ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului în casație de față,
În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 126/P din 23 octombrie 2019 a Tribunalului Neamț pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-au dispus următoarele:
A fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 45 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunile sunt în concurs și au fost contopite cele două pedepse principale în pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 4 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa principală de 2 (doi) ani și 10 (zece) luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 1 (un) an.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.
În temeiul art. 91 alin. (1) și art. 92 C. pen. suspendă sub supraveghere executarea pedepsei principale de 2 (doi) ani și 10 (zece) luni închisoare aplicată inculpatului și stabilește pentru inculpat un termen de supraveghere de 3 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Neamț la datele fixate de această instituție;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen. a obligat pe inculpat să urmeze un curs de calificare profesională.
În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei mun. Roman, jud. Neamț sau al Primăriei com. Horea, jud. Neamț.
În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 96 alin. (1) și (4) C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În temeiul art. 19 C. proc. pen., art. 1357 și art. 1373 C. civ. raportat la art. 119 alin. (1) și art. 120 C. proc. fisc. s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală.
A fost obligat inculpatul să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală suma de 210.753 RON - despăgubiri civile, actualizată la data plății efective prin calcularea accesoriilor fiscale prevăzute de C. proc. fisc. .
În temeiul art. 249 C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, până la concurența sumei de 210.753 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale.
S-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă împotriva părții responsabile civilmente Î.I. "A.", cu sediul în mun. Roman, str. x bl. 15, jud. Neamț.
S-a luat act că inculpatul a fost asistat de avocat ales.
În temeiul art. 274 C. proc. pen. a obligat inculpatul să achite statului suma de 1.200 RON, cheltuieli judiciare.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel inculpatul A..
Prin Decizia penală nr. 331 din 1 aprilie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 126/P din 23 octombrie 2019 a Tribunalul Neamț pronunțată în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A..
Dosarul având ca obiect recursul în casație declarat de inculpatul A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 iunie 2020, termenul pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 C. proc. pen., fiind stabilit la data de 17 septembrie 2020.
Prin Încheierea din 17 septembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 331 din 1 aprilie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018 și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Recurentul A. și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că, infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa nu întruneau elementele de tipicitate solicitate de textele incriminatoare, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.
Astfel, referitor la infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, reținută în sarcina sa, a arătat că în situația în care veniturile au fost evidențiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii anterior menționate, deoarece nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile, în condițiile în care organele fiscale competente pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului sau din alte evidențe contabile.
Cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, s-a apreciat că la săvârșirea faptei nu a existat intenția directă, întrucât a completat o serie de formulare în scopuri administrative în vederea înmatriculării, fără a urmări săvârșirea vreunei infracțiuni.
Înalta Curte reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.
Astfel, în speță, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, respectiv fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. constând în aceea că inculpatul A., în perioada 2010 - 2015, ca urmare a comercializării mai multor autovehicule second-hand, a obținut venituri impozabile, pe care nu le-a declarat la organele fiscale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin ascunderea sursei impozabile sau taxabile, prejudiciind bugetul consolidat al statului cu suma totală de 212.644,45 RON, respectiv: impozit pe venit- 19.794,66 RON; TVA - 188.422,80 RON și CASS - 4.426,99 RON, iar pentru a putea înmatricula în România autoturismele second hand achiziționate de la persoane fizice și juridice a întocmit în fals un număr de 17 contracte de achiziție autoturisme.
Or, criticile formulate de inculpatul A., deși au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, respectiv inexistența unei acțiuni de ascundere a veniturilor impozabile în condițiile în care organele fiscale pot lua cunoștință de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, lipsa obligației de a ține o evidență contabilă în condițiile în care nu desfășura activități comerciale, declarațiile martorilor B., C. și D. care au menționat că inculpatul făcea deplasări în străinătate pentru a aduce autoturisme care erau deja achitate de către persoanele interesate, completarea formularelor în scop administrativ în vederea înmatriculării autoturismelor, ce impun stabilirea unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casație, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres și limitativ prevăzute de lege.
Altfel spus, prin susținerile formulate pe calea recursului în casație, inculpatul critică, în esență, baza factuală care a condus la reținerea vinovăției sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Referitor la critica potrivit căreia în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate obiectivă, Înalta Curte arată că elementul material al laturii obiective al infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constă în sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, iar fapta ilicită ce caracterizează latura obiectivă constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.
Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) lit. a) din C. fisc. , veniturile din activități independente sunt supuse impozitului pe venit, iar art. 67 din C. fisc. definește noțiunea de activități independente ca fiind veniturile din activități de producție, comerț, prestări de servicii, veniturile din profesii liberale și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente.
Din analiza acestor reglementări se reține că orice persoană fizică care obține venituri are obligația declarării acestora la organul fiscal competent, în vederea stabilirii impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului de stat.
Astfel, contribuabilul are obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat. Dacă persoana fizică nu le declară, atunci organul fiscal nu are de unde să le cunoască, astfel încât, nedeclararea se prezintă ca o formă de ascundere a sursei impozabile.
Or, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, inculpatul A. a efectuat operațiuni de comercializare a autoturismelor, a încasat venituri, fără a le declara organelor statului și a întocmit în fals acte de vânzare - cumpărare, pentru a le putea folosi la înmatricularea lor și în operațiunile comerciale desfășurate.
Cu privire la criticile formulate de către apărare potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenției la săvârșirea infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea, Înalta Curte apreciază că susținerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.
În aceste condiții, Înalta Curte, raportându-se la situația de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanța de apel, constată că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, respectiv de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casație formulat împotriva Deciziei penale nr. 331 din 1 aprilie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018 și să oblige recurentul, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 331 din 1 aprilie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2020.