ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei având ca obiect recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 33/P din 21 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. x/2018, s-a dispus în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iași - AJFP Neamț.

În baza art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. 124/P/2013 din data de 1.10.2015 dispusă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales, iar în baza art. 175 alin. 5 C. proc. pen., s-a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului formulată de expert B.. S-a majorat onorariul cuvenit de la suma de 2000 RON la suma de 4000 RON, urmând ca diferența neachitată, de 2000 RON, să fie suportată din fondurile Ministerului Justiției. În temeiul art. 274 al 3 C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În fapt, s-a reținut că inculpatul A. în calitate de administrator împuternicit la SC "C." S.R.L. Piatra Neamț, nu a înregistrat în evidența contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, aferente facturilor fiscale nr. x/03.08.2009, nr. y/23.10.2009, nr. z/15.11.2010, nr. w/07.10.2011 și nr. q/11.11.2011, ultima de stornare parțială, emise către Primăria Comunei Gârcina, județul Neamț, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unor obligații fiscale în cuantum total de 214.140,65 RON, din care TVA 116.247,78 RON și impozit pe profit 97.892,87 RON.

Instanța de fond, din coroborarea tuturor probelor, a reținut că reiese că cel care s-ar fi ocupat de organizarea activității contabile a societății era numitul D. și nu inculpatul, acesta având atribuții în încheierea contractelor și supravegherea lucrărilor. S-a apreciat că specific infracțiunii de evaziune fiscală, în forma reținută în sarcina inculpatului, este săvârșirea faptei, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, sub forma omisiunii, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. În cauză, însă s-a constatat că din probatoriul administrat nu se poate reține, fără niciun dubiu, faptul că inculpatul a urmărit neînregistrarea facturilor în contabilitate, în condițiile în care avea cunoștință de faptul că era încheiat un contract de prestări servicii de contabilitate, de supravegherea căruia se ocupa D., persoană la care, de altfel, au fost și găsite respectivele facturi fiscale. S-a apreciat că în sarcina inculpatului poate fi reținută, cel mult, o culpă constând în nesupravegherea, în calitate de administrator, a activității contabile a societății, însă lipsa supravegherii nu este echivalentă intenției directe, calificată prin scop, necesară pentru reținerea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Față de aceste considerente, reținând existența dubiului în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului de către acesta, existând probe care susțin ideea că supravegherea activității contabile era realizată de către numitul D., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 33/P din 21.04.2021, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2018 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț.

Prin decizia penală nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț și de apelanta-parte civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iași - AJFP Neamț împotriva sentinței penale nr. 33/P din 21.04.2021 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul penal nr. x/2018

S-a desființat sentința penală apelată, în ceea ce privește greșita dispoziție de achitare a inculpatului pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din C. pen.

Reținând cauza spre rejudecare s-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. și în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-au interzis inculpatului, pe o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv: dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condițiile art. 66 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv: dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe o durată a termenului de încercare de 4 ani calculată conform art. 82 din C. pen. din 1969.

Conform art. 71 alin. (5) ultim din C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 din C. pen. din 1969, privitoare la revocarea suspendării condiționate în cazul săvârșirii unei infracțiuni.

În baza art. 397 din C. proc. pen. și art. 19 din C. proc. pen., s-a admis, în parte, acțiunea civilă promovată de A.N.A.F. și a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă A.NA.F. (pentru statul român) a sumei totale de 214.140,65 RON, din care T.V.A. 116.247,78 RON și impozit pe profit 97.892,87 RON reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat de inculpat, prin fapta comisă, și la plata obligațiilor fiscale accesorii, obligații ce vor fi calculate de către organele de executare subordonate ANAF, în condițiile Codului de procedură fiscală, aferente sumei de 214.140,65 RON, de la data nașterii obligațiilor fiscale accesorii și până la data achitării efective a debitului principal.

În baza art. 249 din C. proc. pen., s-a dispus menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului aplicat prin ordonanța nr. 124/P/2013 din 01.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț până la concurența sumei de 214.140,65 RON, și accesoriile fiscale.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 republicata și art. 13 din Legea nr. 241/2005 o copie a prezentei hotărâri rămase definitive se va comunica la ORC Neamț.

În baza art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 500 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăriri penale astfel cum rezultă din dispozitivul rechizitoriului) ce trebuiau acordate la fondul cauzei. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare efectuate în apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, și părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iași - AJFP Neamț au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, în esență, s-a reținut că aspectele analizate îl califică pe inculpat ca și subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, legea nefăcând nicio distincție între administratorul de fapt și cel de drept, câtă vreme unul sau altul, ori ambii realizează administrarea concretă a firmei, astfel că, situația lor în materia răspunderii penale este similară.

S-a apreciat, din probele administrate în cauză, că adevărul judiciar este cel reținut în hotărârea instanței de apel, sub aspectul reținerii situației de fapt. Astfel, dincolo de orice dubiu rezonabil, din probele administrate în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, rezultă că susținerea inculpatului în sensul că fapta sa nu constituie infracțiune sau că nu are calitatea cerută de lege sens în care a solicitat menținerea soluției de achitare, trebuie privită ca neîntemeiată, fapta acestuia, în opinia instanței de apel întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în formă continuată, ale cărei elemente constitutive au fost analizate de instanță în hotărâre.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că față de standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul intimat se poate reține existența infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în formă continuată, motiv pentru care s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă tribunalul NEAMȚ și de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin DGRFP Iași - AJFP Neamț.

S-a reținut că inculpatul avea calitatea de gerant de drept al societății S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamț, iar infracțiunea îi este imputabilă deoarece era persoana care avea atribuții de gestionare a patrimoniului persoanei juridice, el având controlul asupra situației de fapt și de drept relevante fiscal. Efectuarea unei operațiuni sau realizarea unui venit este atribuția exclusivă a gerantului, iar evidențierea, în sensul legii penale, nu presupune simpla înregistrare a operațiunii, ci evidențierea acesteia în scopul de a produce efecte juridice proprii acestei operațiuni, de drept comercial, societar sau fiscal. Subiectul pasiv al infracțiunii este instituția publică beneficiară a veniturilor fiscale eludate, în speță ANAF.

Sub aspectul laturii obiective, premisa infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea indicată anterior constă în efectuarea de operațiuni comerciale sau realizarea de venituri de către făptuitor. Operațiunile comerciale vizate de norma de incriminare cuprind faptele de comerț, actele de comerț și celelalte operațiuni supuse evidențierii în contabilitate. Prin venituri realizate se înțelege venitul realizat din orice sursă, care este supus impunerii conform Codul fiscal. Venitul se consideră realizat la data nașterii dreptului de creanță al contribuabilului contra unui debitor, și nu la data plății, plata fiind doar o modalitate de stingere a creanței.

În cauză, din coroborarea declarațiilor probelor administrate cu concluziile raportului de expertiză judiciară și cu constatările consemnate în procesul-verbal de verificare, s-a stabilit că inculpatul a efectuat principalele operațiuni comerciale ale S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamț, astfel încât, situația premisă cerută de lege este îndeplinită. Elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea de a evidenția, în tot sau în parte, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. Având în vedere situația premisă de existență a unor operațiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate de către făptuitor, contribuabilul personal sau presupusul contabil are obligația de a evidenția operațiunea sau venitul. Din analiza actelor dosarului s-a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, acesta cunoscând, în virtutea calității de administrator și a experienței sale, faptul că nu se pot percepe obligațiile financiar-fiscale în lipsa evidențierii veniturilor obținute în contabilitate.

În concluzie, s-a reținut ca fapta inculpatului A., care, în calitate de administrator împuternicit la S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamț, nu a înregistrat în evidența contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, aferente facturilor fiscale nr. x/03.08.2009, nr. y/23.10.2009, nr. z/15.11.2010, nr. w/07.10.2011 și nr. q/11.11.2011, ultima de stornare parțială, emise către Primăria Comunei Gârcina, Județul Neamț, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unor obligații fiscale în cuantum total de 214.140,65 zei, din care T.V.A. 116.247,78 RON și impozit pe profit 97.892,87 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în formă continuată.

Împotriva deciziei penale 380 din 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 19.05.2022.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către ANAF Piatra Neamț la data de 25.05.2022 și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău la data de 24.05.2022.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în interiorul căruia se pot depune concluzii scrise pentru partea civilă ANAF s-a împlinit la data de 6.06.2022, iar pentru Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești s-a împlinit la data de 3.06.2022.

În cauză, partea civilă ANAF- Piatra Neamț, la data de 2.06.2022, a formulat concluzii scrise, susținând că recursul în casație declarat de A. nu îndeplinește condițiile de admisibilitate și este vădit nefondat.

S-a susținut că în cuprinsul cererii de recurs în casație, nu numai că nu s-a indicat măcar formal incidența unui motiv de casare din cele citate, dar din redactarea acesteia, nu rezultă care ar fi critica adusă hotărârii instanței de apel, iar solicitarea de reanalizare a dosarului și de achitare exced în mod vădit procedurii recursului în casație.

În procedura recursului în casație se verifică legalitatea hotărârii în raport de încadrarea juridică și circumstanțele reținute, în mod definitiv, de instanța care a judecat apelul. Așadar, motivele recursului în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel, pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie.

Așa cum s-a arătat, nu se poate proceda la un asemenea examen, nu se poate analiza conținutul mijloacelor de probă, nu se poate da o nouă apreciere materialului probator și nu se poate stabili o altă situație de fapt în prezenta cale de atac, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și instanței de apel.

Prin cererea formulată de recurentul inculpat A. a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de lege, solicitând achitarea în temeiul art. 11 rap. la art. 10 lit. b) din C. proc. pen. din 1968 pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că neînregistrarea documentelor contabile la timp și înregistrarea lor tardivă nu constituie infracțiune, ci contravenție, iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 11 rap la art. 10 lit. b) din C. proc. pen. din 1968 pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada săvârșirii faptei de omisiune a evidențierii în actele contabile cu intenție directă, calificată cu scopul de a prejudicia bugetul consolidat al statului. Totodată, s-a mai solicitat suspendarea executării hotărârii.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, recurentul inculpat a arătat că fapta pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum a fost descrisă prin rechizitoriul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală, ci poate constitui cel mult contravenție prevăzută de Legea contabilității nr. 82/1991.

Din alt punct de vedere, s-a menționat că de esența infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 este ca omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale, până la momentul efectuării controlului de către organele competente ale statului, acesta fiind momentul epuizării infracțiunii, operațiunile contabile să nu fi fost evidențiate în contabilitatea societății. Această concluzie se impune în raport de faptul că Legea nr. 82/1991 sancționează drept contravenție nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Economiei și Finanțelor cu privire la înregistrarea în contabilitate a documentelor justificative în perioada la care se referă.

De asemenea, această concluzie se impune și prin prisma faptului că, de esență infracțiunii de evaziune fiscală este săvârșirea acesteia cu intenție calificată prin scop, acela de a prejudicia bugetul general consolidat al statului, prin sustragerea de la plata impozitelor și taxelor aferente. Cerința/elementul constitutiv al scopului nu poate fi considerat ca fiind îndeplinit în situația în care doar s-a întârziat înregistrarea documentelor, ceea ce conduce la nașterea obligației de plată atât a taxelor și impozitelor aferente acestor documente, cât și a accesoriilor, respectiv, a majorărilor de întârziere. Or, în speță, nu se regăsește situația săvârșirii vreunei infracțiuni de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii, în condițiile în care, cuantumul prejudiciului la bugetul public consolidat a fost evidențiat prin decizia de impunere emisă la data de 5.04.2013, pentru recuperarea căreia a fost ulterior emisă somație și instituită o poprire asiguratorie și creanța totalizând cele 4 facturi fiscale enumerate în rechizitoriu a fost cesionată și are ca dată certă 19.01.2013.

În opinia sa, rezultă foarte clar că nu se poate reține că s-ar fi încercat prejudicierea bugetului public consolidat, în condițiile în care titlul de creanță emis la data de 05.04.2013 este ulterioară cesiunii de creanță, neexistând așadar nicio intenție de fraudare a vreunui creditor, cu atât mai puțin în frauda creditorului fiscal. Acest fapt rezultă nu numai din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 3212/03.10.2014, pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, în dosarul nr. x/2013, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 434/AC/13.06.2016 pronunțată de Tribunalul Neamț, înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Din alt punct de vedere, chiar ANAF a emis procesul-verbal nr. x/26.11.2014 cu privire la regularizarea unor creanțe fiscale care au la origine chiar creanța bugetară ce formează obiectul sesizării în latura civilă în acest dosar penal.

Prin urmare, s-a menționat că se impune soluția de achitare pentru temeiul că fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ci ar putea cel mult constitui contravenție prevăzută de art. art. 41 pct. 2 lit. c) din Legea contabilității nr. 82/1991.

Această situație rezultă foarte clar din coroborarea înscrisurilor la care a făcut referire și care se află în continuare în circuitul civil general în special înscrisurile emise de partea civilă ANAF care, ca acte administrativ fiscale, se bucură de prezumția de legalitate ce nu poate fi răsturnată decât prin hotărâre judecătorească definitivă de contencios administrativ de anulare a acestor acte administrativ fiscale.

Față de aceste aspecte, chiar și dacă se reține împrejurarea că nu s-a îndeplinit obligația de plată a taxelor și impozitelor aferente celor 4 facturi fiscale, ca urmare a omisiunii, de fapt a întârzierii înregistrării în evidențele contabile a S.C. C. S.R.L. Piatra Neamț a acestor operațiuni, nu rezultă elemente de conținut ale laturii obiective sau subiective a infracțiunii pentru ca fapta să fie calificată juridic ca infracțiune de evaziune fiscală, ci poate fi încadrată juridic eventual în contravenție prevăzută de art. 41 pct. 2 lit. c) din Legea contabilității nr. 82/1991, astfel încât, se impune achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C. proc. pen. din 1968.

Aceste aspecte deplin confirmate prin înscrisurile la care a făcut referire sunt în concordanță și cu considerentele sentinței penale nr. 33/P din 21.04.2022 pronunțată de Tribunalul Neamț, astfel cum a reținut situația de fapt. Instanța de apel a reținut cu referire la declarațiile martorilor audiați în cauză că martorii l-au indicat pe inculpatul A. ca fiind persoana care a reprezentat S.C. C. S.R.L. Piatra Neamț, atât la încheierea contractului de executare lucrări cu Primăria Comunei Gârcina, Județul Neamț, cât și în derularea acestuia, iar raportul de expertiză criminalistică probează faptul că cele mai multe acte pentru această relație cu Primăria Comunei Gârcina, au fost semnate sau completate de către acest inculpat.

S-a susținut că asupra acestui aspect, instanța de apel se contrazice în mod flagrant deoarece din punct de vedere legal este vorba de argumente prin care Curtea înlătură apărarea inculpatului, însușită de prima instanță, în ceea ce privește persoanele responsabile din punct de vedere legal cu privire la activitatea de înregistrare contabilă și de depunere a declarațiilor fiscale. Este elementar, în cauză, că nu are nicio relevanță cine a semnat contractul și a supravegheat derularea acestuia în relațiile comerciale avute cu Primăria Comunei Gârcina, esențial pentru calitatea de subiect activ a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 fiind în cadrul administrării S.C. C. S.R.L. Piatra Neamț cine a avut atribuțiile de ținere și organizare a activității contabile a firmei.

Prin reținerea situației de fapt, instanța de apel se contrazice în mod esențial sau se află într-o eroare juridică gravă, deoarece anterior în considerentele deciziei reține în mod punctual că a acționat în baza unei procuri speciale dată de administratorul statutar al S.C. C. S.R.L. Piatra Neamț, astfel că, având calitatea de administrator/mandatar aceasta exclude ideea de administrator de fapt, acesta din urmă acționând în lipsa oricărei îndreptățiri de ordin legal. A solicitat să se constate că deși puterile de administrare care i-au fost încredințate prin mandatul special sunt numeroase și extrem de amănunțit menționate, între acestea nu se regăsesc și puteri de reprezentare a administratorului statutar și cu privire la activitatea de înregistrare contabilă și de depunere a declarațiilor fiscale. A apreciat că nici nu are relevanță dacă aceste atribuții formează sau nu obiect al mandatului special încredințat numitului D., deoarece atâta timp cât administratorul statutar nu a avut în vedere încheierea unui mandat general cu acesta sau cu numitul D., rezultă logic că a avut în intenție să-și păstreze unele din activitățile de administrare ale S.C. C. S.R.L. și nu să le încredințeze celor doi mandatari speciali în integralitate.

Cu atât mai puțin nu poate avea relevanță ceea ce instanța de apel pe baza analizării declarațiilor unui martor sau altul (pag. 8 din decizie) pentru a stabili în sarcina responsabilități legate de ținerea evidenței contabile, deoarece este ilogic să stabilești conținutul unui mandat special încheiat în formă scrisă pe baza declarațiilor unor martori care nici măcar nu au fost de față la încheierea acestuia.

Dimpotrivă, mandatul special exclude în mod clar existența unei împuterniciri de administrare cu privire la ținerea și organizarea activității contabile a firmei S.C. C. S.R.L. și nici măcar una din declarațiile de martor analizate în amănunt de către instanța de apel nu face o referire măcar tangențială la faptul că ar fi cunoscut că acesta se ocupa cu evidențele contabile ale firmei. De altfel, însăși instanța de apel resimte nevoia să vină imediat după aceea cu o completare în acest sens.

A solicitat să se observe din simpla lectură a mandatului special, că deși îi sunt acordate o multitudine de împuterniciri de administrare, dar "în limita prezentului mandat", între acestea nu se regăsesc nici atribuții de gestionare a patrimoniului persoanei juridice și nici de control asupra situației de fapt și de drept relevante fiscal. Mai mult decât atât, din nevoia de a demonstra cu orice preț calitatea sa de subiect activ a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 față de probatoriul administrat în cauză, în mod fundamental eronat instanța de apel a recurs la instituția gestiunii de afaceri, considerând că a avut calitatea de gerant de drept al S.C. C. S.R.L., Piatra Neamț.

A susținut că, în concret, regimul juridic al gestiunii de afaceri, care este definită ca un fapt juridic licit ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, încheie din proprie inițiativă, fără să fie obligată, acte juridice sau săvârșește acte materiale necesare și utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat. Conform art. 1330 alin. (1) noul C. civ. "Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale". Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor distinct de obligații civile în art. 1330 - 1340 noul C. civ.. Așadar, efectul acestui fapt licit și voluntar, este nașterea unui raport de obligații reciproce între gerant (negotiorum gestor) și gerat. Cu alte cuvinte, gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu în folosul unei persoane. Fundamentul obligațiilor ce rezultă din gestiunea de afaceri este principiul echității sociale.

A apreciat că prin specificul ei, de fapt juridic licit, gestiunea de afaceri nu poate fi întâlnită în mediul de afaceri al firmelor comerciale. De asemenea, gestiunea de afaceri fiind reglementată și definită ca un fapt juridic, este evident că noțiunea de "gerant de drept" folosită de instanța de apel constituie o contradicție în termeni și este pur și simplu inexistentă ca sintagmă juridică. Oricum, existența unui mandat special prin care inculpatul a fost împuternicit cu un set precis de atribuții de administrare reprezentare a S.C. C. S.R.L. este absolut exclusă aplicarea regimului gestiunii de afaceri reglementată în art. 1330 - 1340 noul C. civ. față de raporturile juridice de mandat încredințat de administratorul statutar, în care s-a aflat inculpatul cu firma S.C. C., acestea fiind supuse contractului de mandat reglementat prin art. 2009 - 2071 noul C. civ.

În opinia sa, instanța de apel a folosit construcții juridice care nu au susținere probatorie în cauză, cum este gestiunea de afaceri sau administratorul de fapt. Nici una dintre acestea nu poate fi reținută în cauză pentru a se stabili în sarcina sa calitatea de subiect activ a infracțiunii prevăzute de 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece calitatea de administrator/mandatar pe care a exercitat-o în temeiul mandatului special încredințat de către administratorul statutar exclude ideea de administrator de fapt cum exclude cu desăvârșire ideea de gerant de drept, ambele construcții juridice fiind întrebuințate de către instanța de apel în mod artificios.

Instanța de apel deși a făcut referire la "standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul-intimat", se întemeiază numai pe o serie de prezumții cum ar fi că s-a comportat ca un veritabil administrator al firmei, sau că a semnat "documente determinante emise în relația comercială dintre S.C. C. S.R.L. Piatra Neamț și Primăria Comunei Gârcina, pentru a stabili că a avut obligația de a asigura organizarea și ținerea evidenței contabile a S.C. C. S.R.L. pentru a răsturna atât considerentele de drept ale sentinței Tribunalului Neamț, cât mai ales prezumția legată de nevinovăție prevăzută de C. proc. pen., dar și de legea fundamentală, Constituția României.

Și sub acest aspect a subliniat că termenul omisiune de evidențiere în actele contabile se referă la situația în care documentul privind operațiunile economice efectuate sau veniturile realizate este întocmit, dar nu este evidențiat, în tot sau în parte în actele contabile. În literatura juridică s-a arătat că evidențierea contabilă pentru orice operațiune sau venit este rezultatul unor consemnări succesive în acte de natură diferită, un ansamblu de înregistrări cu privire la acea operațiunea sau acel venit, aceste operațiuni realizând conținutul obligației de evidențiere. Esențial pentru stabilirea răspunderii sale penale în calitate de subiect calificat al infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea omisiunii este de a se clarifica în acest dosar cine anume a avut obligația de evidențiere contabilă a oricărei operațiuni comerciale a firmei S.C. C..

Cu privire la latura subiectivă, de asemenea, pe temeiuri exclusiv prezumtive instanța de apel a reținut că:

"Din analiza actelor dosarului se constată că inculpatul-intimat a acționat cu intenție directă, acesta cunoscând, în virtutea calității sale de administrator și a experienței sale, faptul că nu se pot percepe obligațiile financiar-fiscale în lipsa evidențierii veniturilor obținute în contabilitate". (pag. 13, paragr. 1 din decizie). În primul rând, astfel cum a demonstrat anterior a avut calitatea de administrator în limita puterilor de administrare încredințate prin mandatul special de către administratorul statutar mandat special în care nu sunt stipulate și activitățile de conducere și organizare a activității contabile, astfel că, nu avea obligații de evidențiere contabilă și prin urmare, nici nu putea cunoaște dacă exista o omisiune a evidențierii în contabilitate a unor operațiuni ale firmei cu consecința prejudicierii bugetului consolidat al statului. A considerat că față de toate aspectele prezentate și menționate anterior, în limitele mandatului special pe care l-a primit de la administratorul statutar nu se poate reține în sarcina sa nici măcar o vinovăție în forma culpei/neglijentei.

În privința laturii civile, a arătat, de asemenea, că instanța de apel a pronunțat o soluție vădit nelegală, deoarece a admis apelul ANAF și, în consecință, a admis acțiunea civilă cu care ANAF s-a constitui parte civilă, doar pe baza a două adrese nr. x/16.09.2015 și alta din 19.04.2018 care sunt doar simple adrese de comunicare a cuantumului pretențiilor civile ale părții civile. Conform art. 19 C. proc. civ., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Deși, potrivit legii civile, ANAF are calitatea de reclamant și îi revine în mod obligatoriu sarcina probei, iar instanța de apel nu a solicitat părții civile niciun fel de înscris în dovedirea pretențiilor sale civile.

Mai mult decât atât, nu a analizat și nu a motivat asupra argumentelor și înscrisurilor prin care a arătat în ce privește latura obiectivă a infracțiunii că nu există nici obiectul material al infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 deoarece nu există prejudiciu cauzat în mod direct prin fapta care i se impută în cauză.

Astfel, creanța totalizând cele 4 facturi fiscale enumerate în rechizitoriu, a fost cesionată și are ca dată certă 19.01.2013, fiind imposibil a se reține că s-ar fi încercat prejudicierea bugetului public consolidat, în condițiile în care titlul de creanță emis la data de 5.04.2013 este cronologic ulterior cesiunii de creanță, neexistând așadar nicio intenție de fraudare a vreunui creditor, cu atât mai puțin în frauda creditorului fiscal.

Acest fapt rezultă nu numai din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 3212/03.10.2014 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, în dosarul nr. x/2013, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 434/AC/13.06.2016 pronunțată de Tribunalul Neamț, înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

De asemenea, înscrisurile la care a făcut referire se află în continuare în circuitul civil general, în special înscrisurile emise de partea civilă ANAF care ca acte administrativ fiscale se bucură de prezumția de legalitate ce nu poate fi răsturnată decât prin hotărâre judecătorească definitivă de contencios administrativ de anulare a acestor acte administrativ fiscale.

În temeiul art. 440 și art. 441 C. proc. pen. rap la art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație și suspendarea executării deciziei penale nr. 380/2022 din 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2018. A solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea în întregime a hotărârii atacate și menținerea, ca fiind legală și temeinică, a sentinței penale nr. 33P/21.04.2021 a Tribunalului Neamț.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind stabilit termen pentru examinarea, în cameră de consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 20.09.2022.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018. S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la completul C2, în compunere de 3 judecători și s-a fixat termen de judecată, la data de 18 octombrie 2022, cu citarea recurentului inculpat, a părții civile precum și asigurarea apărării. În baza art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurentul inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, s-a constatat că în cuprinsul cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 380 din data de 19.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie), precum și semnătura titularului cererii, în raport de dispozițiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat se circumscriu doar în parte, în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Din modul în care recurentul inculpat A. a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a acestuia nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, ori a intervenit dezincriminarea acestora, recursul în casație fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

S-a reținut că analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanțele inferioare și-au fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului, precum și criticile ce vizează latura subiectivă și modul de soluționare a laturii civile a cauzei excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțe și conținutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen. și, în raport cu motivele invocate, Înalta Curte a apreciat că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. este admisibilă numai sub aspectul criticilor de nelegalitate ce vizează condamnarea acestuia pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a executării hotărârii, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât în cauză, nu există motive care să atragă suspendarea executării hotărârii. S-a reținut că potrivit art. 441 alin. (1) C. proc. pen., instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2). Textul de lege invocat, prevede posibilitatea instanței, care admite în principiu cererea de recurs în casație, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanței. În considerarea acestor dispoziții legale, în raport de motivele invocate în susținerea cererii de recurs în casație, împrejurările concrete ale cauzei și stadiul procesual al cauzei când se analizează doar îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate.

La termenul de judecată din data de 18.10.2022, apreciind întemeiată cererea de amânare formulată de inculpatul A., s-a dispus amânarea cauzei la data de 29.11.2022, în vederea angajării unui apărător ales.

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susținut că prin decizia instanței de apel s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii evaziune fiscală și nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii.

În argumentarea incidenței cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susținut, în esență, că fapta săvârșită nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală impunându-se achitarea sa, față de probatoriile administrate în cauză, întrucât aceasta se epuizează la momentul controlului fiscal, nu a avut intenție și nici calitatea de subiect activ al infracțiunii.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reținute în concret în sarcina sa de către instanța de control judiciar, în sensul că în calitate de administrator împuternicit la SC "C." S.R.L. Piatra Neamț, nu a înregistrat în evidența contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, aferente facturilor fiscale nr. x/03.08.2009, nr. y/23.10.2009, nr. z/15.11.2010, nr. w/07.10.2011 și nr. q/11.11.2011, ultima de stornare parțială, emise către Primăria Comunei Gârcina, județul Neamț, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul de stat a unor obligații fiscale în cuantum total de 214.140,65 RON, din care TVA 116.247,78 RON și impozit pe profit 97.892,87 RON.

Infracțiunea de evaziune fiscală, în varianta omisiunii, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, constă în neînregistrarea, în aceste documente, a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil. Conținutul infracțiunii este realizat indiferent de împrejurarea că există sau nu o evidență contabilă. Ceea ce interesează la această modalitate de săvârșire a infracțiunii nu sunt atât operațiunile comerciale, ci veniturile, întrucât ceea ce determină obligația fiscală este venitul obținut.

În consecință, contrar criticilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul întrunește condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestuia privesc chestiunile de fapt analizate de instanța de apel, chestiuni care vizează probatoriul administrat și situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de control judiciar.

Așadar, starea de fapt reținută cu titlu definitiv de instanța de apel relevă faptul că în calitate de administrator împuternicit la SC "C." S.R.L. Piatra Neamț, nu a înregistrat în evidența contabilă, în mod repetat (patru acte materiale) venituri fiscale în cuantum total de 728.078 RON, iar acesta avea obligația de a conduce evidențe financiar contabile.

În cauză, din coroborarea declarațiilor, probelor administrate, precum și potrivit concluziilor raportului de expertiză judiciară și constatările consemnate în procesul-verbal de verificare s-a stabilit că inculpatul a efectuat principalele operațiuni comerciale ale S.C. "C." S.R.L. Piatra Neamț, astfel încât, s-a constatat de către instanța de apel că situația premisă cerută de lege este îndeplinită.

Elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea de a evidenția, în tot sau în parte, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate.

Având în vedere situația premisă de existență a unor operațiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate de către făptuitor, contribuabilul personal sau presupusul contabil are obligația de a evidenția operațiunea sau venitul.

Contrar susținerii apărării, se reține că neevidențierea se raportează, în sensul legii penale, la acte contabile sau alte documente legale, înțelegând prin acestea toate documentele legale întocmite în activitatea de ținere a evidenței contabile și fiscale. Sunt acte contabile sau alte documente legale: formularele unice pe economie, cu regim juridic de document justificativ, registrele contabile, exclusiv cele obligatorii, situațiile financiare recapitulative și declarațiile fiscale. Aceste înscrisuri au un regim strict de întocmire pe fond și pe formă și de arhivare, lipsa unui element din conținutul unui document legal nefiind de natură să vicieze existența lui atât timp cât caracterul infracțional al operațiunii nu derivă din eroarea scriptică.

Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina inculpatului A. îndeplinesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus condamnarea, instanța de apel a reținut că aspectele de fapt au fost decelate pe baza probatoriului.

În ceea ce privește critica referitoare calitatea de subiect activ, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, întrucât legea nu face nicio distincție între administratorul de fapt și cel de drept câtă vreme unul sau altul, ori ambii realizează administrarea concretă a firmei, astfel că situația lor în materia răspunderii penale este similară.

De asemenea, conținutul mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanțele și-au fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului, precum și criticile ce vizează latura subiectivă și modul de soluționare a laturii civile a cauzei excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit și motive de apel pe fondul cauzei și au fost analizate, cu prilejul soluționării apelului, de către instanța de apel.

Având în vedere aspectele faptice și elementele reținute în circumstanțierea activității infracționale, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin decizia instanței de apel, instanța de recurs în casație constată că există o corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 272 alin. (