ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulate de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția Penală, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 594 din 19 decembrie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Galați a dispus condamnarea inculpatului A., la o pedeapsă de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) în ref. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior.

Conform art. 71 din C. pen. anterior, a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) din C. pen. anterior.

Conform art. 81 din C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiționată a pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata termenului de încercare prev. de art. 82 din C. pen. anterior, respectiv 4 (patru) ani și 6 (șase) luni și potrivit art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicate inculpatului pe durata aceluiași termen de încercare.

Conform art. 998 din C. civ. în ref. la art. 14 din C. proc. pen., a obligat inculpatul A., în solidar cu ceilalți inculpați, la plata diferitelor sume de bani și la plata sumei de 462.405,86 RON către Statul român prin ANAF - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, cu titlu de despăgubiri civile.

A dispus anularea facturilor fiscale, a chitanțelor de plată și a ordinelor de plată, precum și a tuturor documentelor nereale existente în dosarul de urmărire penală.

A dispus comunicarea unei copii de pe prezenta sentință la Oficiul pentru Registrul Comerțului Galați.

Conform art. 274 din C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, partea civilă Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Galați și inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 526/A din 23 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și partea civilă Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Galați.

S-a desființat, în parte, Sentința penală nr. 594 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Galați și, în rejudecare, au fost înlăturate din dispozitivul sentinței penale apelate, circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) și art. 76 alin. (1) lit. c), d) din C. pen. anterior, reținute în favoarea inculpatului.

A fost majorată pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, de la 2 ani și 6 luni închisoare la 7 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. anterior (a. dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții electiv publice; b. Dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat; c. dreptul de a mai fi administratorul unei societăți comerciale pe durata executării pedepsei principale în regim de detenție).

A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Galați a sumei totale de 462.405,86 RON (din care 345.955,26 RON în solidar cu inculpatul B. și 108.755,89 RON în solidar cu inculpatul C.), la care s-au adăugat accesorii fiscale calculate conform art. 174 - art. 176 din Codul de procedură fiscală.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A..

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat A. la plata către stat a sumei de 80 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

Împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori a formulat recurs în casație recurentul A..

În conformitate cu art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Galați a dispus comunicarea cererii de recurs în casație.

Au fost transmise concluzii scrise de către partea civilă Ministerul Finanțelor - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Galați, care a susținut inadmisibilitatea căii de atac formulate, iar, pe fond, respingerea ca nefondat a recursului în casație.

Prin concluziile comunicate, partea civilă a apreciat nefondată cererea de achitare formulată de inculpatul D., învederând că, ansamblul probator administrat în cauză conduce la concluzia că inculpatul se face vinovat de faptele infracționale reținute în sarcina sa, respectiv că, în calitate de administrator al SC E. SRL Galați, în perioada august 2008 - decembrie 2010, și-a înregistrat în contabilitate operațiuni comerciale nereale/fictive, utilizând facturi fiscale și chitanțe de plată în numerar întocmite în numele SC F. SRL Iași, SC G. SRL Brăila și SC H. SRL Măcin, care dovedeau doar scriptic derularea operațiunilor comerciale consemnate în cuprinsul lor, în scopul deducerii nelegale a TVA, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 462.405,86 RON, reprezentând TVA dedusă nelegal, fapte ce au fost considerate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția Penală și a dispus trimiterea cauzei completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Înalta Curte a reținut că, prin motivele de recurs în casație formulate de inculpatul A., s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

S-a reținut că recurentul A. a solicitat casarea deciziei penale și a sentinței penale pronunțate în cauză și achitarea în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât nu îndeplinește condițiile de tipicitate nici sub aspectul laturii obiective și nici sub aspectul laturii subiective.

În esență, a susținut că acțiunile sale nu sunt prevăzute de legea penală deoarece, în perioada august 2008 - decembrie 2010, a desfășurat activități/operațiuni comerciale reale cu SC H. SRL Măcin, județul Tulcea, SC G. SRL Brăila și SC F. SRL Iași, tranzacții pe care le-a achitat prin intermediul sistemului bancar reprezentând costurile reale și efective ale unor produse sau servicii pe care le-a cumpărat și de care a beneficiat.

Recurentul A. a învederat că operațiunile fiscale au fost atestate de facturi emise de vânzători, iar plățile s-au derulat prin intermediul sistemului bancar, astfel că nu i se poate imputa efectuarea de operațiuni comerciale fictive și nici evidențierea unor astfel de operațiuni, din moment ce nu a fost persoana care întocmea facturile.

Recurentul a subliniat că responsabil cu conținutul facturii este vânzătorul/furnizorul, nu cumpărătorul, considerând că nu este vinovat întrucât facturile nu au fost emise de el.

A susținut că a fost încălcat principiul legalității procesului penal prin faptul că nu există elemente obiective tipice infracțiunii de evaziune fiscală deoarece organul fiscal prin acte extraprocesuale "a creat" prejudicii care nu îndeplinesc standardele și condițiile unor acte judiciare.

Totodată, recurentul inculpat A. a susținut că lipsește elementul subiectiv tipic infracțiunii de evaziune fiscală întrucât nu a cunoscut deficiențele sau problemele interne de organizare și funcționare ale firmelor cu care a derulat relații comerciale și nici dacă aceștia au depus sau nu declarațiile comerciale de informare 394; a desfășurat activitățile comerciale cu bună-credință plătind prețul convenit cu furnizorii și preluând marfa cumpărată de la aceștia; a evidențiat în actele contabile cheltuielile rezultate din operațiunile comerciale; ANAF nu a emis vreo decizie de impunere sau vreo somație de restituire a TVA-ului pe numele firmei pe care o administra sau în numele său personal în calitate de administrator; la momentul primirii mărfii și a efectuării plății către SC F. SRL Iași nu a cunoscut că această firmă era inactivă.

În motivarea recursului în casație, recurentul inculpat a invocat cauza C-277/2014 din 22 octombrie 2015 CJUE prin care s-a statuat că dreptul de deducere a TVA nu poate fi anulat numai pe motiv că factura a fost emisă de către un furnizor inactiv.

A precizat că, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Constituția României, dreptul Uniunii Europene face parte din dreptul intern, iar în caz de neconcordanță se aplică art. 20 alin. (2) din Constituția României.

De asemenea, prin motivele de recurs în casație s-a mai învederat lipsa motivării deciziei instanței de apel cu privire la tipicitatea laturii obiective și subiective, ceea ce contravine principiului legalității.

În raport de aceste motive de recurs în casație, astfel cum au fost dezvoltate de recurentul A., s-a considerat prin încheierea din 18 septembrie 2019 că acestea se justifică a fi examinate prin prisma cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. în ceea ce privește susținerile că fapta de evaziune fiscală pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare prin decizia recurată nu întrunește elementele de tipicitate ale laturii obiective și laturii subiective prevăzute de norma de incriminare (excepție făcând critica referitoare la motivarea deciziei și sentinței pronunțate în cauză).

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele admiterii în principiu și a dispozițiilor prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens că, recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului și, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 438 din C. proc. pen. invocate în cererea de recurs în casație.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

În cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 din C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum poate dispune rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestite cu judecarea recursului în casație.

Pornind de la considerațiile de ordin teoretic expuse și de la dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază asupra temeiniciei căii extraordinare ce face obiectul cauzei pendinte, verificând motivele invocate de către recurentul inculpat în limitele declarate admisibile prin încheierea pronunțată la data de 18 septembrie 2019.

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că articolului 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. i se circumscriu situațiile în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv și subiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Aceste dispoziții exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt, conținutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și pe această cale stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv și subiectiv condițiile de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

În aceste coordonate de principiu, analizând motivele invocate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală fapta de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente contabile, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale.

Din analiza deciziei penale atacate, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii deoarece fapta reținută în sarcina inculpatului este incriminată de dispozițiile art. 9 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, instanța de apel constatând că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există, a fost corect încadrată juridic și că a fost săvârșită de recurentul inculpat.

Astfel, instanța de apel a reținut că, inculpatul A., în scopul de a-și maximiza cheltuielile și de a-și micșora profitul (și deci și baza impozabilă) a înregistrat în contabilitatea firmei sale SC E. SRL Galați, facturi fiscale, chitanțe de plată în numerar și alte documente contabile emise de SC F. SRL Iași, SC G. SRL Brăila și SC H. SRL Măcin, județul Tulcea, care atestau operațiuni comerciale nereale (fictive).

S-a constatat că, prin fapta comisă, inculpatului A. a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 462.405,86 RON, în perioada august 2008 - decembrie 2010, faptă ce întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Recurentul inculpat A. a acționat în calitate de administrator al SC E. SRL Galați, împrejurare care nu lasă niciun dubiu asupra calității sale de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, fiind fără relevanță, din această perspectivă, împrejurarea învederată de recurent că responsabil cu conținutul facturii este vânzătorul/furnizorul și nu cumpărătorul, care nu a întocmit facturile.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a stabilit starea de fapt excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., după cum nu se încadrează niciunuia dintre celelalte cazuri de casare prevăzute de același text legal.

Susținerea recurentului inculpat, în sensul că activitatea reținută în sarcina sa nu se suprapune peste norma de incriminare și nu i se poate imputa evidențierea unor operațiuni comerciale fictive, echivalează cu o cerere de reevaluare a materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației ce i-a fost adusă, recurentul negând concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la înregistrarea în contabilitatea firmei SC E. SRL Galați, de facturi fiscale, chitanțe de plată în numerar și alte documente contabile, care atestau operațiuni comerciale nereale în scopul micșorării bazei impozabile.

Se mai constată că, prin motivele expuse, inculpatul a formulat critici subsumate neîndeplinirii condițiilor de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina sa din perspectiva laturii subiective a infracțiunii, susținând că a desfășurat activitățile comerciale cu bună-credință plătind prețul convenit cu furnizorii și preluând marfa cumpărată de la aceștia, arătând că a evidențiat în actele contabile cheltuielile rezultate din operațiunile comerciale și că nu a cunoscut deficiențele sau problemele interne de organizare și funcționare ale firmelor cu care a derulat relații comerciale și nici dacă aceștia au depus sau nu declarațiile comerciale de informare 394.

Or, așa cum s-a arătat, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM