probatoriului, recurentul a precizat că rezultă inexistența urmelor de frânare, iar victima și-a schimbat brusc direcția de deplasare cu câțiva metri față de autoturism, fiind cert că momentul declanșării stării de pericol iminent nu a fost cu 30 m înainte de locul impactului, neexistând nicio explicație oferită de expertul judiciar sau care să reiasă din celelalte probe administrate în cauză din care să rezulte că pietonul ar fi fost văzut cu 30 m înainte și pentru care conducătorul auto nu ar fi acționat deloc sistemul de frânare.

Mai mult, recurentul a menționat că la pag. 8/10 a raportului de expertiză tehnică este calculat un timp obiectiv total de întârziere în acționarea efectivă a sistemului de frânare de 1,1 secunde și o viteză de deplasare de 75 km/h, viteză echivalând aproximativ 20m/s. Așadar, a apreciat că, în ipoteza în care momentul declanșării stării de pericol iminent ar fi fost cu 30 m înainte, conducătorul auto ar fi avut, potrivit concluziilor care rezultă din probatoriul administrat, o distanță de cel puțin 8 m înainte de impact în care să acționeze sistemul de frânare.

Recurentul a susținut că atâta vreme cât ipoteza de lucru - momentul declanșării stării de pericol iminent - este dovedită ca fiind falsă și concluzia, potrivit căreia impactul putea fi evitat, în considerarea circumstanțelor reale și personale concrete de producere a accidentului, dacă autoturismul se deplasa cu o viteză de cel mult 50 km/h, este falsă.

A apreciat că, neexistând urme de frânare, starea de pericol iminent nu avea cum să se declanșeze cu 30 m înainte de locul impactului, iar în realitate, în considerarea circumstanțelor reale de crepuscul, după apusul soarelui și a farurilor autovehiculelor care circulau pe contrasens și personale ale conducătorului auto, pietonul nu a fost și nu avea cum să fie văzut de recurent în timp util pentru a evita accidentul, chiar dacă ar fi circulat cu o viteză inferioară limitei maxime aferentă sectorului de drum.

Câtă vreme din situația de fapt probată în cauză rezultă că nu au existat urme de frânare și pietonul a fost văzut în ultimul moment, astfel că recurentul nu a avut timp să acționeze sistemul de frânare, acesta a susținut că stabilirea vitezei de evitare la 50,7 km/h nu corespunde circumstanțelor concrete reținute în cauză.

De altfel, a menționat că prin declarația oferită în calitate de inculpat, care nu a fost înlăturată sau contrazisă cu un alt mijloc de probă, s-a arătat că a putut vedea pietonul cu l,5-2 m înainte de impact, neavând timp să acționeze sistemul de frânare, aceasta fiind și singura explicație plauzibilă pentru care nu există urme de frânare la locul producerii accidentului.

Potrivit acestor considerente, a arătat că hotărârea recurată nu este conformă cu regulile de drept aplicabile, deoarece în baza situației de fapt reținută prin hotărârea recurată singura concluzie care putea fi extrasă este aceea că accidentul nu putea fi prevăzut de recurent și nu putea fi evitat, astfel că nu există legătura de cauzalitate între acțiunea recurentului și urmarea imediată sau o formă de vinovăție, motiv pentru care fapta nu este prevăzută de legea penală.

A mai precizat că, fiindu-i recoltate probe biologice de sânge, la ambele probe rezultatul indicat a fost 0, percepția și simțurile conducătorului auto nu au fost alterate, ceea ce relevă că imposibilitatea evitării accidentului este una obiectivă.

Prin urmare, a considerat că hotărârea recurată nu este conformă cu regulile de drept aplicabile, câtă vreme din situația de fapt care rezultă în urma probatoriului administrat recurentul nu avea posibilitatea concretă să prevadă rezultatul faptei sale, iar între acțiune și urmarea imediată nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate.

Recurentul a arătat că pentru stabilirea existenței legăturii de cauzalitate trebuie realizată delimitarea și determinarea exactă a contribuțiilor esențiale din antecedența cauzală, caz în care vor fi reținute ca fiind contribuții esențiale sau cauzal necesare acelea în lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs în niciun mod și în nicio măsură.

Analizând care dintre normele încălcate de către persoanele implicate în accidentul rutier reprezintă contribuții esențiale în antecedența cauzală, fără de care nu s-ar fi produs rezultatul vătămător în niciun mod și nicio măsură, rezultă că recurentului i se impută un pericol potențial, ce se referă la nerespectarea Codului rutier, care nu conduce în mod necesar la producerea unui accident, neconstituind o contribuție esențială în antecedența cauzală, fără de care nu s-ar fi produs rezultatul vătămător în niciun mod și nicio măsură.

În contextul concret al cauzei, a menționat că valoarea ridicată de alcoolemie a victimei a presupus un grad de intoxicație cu alcool apt să conducă la o stare de paralizie aproape completă a energiei fizice și a facultăților psihice ale acesteia, încât a acționat involuntar și fără a-și lua cele mai elementare norme de prevedere.

Așadar, a considerat că independent de deplasarea cu o viteză superioară limitei legale, accidentul și rezultatul produs nu puteau fi evitate, deoarece pietonul aflat în avansată stare de ebrietate a intrat în câmpul vizual al conducătorului auto în ultimul moment înainte de impact. Totodată, a apreciat că pietonul a generat inițial o stare de pericol potențial prin angajarea în traversarea străzii prin loc nepermis, dar și prin comportamentul imprevizibil datorat stării avansate de ebrietate, iar dacă nu ar fi pătruns pe sensul de deplasare al autoturismului accidentul nu ar fi avut loc.

În opinia sa, acțiunea pietonului reprezintă o contribuție esențială și singura din antecedența cauzală fără de care nu s-ar fi produs rezultatul vătămător în niciun mod și nicio măsură. Pe cale de consecință, a susținut că pericolul potențial s-a transformat în pericol efectiv în momentul în care pietonul a pătruns pe sensul de deplasare al autoturismului, iar acțiunea acestuia reprezintă singurul element sine qua non la producere accidentului și a rezultatului vătămător.

Recurentul a mai invocat că fapta ar fi fost săvârșită fără vinovăția cerută de lege, motiv de recurs ce trebuie analizat în funcție de personalitatea recurentului, experiența de viață, pregătirea profesională și posibilitatea acestuia de a prevedea rezultatul; din analiza circumstanțele reale de producere a accidentului, respectiv perioada de crepuscul, după ora de apus a soarelui, precum și situația personală concretă a recurentului, în condițiile în care din sensul opus circulau alte autoturisme al căror sistem de iluminat limitează în mod evident capacitatea oculară fizică și puterea sistemului propriu de iluminat al autoturismului, pietonul nu putea fi observat de o persoană din aceeași categorie cu recurentul, nici măcar cu 30 de metri înainte de locul impactului.

Așadar, a susținut că rezultatul socialmente periculos al faptei este consecința intervenirii unei împrejurări străine de voința și conștiința recurentului, respectiv prin fapta victimei, fiind astfel incidente dispozițiile art. 31 din C. pen., faptei lipsindu-i trăsătura esențială a vinovăției cerute de lege.

Prin încheierea din 14 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării și a acordat termen la data de 11.04.2023, reținând că doar aspectele referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea socialmente periculoasă invocate în cererea de recurs în casație pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele inculpatului recurent, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate, în speță fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă, astfel cum este incriminată de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen.

Astfel, potrivit art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen. constituie infracțiune fapta de "ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități."

Elementul material al acestei infracțiuni constă, ca și în cazul omorului, în suprimarea vieții unei persoane și poate fi realizat fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune.

Urmarea imediată a infracțiunii de ucidere din culpă este reprezentată de decesul victimei.

Legătura de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea culpabilă și decesul victimei trebuie stabilită de la caz la caz. În ipoteza în care victima are și ea o conduită culpabilă, aceasta nu exclude culpa autorului, dacă legătura de cauzalitate între fapta acestuia și deces există. În acest sens, în practică s-a decis, spre exemplu, că viteza excesivă în conducerea autovehiculului, neremedierea defecțiunilor la sistemul de frânare, neatenția și reacția tardivă, datorate consumului de băuturi alcoolice, și apariția pe carosabil a victimei care a traversat drumul în fugă și în loc nepermis, fără să se asigure, constituie împrejurări ce impun reținerea vinovăției conducătorului de autovehicul, în condițiile culpei comune.

Variantă agravată este prevăzută în alin. (2) din art. 192 din C. pen. și se referă la uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități. În acest caz, obiectul juridic are un caracter complex, deoarece, pe lângă relațiile privitoare la ocrotirea persoanei, cuprinde, ca obiect secundar, și relațiile privitoare la asigurarea securității anumitor activități profesionale și speciale care pot constitui surse de pericol deosebit, statornicite fie prin dispoziții legale, fie prin natura acestor profesii, meserii sau activități.

Pentru existența acestei variante agravate trebuie îndeplinite trei cerințe speciale, și anume: condiția ca făptuitorul să fie un profesionist (inginer, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaș (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul, impiegat de mișcare sau macaragiu, marinar, barcagiu, vânător etc.); condiția ca pentru exercitarea profesiunii, meseriei sau activității să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere (edictate prin diferite acte normative) și condiția să nu fi fost respectate dispozițiile sau măsurile de prevedere respective.

Și în această ipoteză, pentru a se reține uciderea din culpă este necesar să existe și să fie dovedită o legătură de cauzalitate între încălcarea normei și rezultat.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen., constă în aceea că la data de 26.10.2014, în jurul orelor 17:45, inculpatul a condus autoturismul marca x cu nr. x pe DN 12 A pe str. x x, or. Dărmănești, jud. Bacău, împrejurare în care a surprins și accidentat mortal victima B. în vârstă de 54 de ani care traversa suprafața carosabilă prin loc nepermis, inculpatul încălcând obligațiile participanților la trafic, cu privire la viteza de deplasare maxim admisă și adaptarea acesteia în funcție de condițiile de drum, astfel încât să se poată efectua orice manevră în condiții de siguranță prevăzute de art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 și nemanifestând un comportament prin care să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor (art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002), prin aceea că circula cu o viteza net superioară celei maxim admise pe acea porțiune de drum (cu peste de 25 de km/h) și într-o zonă în care cu doar 10 metri înainte de locul impactului era amplasată o trecere de pietoni, semnalizată atât prin marcaj pe carosabil, cât și prin amplasarea unui indicator.

În consecință, în raport de situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ucidere din culpă corespund faptei reținute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A. s-a concretizat în acțiunea de ucidere din culpă a victimei B. care traversa strada prin loc nepermis, inculpatul încălcând obligațiile participanților la trafic, cu privire la viteza de deplasare maxim admisă și adaptarea acesteia în funcție de condițiile de drum, astfel încât să se poată efectua orice manevră în condiții de siguranță, respectiv art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 121 pct. 1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului României nr. 195/2002.

Așadar, s-a reținut, pe baza probelor, săvârșirea de către inculpat a unei acțiuni de ucidere din culpă a victimei B. prin nerespectarea prevederilor legale referitoare la circulația pe drumurile publice, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii reținute în sarcina acestuia.

Observând concluziile raportului medico-legal de necropsie, contrar susținerilor recurentului Înalta Curte constată că există o legătură de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea socialmente periculoasă, reținând că fapta recurentului a avut drept urmare imediată moartea victimei, aceasta fiind una violentă, cauzată de accidentul rutier produs urmare a nerespectării prevederilor legale privind viteza de circulație (recurentul având o viteza de deplasare de 75 km/h în condițiile în care cu 10 metri înainte de locul producerii accidentului se afla o trecere de pietoni), accidentul putea fi evitat dacă limita maxim admisă de viteză ar fi fost respectată, încât să se poată efectua orice manevră în condiții de siguranță. Nerespectarea obligațiilor sale legale au condus la producerea rezultatului final și, prin urmare, nu se poate vorbi despre inexistența unei legături de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea socialmente periculoasă chiar și în condițiile reținerii culpei concurente a victimei care a traversat strada prin loc nepermis și care se afla în stare de ebrietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, prin criticile formulate, care de altfel au constituit și motive de apel și au fost analizate de către instanța de apel prin decizia recurată, se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanțele ordinare au reținut, pe baza probelor din dosar, existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanței dintre situația de fapt reținută și tipicitatea obiectivă a infracțiunii, Înalta Curte reține că scopul recursului în casație este verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanța trebuie să plece în analiza tipicității obiective a infracțiunii de la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel, neputând să analizeze pertinența și concludența probelor administrate în cauză ori suficiența acestora.

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 984 din data de 21 noiembrie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2023.