ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 42/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.303/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-șef la Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, în Dosarul nr. 671/336/2023.

Magistratul-asistent-șef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, în Dosarul nr. 671/336/2023, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dacă prevederile art. 13 alin. (1), ale art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, respectiv ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 395/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017, trebuie interpretate în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, chiar dacă terenul respectiv reprezintă vechiul amplasament al beneficiarului reconstituirii, iar stabilirea amplasamentului s-a dispus prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013?"

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 iunie 2025, cu nr. 1.303/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 23 martie 2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) " Art. 6. - (...) (5) La propunerea comisiei județene de fond funciar sau, după caz, a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului București, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților demarează procedurile legale necesare în vederea schimbării regimului juridic al terenurilor agricole ce fac obiectul situației centralizatoare, aflate în proprietatea publică a statului, și trecerii acestora, în condițiile legii, în proprietatea privată a statului pentru a fi afectate restituirii în natură. În aceleași condiții, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților demarează procedurile legale necesare în vederea schimbării regimului juridic al terenurilor forestiere aparținând domeniului public al statului și trecerii acestora, în condițiile legii, în proprietatea privată a statului pentru a fi afectate restituirii în natură. Datele de identificare ale terenurilor pentru care se propune schimbarea regimului juridic vor fi furnizate de deținătorii acestora. (...)" " Art. 13. - (1) În situația în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unității administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, au intrat în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după această dată. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în domeniul public al statului la data soluționării cererii se face în condițiile legii, cu respectarea prevederilor art. 6 alin. (5). (...)"

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000) " Art. 24. - (...) (4) Unitățile și subunitățile silvice din subordinea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, precum și ceilalți deținători actuali ai terenurilor forestiere solicitate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor vor pune la dispoziția comisiilor locale de aplicare a prevederilor prezentei legi suprafețele de teren pentru care cererile de reconstituire a dreptului de proprietate au fost validate, pe categorii de deținători prevăzute în prezenta lege, în condițiile prevăzute la alin. (1)-(3). Trecerea efectivă a terenurilor în proprietatea privată se va face cu ocazia punerii în posesie, potrivit prezentei legi." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus, la data de 17 martie 2023, cu nr. 671/336/2023, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta AB a chemat în judecată pe pârâții DSM și OSP, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea reprezentanților legali ai pârâților la semnarea procesului-verbal de punere în posesie, pentru terenul având categoria de folosință pădure.

În cauză, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 11 hectare cu vegetație forestieră s-a dispus prin Sentința civilă nr. 2.510 pronunțată la 15 octombrie 2010 de către Judecătoria Vișeu de Sus, în Dosarul nr. 1.780/336/2010, care nu a fost atacată cu recurs, devenind irevocabilă la data de 2 decembrie 2010.

Prin aceeași sentință s-a dispus ca reconstituirea dreptului de proprietate să se realizeze pe vechiul amplasament, potrivit schiței de amplasament vizate de OSP.

Prin Hotărârea nr. 11.355 emisă la 30 martie 2023 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureș s-a dispus modificarea parțială a Hotărârii Comisiei județene de aplicare a legilor fondului funciar nr. 8.946 din 29 ianuarie 2021, stabilindu-se amplasamentul suprafeței de 11 hectare de teren cu vegetație forestieră, conform planului de amplasament și delimitare, în raza OSP, acesta reprezentând vechiul amplasament al persoanelor care au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate.

Procesul-verbal de punere în posesie, a cărui semnare este refuzată de reprezentantul apelantei-pârâte, este întocmit pentru terenul în suprafață de 11 hectare situat pe raza OSP, terenul fiind deținut de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva.

Prin Sentința civilă nr. 2.165 din 7 noiembrie 2023, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în Dosarul nr. 671/336/2023, s-a admis cererea formulată de către reclamantă și s-a dispus obligarea pârâtelor DSM și OSP să semneze procesul-verbal de punere în posesie nr. 1 din 4 mai 2023.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta DSM, solicitând ca instanța să dispună admiterea apelului, iar, în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.

Apelanta-pârâtă a menționat că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza, dând o interpretare eronată probelor existente în dosar și neluând în considerare apărările pe care le-a formulat prin întâmpinare, explicând refuzul semnării procesuluiverbal de punere în posesie, refuz motivat de neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

A arătat că nu neagă îndreptățirea părții adverse de a i se retroceda terenul cu vegetație forestieră, ci doar dorește respectarea procedurii legale cu privire la restituire, precizând că, în situația de față, terenul se află în proprietatea publică a statului român, astfel că este necesar ca, în concordanță cu prevederile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, acesta să fie trecut în proprietatea privată a statului, pentru a putea fi restituit în natură.

Prin notele scrise depuse de către intimatul-pârât OSP s-a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, iar, în măsura în care se va trece peste inadmisibilitatea cererii, admiterea apelului și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și constatarea nulității absolute a proceselor-verbale de punere în posesie nr. 2 din 18 iulie 2022 și nr. 1 din 4 mai 2023 întocmite de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Repedea.

În cauză s-au făcut referiri la Decizia nr. 395 din 13 iunie 2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017 (Decizia Curții Constituționale nr. 395/2017), în cuprinsul căreia se arată că inalienabilitatea bunurilor proprietate publică este un principiu constituțional, sancțiunea care intervine în cazul actului juridic încheiat cu nesocotirea acestui principiu fiind nulitatea absolută a acestuia.

Prin Încheierea de ședință din 13 martie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 671/336/2023, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că de răspunsul instanței supreme depinde soluționarea pe fond a cauzei, că problema de drept supusă analizei este dificilă, iar întrebarea privește o chestiune de drept cu caracter de noutate, asupra căreia instanța supremă nu s-a mai pronunțat și care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, tribunalul judecând cauza în ultimă instanță. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 671/336/2023 a reținut că, în privința modalității de interpretare a dispozițiilor legale, se poate reține faptul că, pentru punerea în posesie a persoanelor beneficiare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, deținătorul legal al terenului trebuie să pună la dispoziția comisiei locale pentru aplicarea legilor fondului funciar terenul respectiv.

A arătat că terenurile având categoria de folosință pădure, terenuri care sunt în amenajament silvic, aflate în proprietatea statului român, aparțin domeniului public sau privat al statului în măsura în care au trecut, în condițiile legii, din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a acestuia, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, astfel cum se stabilește în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul silvic), în vigoare la momentul sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată.

Din acest punct de vedere, a apreciat că se poate reține faptul că, în privința terenului cu vegetație forestieră, regula este că acesta aparține domeniului public al statului român, iar excepția o constituie proprietatea privată a statului, în măsura în care s-a dispus trecerea în domeniul privat pentru punerea în posesie a terenului respectiv.

Din această perspectivă, a considerat că se pot invoca inclusiv dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 23 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 8 noiembrie 2011.

De asemenea, a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 395/2017 s-a stabilit necesitatea trecerii terenului obiect al proprietății publice a statului în domeniul privat al statului român, doar în această modalitate existând posibilitatea de a se continua procedura de punere în posesie a terenurilor.

Ca atare, a concluzionat că este necesară urmarea unei proceduri de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat al statului, având în vedere faptul că terenul aflat în proprietatea publică este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Continuând raționamentul anterior expus, a menționat că trebuie interpretat dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, chiar dacă terenul constituie vechiul amplasament al beneficiarului dreptului de reconstituire.

Din această perspectivă, opinia completului de trimitere este că trebuie să se realizeze procedura prevăzută de lege, respectiv trecerea din domeniul public în domeniul privat. VI. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce privește poziția părților, acestea nu și-au expus în mod expres poziția privind modalitatea de interpretare a prevederilor legale. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Cu privire la întrebarea ce face obiectul prezentei sesizări, în urma examinării hotărârilor judecătorești relevante, înaintate de către curțile de apel, și a punctelor de vedere teoretice exprimate, au rezultat două orientări.

Într-o primă orientare, s-a apreciat că dispozițiile legale supuse analizei trebuie interpretate în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, chiar dacă terenul respectiv reprezintă vechiul amplasament al beneficiarului reconstituirii, iar stabilirea amplasamentului s-a dispus prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că: (i) potrivit dezlegării obligatorii a Curții Constituționale a României, dată prin Decizia nr. 395/2017, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 au fost apreciate constituționale doar în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparținând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului; (ii) se opune oricărei alte interpretări caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, înscris în cuprinsul dispozițiilor art. 861 alin. (1) din Codul civil și ale art. 136 alin. (4) din Constituția României; (iii) prin Decizia Curții Constituționale nr. 395/2017 s-a statuat că dreptul de proprietate se naște la data emiterii titlului de proprietate, și nu la data hotărârii judecătorești sau a oricăror alte acte premergătoare; (iv) bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, astfel că nu pot fi înstrăinate sau transferate direct către o persoană fizică sau juridică fără o schimbare prealabilă a regimului lor juridic; (v) Legea nr. 165/2013 a fost concepută pentru a unifica și clarifica procedurile de restituire și, ca atare, chiar și în cazul unor hotărâri judecătorești anterioare, procesul de punere în posesie trebuie să respecte prevederile legale în vigoare la momentul realizării efective a punerii în posesie și emiterii titlului de proprietate; (vi) procedura prealabilă de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat al statului (sau al unității administrativ-teritoriale, după caz) asigură legalitatea procesului de restituire și respectă principiile constituționale privind regimul juridic al proprietății publice, această interpretare fiind în acord cu decizia Curții Constituționale anterior menționată și cu scopul Legii nr. 165/2013, de a asigura o finalizare unitară și predictibilă a procesului de restituire a proprietăților; în același sens sunt și dispozițiile art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare [art. 34 alin. (1) formă inițială], potrivit cărora: "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice". Totodată, conform art. 5 alin. (2) din același act normativ: "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public."; (vii) conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare: "Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel."; (viii) Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 395/2017, a reținut că terenurile forestiere pot fi destinate reconstituirii dreptului de proprietate privată, în condițiile legii speciale, însă numai după trecerea lor în domeniul privat al statului, în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare, condiții în care este îndeplinită și cerința păstrării unui just echilibru între protecția drepturilor foștilor proprietari și realizarea interesului general al societății în apărarea și garantarea dreptului de proprietate publică al statului, în acord cu principiile enunțate în art. 2 din Legea nr. 165/2013; (ix) în verificarea constituționalității art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în decizia anterior menționată, instanța constituțională nu a făcut nicio distincție după cum terenurile forestiere aparținând domeniului public al statului a căror restituire este solicitată reprezintă sau nu vechiul amplasament; (x) prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanța supremă a constatat, în esență, că dispozițiile art. 9 alin. (1) și (1 1 ) din Legea nr. 1/2000, precum și cele conținute în art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, nu pot reglementa o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari, statuându-se că "se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel"; (xi) instanța supremă a mai statuat că "Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998" și că "se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalitățile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică (...)"; (xii) regimul juridic al domeniului public nu poate fi modificat decât prin act administrativ de transfer, conform legii; (xiii) prin art. III din Legea nr. 215/2023 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, legiuitorul a prevăzut că "Procedurile aflate în derulare în vederea trecerii terenurilor agricole și forestiere din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a acestuia (...) vor continua și se vor completa cu dispozițiile prevăzute de prezenta lege", ceea ce demonstrează aplicabilitatea uniformă a cerințelor normative analizate; (xiv) prevederile art. 361 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare (corespondent art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare, în varianta anterioară abrogării intervenite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019), precum și cele ale art. 7 alin. (3) și art. 51 din Codul silvic constituie reglementări de drept comun care guvernează trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat. Aceste norme nu cunosc excepții în funcție de destinația ulterioară a bunului sau de momentul stabilirii acestei destinații. Prin urmare, nici măsurile reparatorii instituite prin legislația referitoare la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv nu pot deroga de la principiile generale ale dreptului proprietății publice. O astfel de interpretare este susținută și prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a confirmat că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul legislației fondului funciar trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Această interpretare își păstrează valabilitatea indiferent de specificul fiecărui caz în parte.

Într-o a doua orientare s-au considerat că nu este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, chiar dacă terenul respectiv reprezintă vechiul amplasament al beneficiarului reconstituirii, iar stabilirea amplasamentului s-a dispus prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În susținerea acestei orientări s-au reținut caracterul obligatoriu al hotărârii judecătorești și necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în defavoarea celor cuprinse de art. 136 alin. (4) din Constituție.

Prin Adresa nr. 2.595/III-5/2025 din 24 iunie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul de recursuri în interesul legii a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării formulate de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismul de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: «În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma «în condițiile legii» din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000." IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, Curtea Constituțională a reținut că "opțiunea legiuitorului de a se reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea terenuri (proprietate publică a statului) este posibilă, deoarece există o procedură legală în temeiul căreia ele pot fi trecute din proprietatea publică în cea privată a statului, neafectându-se, astfel, caracterul insesizabil al proprietății publice". De asemenea s-a mai statuat că "bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut (...) un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaște două limitări, respectiv în situațiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituției sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecință, (...) instanțele judecătorești sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menționate, respectiv cu îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (...)" .

Prin Decizia nr. 395/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Vâlcea, în Dosarul nr. 4.068/223/2011* al Judecătoriei Drăgășani, de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Ilfov, în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 București și de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Vâlcea, în Dosarul nr. 8.803/288/2013 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și a constatat că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparținând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului, în condițiile legii. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, excepție ridicată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Ilfov, în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 București. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Pornind de la conținutul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanșarea procedurii de unificare jurisprudențială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiții de admisibilitate: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar o parte din condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite, anume condițiile de ordin formal.

Astfel, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă este legal învestit cu judecata apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, care a fost învestită, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, și cu cele ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, hotărâre care nu este supusă recursului potrivit art. 483 alin. (2) din același cod. În consecință, titularul sesizării va pronunța, asupra apelului, o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite, astfel, aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată.

Chestiunea de drept învederată prin sesizare nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, fiind îndeplinită și această condiție de ordin formal.

Celelalte condiții de admisibilitate, privind existența unei chestiuni de drept ce ar decurge din posibilitatea de interpretare diferită a unei norme de drept, de a cărei lămurire depinde soluția ce urmează a se pronunța asupra fondului raportului juridic dedus judecății în cauza respectivă, și care este nouă, nu sunt îndeplinite.

Astfel, prin sesizarea prealabilă pendinte, cât privește normele de drept indicate în întrebare, reprezentate de art. 13 alin. (1) și art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, respectiv de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 395/2017, instanța de trimitere nu identifică posibile interpretări diferite, ci solicită stabilirea dispozițiilor legale incidente, în sensul de a se tranșa dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în raport cu situația de fapt particulară reținută în cauză.

Procedura sesizării instanței supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărui obiect presupune interpretarea de principiu a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare, iar nu înseși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării respectivei cauze, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Identificarea normelor legale incidente și interpretarea acestora în vederea aplicării în cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice, sunt în competența judecătorului care soluționează litigiul, căruia îi revine obligația de a judeca direct și efectiv, în baza rolului constituțional, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", și a dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.(...)"

Aplicând aceste principii ordonatoare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că divergențele de interpretare despre care se susține că ar putea avea legătură cu soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății, în raport cu limitele învestirii instanțelor, fixate prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de apel, se raportează la interpretarea dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt reținute în cauză, în sensul de a se stabili dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, ce reglementează ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate pe un alt amplasament, chiar dacă terenul constituie vechiul amplasament al beneficiarului dreptului de reconstituire.

Astfel, instanța de trimitere solicită, de fapt, îndrumări în vederea identificării procedurii ce ar trebui parcurse pentru punerea reclamantei în posesie asupra unui teren aflat în domeniul public, în condițiile particulare ale speței, în care reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Stabilirea dreptului afirmat de intimata-reclamantă, corelativ obligației apelantei-pârâte de a semna procesul-verbal de punere în posesie asupra unui teren aflat în domeniul public, prin raportare la demersurile necesare pentru trecerea terenului obiect al proprietății publice în domeniul privat al statului român reprezintă o chestiune ce privește soluționarea cauzei și se realizează în funcție de situația de fapt și circumstanțele concrete ale speței, cu interpretarea și aplicarea actelor normative incidente în materie, în succesiunea acestora, a principiilor care stau la baza dreptului de proprietate, astfel cum sunt reglementate de legiuitor, și ținând seama de deciziile obligatorii pronunțate deja în această materie de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Curtea Constituțională.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se poate substitui atributului fundamental al instanțelor, acela de a stabili drepturile și obligațiile ce revin fiecărei părți litigante și a identifica legea aplicabilă, ci se limitează doar la a facilita judecătorului eliminarea dificultăților în înțelegerea unor texte de lege complexe ori lacunare, dificultăți ce nu se verifică în privința normelor indicate în cuprinsul sesizării, astfel că revine instanței de apel sarcina de a stabili ce obligații legale incumbă pârâtei, consecutiv identificării normelor de drept incidente, în vederea stabilirii procedurii aplicabile trecerii terenului, obiect al proprietății publice a statului, în domeniul privat al statului român.

De asemenea, în ceea ce privește chestiunea de drept invocată, se constată că aceasta nu îndeplinește nici cerința de a fi o veritabilă, reală problemă de drept. Referitor la acest aspect, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat în mod constant că în sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Instanța de trimitere apreciază că normele de drept în discuție sunt neclare, fără însă a reda în mod concret care sunt dificultățile de interpretare ale acesteia, arătând în chiar cuprinsul încheierii de sesizare care este interpretarea care s-ar impune a fi dată textelor de lege aplicabile în cauză.

Se observă că în cadrul încheierii de sesizare sunt prezentate pe larg argumentele de interpretare a textelor de lege supuse dezbaterii, făcându-se trimitere inclusiv la statuările Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 395/2017 și la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în cuprinsul Deciziei nr. 23 din 17 octombrie 2011.

Instanța de trimitere opinează în sensul că este necesară urmarea unei proceduri de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat al statului, având în vedere faptul că terenul aflat în proprietatea publică este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, singura pretinsă neclaritate fiind legată de identificarea dispozițiilor aplicabile în speță, respectiv dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, chiar dacă terenul constituie vechiul amplasament al beneficiarului dreptului de reconstituire.

Cu toate acestea, nu sunt identificate elemente ce ar releva o lipsă de claritate a normelor indicate ori o dificultate de interpretare a acestora, cu atât mai mult cu cât atât prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cât și cele ale art. 13 alin. (1) și, respectiv, art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 fac referire la schimbarea regimului juridic al terenului în condițiile legii, or această noțiune - "în condițiile legii" - a făcut obiectul analizei atât în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și în jurisprudența Curții Constituționale, deciziile relevante fiind menționate chiar de către autorul sesizării.

De altfel, majoritatea covârșitoare a punctelor de vedere teoretice, dar și toate hotărârile judecătorești transmise de instanțele judecătorești relevă faptul că dispozițiile supuse analizei sunt suficient de clare și de explicite, în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, în condițiile legii, indiferent de specificul fiecărui caz în parte.

Chestiunea de drept invocată nu suscită neclarități de interpretare ce ar împiedica pronunțarea soluției de către instanța învestită cu soluționarea cauzei. Identificarea dispozițiilor legale incidente și interpretarea acestora în scopul soluționării unei cauze, în raport cu situația de fapt și circumstanțele proprii fiecărui litigiu, revin instanței de judecată care a fost învestită cu soluționarea cauzei, fiind în sfera de competență a acesteia, și nu a completului sesizat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la condiția noutății chestiunii de drept, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a subliniat că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, căreia instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Examinarea hotărârilor judecătorești identificate relevă faptul că instanțele au statuat, în mod constant, în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, în condițiile legii, indiferent de amplasamentul terenului și de modalitatea în care a fost dispusă reconstituirea dreptului de proprietate. Astfel fiind, se observă că sesizării deduse spre soluționare îi lipsește și condiția distinctă a noutății.

În consecință, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile restrictive și cumulative de admisibilitate prevăzute de lege pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, astfel că se impune respingerea sesizării prealabile pendinte ca inadmisibilă.