Decizia nr. 42 din 23 martie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.303/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-şef la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 671/336/2023.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 671/336/2023, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă prevederile art. 13 alin. (1), ale art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 395/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017, trebuie interpretate în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, chiar dacă terenul respectiv reprezintă vechiul amplasament al beneficiarului reconstituirii, iar stabilirea amplasamentului s-a dispus prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16 iunie 2025, cu nr. 1.303/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 23 martie 2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) ” Art. 6. – (…) (5) La propunerea comisiei judeţene de fond funciar sau, după caz, a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor demarează procedurile legale necesare în vederea schimbării regimului juridic al terenurilor agricole ce fac obiectul situaţiei centralizatoare, aflate în proprietatea publică a statului, şi trecerii acestora, în condiţiile legii, în proprietatea privată a statului pentru a fi afectate restituirii în natură. În aceleaşi condiţii, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor demarează procedurile legale necesare în vederea schimbării regimului juridic al terenurilor forestiere aparţinând domeniului public al statului şi trecerii acestora, în condiţiile legii, în proprietatea privată a statului pentru a fi afectate restituirii în natură. Datele de identificare ale terenurilor pentru care se propune schimbarea regimului juridic vor fi furnizate de deţinătorii acestora. (…)” ” Art. 13. – (1) În situaţia în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, au intrat în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după această dată. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în domeniul public al statului la data soluţionării cererii se face în condiţiile legii, cu respectarea prevederilor art. 6 alin. (5). (…)”

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000) ” Art. 24. – (…) (4) Unităţile şi subunităţile silvice din subordinea Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, precum şi ceilalţi deţinători actuali ai terenurilor forestiere solicitate de foştii proprietari sau de moştenitorii lor vor pune la dispoziţia comisiilor locale de aplicare a prevederilor prezentei legi suprafeţele de teren pentru care cererile de reconstituire a dreptului de proprietate au fost validate, pe categorii de deţinători prevăzute în prezenta lege, în condiţiile prevăzute la alin. (1)-(3). Trecerea efectivă a terenurilor în proprietatea privată se va face cu ocazia punerii în posesie, potrivit prezentei legi.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vişeu de Sus, la data de 17 martie 2023, cu nr. 671/336/2023, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta AB a chemat în judecată pe pârâţii DSM şi OSP, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea reprezentanţilor legali ai pârâţilor la semnarea procesului-verbal de punere în posesie, pentru terenul având categoria de folosinţă pădure.

În cauză, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 11 hectare cu vegetaţie forestieră s-a dispus prin Sentinţa civilă nr. 2.510 pronunţată la 15 octombrie 2010 de către Judecătoria Vişeu de Sus, în Dosarul nr. 1.780/336/2010, care nu a fost atacată cu recurs, devenind irevocabilă la data de 2 decembrie 2010.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus ca reconstituirea dreptului de proprietate să se realizeze pe vechiul amplasament, potrivit schiţei de amplasament vizate de OSP.

Prin Hotărârea nr. 11.355 emisă la 30 martie 2023 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş s-a dispus modificarea parţială a Hotărârii Comisiei judeţene de aplicare a legilor fondului funciar nr. 8.946 din 29 ianuarie 2021, stabilindu-se amplasamentul suprafeţei de 11 hectare de teren cu vegetaţie forestieră, conform planului de amplasament şi delimitare, în raza OSP, acesta reprezentând vechiul amplasament al persoanelor care au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate.

Procesul-verbal de punere în posesie, a cărui semnare este refuzată de reprezentantul apelantei-pârâte, este întocmit pentru terenul în suprafaţă de 11 hectare situat pe raza OSP, terenul fiind deţinut de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.165 din 7 noiembrie 2023, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în Dosarul nr. 671/336/2023, s-a admis cererea formulată de către reclamantă şi s-a dispus obligarea pârâtelor DSM şi OSP să semneze procesul-verbal de punere în posesie nr. 1 din 4 mai 2023.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta DSM, solicitând ca instanţa să dispună admiterea apelului, iar, în urma rejudecării, respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă.

Apelanta-pârâtă a menţionat că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza, dând o interpretare eronată probelor existente în dosar şi neluând în considerare apărările pe care le-a formulat prin întâmpinare, explicând refuzul semnării procesuluiverbal de punere în posesie, refuz motivat de neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

A arătat că nu neagă îndreptăţirea părţii adverse de a i se retroceda terenul cu vegetaţie forestieră, ci doar doreşte respectarea procedurii legale cu privire la restituire, precizând că, în situaţia de faţă, terenul se află în proprietatea publică a statului român, astfel că este necesar ca, în concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, acesta să fie trecut în proprietatea privată a statului, pentru a putea fi restituit în natură.

Prin notele scrise depuse de către intimatul-pârât OSP s-a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, iar, în măsura în care se va trece peste inadmisibilitatea cererii, admiterea apelului şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi constatarea nulităţii absolute a proceselor-verbale de punere în posesie nr. 2 din 18 iulie 2022 şi nr. 1 din 4 mai 2023 întocmite de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Repedea.

În cauză s-au făcut referiri la Decizia nr. 395 din 13 iunie 2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 395/2017), în cuprinsul căreia se arată că inalienabilitatea bunurilor proprietate publică este un principiu constituţional, sancţiunea care intervine în cazul actului juridic încheiat cu nesocotirea acestui principiu fiind nulitatea absolută a acestuia.

Prin Încheierea de şedinţă din 13 martie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 671/336/2023, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că de răspunsul instanţei supreme depinde soluţionarea pe fond a cauzei, că problema de drept supusă analizei este dificilă, iar întrebarea priveşte o chestiune de drept cu caracter de noutate, asupra căreia instanţa supremă nu s-a mai pronunţat şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, tribunalul judecând cauza în ultimă instanţă. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 671/336/2023 a reţinut că, în privinţa modalităţii de interpretare a dispoziţiilor legale, se poate reţine faptul că, pentru punerea în posesie a persoanelor beneficiare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, deţinătorul legal al terenului trebuie să pună la dispoziţia comisiei locale pentru aplicarea legilor fondului funciar terenul respectiv.

A arătat că terenurile având categoria de folosinţă pădure, terenuri care sunt în amenajament silvic, aflate în proprietatea statului român, aparţin domeniului public sau privat al statului în măsura în care au trecut, în condiţiile legii, din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a acestuia, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, astfel cum se stabileşte în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul silvic), în vigoare la momentul sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată.

Din acest punct de vedere, a apreciat că se poate reţine faptul că, în privinţa terenului cu vegetaţie forestieră, regula este că acesta aparţine domeniului public al statului român, iar excepţia o constituie proprietatea privată a statului, în măsura în care s-a dispus trecerea în domeniul privat pentru punerea în posesie a terenului respectiv.

Din această perspectivă, a considerat că se pot invoca inclusiv dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 23 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 8 noiembrie 2011.

De asemenea, a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 395/2017 s-a stabilit necesitatea trecerii terenului obiect al proprietăţii publice a statului în domeniul privat al statului român, doar în această modalitate existând posibilitatea de a se continua procedura de punere în posesie a terenurilor.

Ca atare, a concluzionat că este necesară urmarea unei proceduri de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat al statului, având în vedere faptul că terenul aflat în proprietatea publică este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

Continuând raţionamentul anterior expus, a menţionat că trebuie interpretat dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, chiar dacă terenul constituie vechiul amplasament al beneficiarului dreptului de reconstituire.

Din această perspectivă, opinia completului de trimitere este că trebuie să se realizeze procedura prevăzută de lege, respectiv trecerea din domeniul public în domeniul privat. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce priveşte poziţia părţilor, acestea nu şi-au expus în mod expres poziţia privind modalitatea de interpretare a prevederilor legale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Cu privire la întrebarea ce face obiectul prezentei sesizări, în urma examinării hotărârilor judecătoreşti relevante, înaintate de către curţile de apel, şi a punctelor de vedere teoretice exprimate, au rezultat două orientări.

Într-o primă orientare, s-a apreciat că dispoziţiile legale supuse analizei trebuie interpretate în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, chiar dacă terenul respectiv reprezintă vechiul amplasament al beneficiarului reconstituirii, iar stabilirea amplasamentului s-a dispus prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că: (i) potrivit dezlegării obligatorii a Curţii Constituţionale a României, dată prin Decizia nr. 395/2017, prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 au fost apreciate constituţionale doar în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparţinând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului; (ii) se opune oricărei alte interpretări caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, înscris în cuprinsul dispoziţiilor art. 861 alin. (1) din Codul civil şi ale art. 136 alin. (4) din Constituţia României; (iii) prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 395/2017 s-a statuat că dreptul de proprietate se naşte la data emiterii titlului de proprietate, şi nu la data hotărârii judecătoreşti sau a oricăror alte acte premergătoare; (iv) bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, astfel că nu pot fi înstrăinate sau transferate direct către o persoană fizică sau juridică fără o schimbare prealabilă a regimului lor juridic; (v) Legea nr. 165/2013 a fost concepută pentru a unifica şi clarifica procedurile de restituire şi, ca atare, chiar şi în cazul unor hotărâri judecătoreşti anterioare, procesul de punere în posesie trebuie să respecte prevederile legale în vigoare la momentul realizării efective a punerii în posesie şi emiterii titlului de proprietate; (vi) procedura prealabilă de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat al statului (sau al unităţii administrativ-teritoriale, după caz) asigură legalitatea procesului de restituire şi respectă principiile constituţionale privind regimul juridic al proprietăţii publice, această interpretare fiind în acord cu decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată şi cu scopul Legii nr. 165/2013, de a asigura o finalizare unitară şi predictibilă a procesului de restituire a proprietăţilor; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [art. 34 alin. (1) formă iniţială], potrivit cărora: „Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice”. Totodată, conform art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.”; (vii) conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare: „Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.”; (viii) Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 395/2017, a reţinut că terenurile forestiere pot fi destinate reconstituirii dreptului de proprietate privată, în condiţiile legii speciale, însă numai după trecerea lor în domeniul privat al statului, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, condiţii în care este îndeplinită şi cerinţa păstrării unui just echilibru între protecţia drepturilor foştilor proprietari şi realizarea interesului general al societăţii în apărarea şi garantarea dreptului de proprietate publică al statului, în acord cu principiile enunţate în art. 2 din Legea nr. 165/2013; (ix) în verificarea constituţionalităţii art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în decizia anterior menţionată, instanţa constituţională nu a făcut nicio distincţie după cum terenurile forestiere aparţinând domeniului public al statului a căror restituire este solicitată reprezintă sau nu vechiul amplasament; (x) prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a constatat, în esenţă, că dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (1 1 ) din Legea nr. 1/2000, precum şi cele conţinute în art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot reglementa o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari, statuându-se că „se impune îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel”; (xi) instanţa supremă a mai statuat că „Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998” şi că „se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalităţile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică (…)”; (xii) regimul juridic al domeniului public nu poate fi modificat decât prin act administrativ de transfer, conform legii; (xiii) prin art. III din Legea nr. 215/2023 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, legiuitorul a prevăzut că „Procedurile aflate în derulare în vederea trecerii terenurilor agricole şi forestiere din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a acestuia (…) vor continua şi se vor completa cu dispoziţiile prevăzute de prezenta lege”, ceea ce demonstrează aplicabilitatea uniformă a cerinţelor normative analizate; (xiv) prevederile art. 361 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (corespondent art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, în varianta anterioară abrogării intervenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019), precum şi cele ale art. 7 alin. (3) şi art. 51 din Codul silvic constituie reglementări de drept comun care guvernează trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat. Aceste norme nu cunosc excepţii în funcţie de destinaţia ulterioară a bunului sau de momentul stabilirii acestei destinaţii. Prin urmare, nici măsurile reparatorii instituite prin legislaţia referitoare la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv nu pot deroga de la principiile generale ale dreptului proprietăţii publice. O astfel de interpretare este susţinută şi prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a confirmat că sintagma „în condiţiile legii” din cuprinsul legislaţiei fondului funciar trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Această interpretare îşi păstrează valabilitatea indiferent de specificul fiecărui caz în parte.

Într-o a doua orientare s-au considerat că nu este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, chiar dacă terenul respectiv reprezintă vechiul amplasament al beneficiarului reconstituirii, iar stabilirea amplasamentului s-a dispus prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În susţinerea acestei orientări s-au reţinut caracterul obligatoriu al hotărârii judecătoreşti şi necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în defavoarea celor cuprinse de art. 136 alin. (4) din Constituţie.

Prin Adresa nr. 2.595/III-5/2025 din 24 iunie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul de recursuri în interesul legii a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării formulate de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: «În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, stabileşte că sintagma «în condiţiile legii» din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că „opţiunea legiuitorului de a se reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea terenuri (proprietate publică a statului) este posibilă, deoarece există o procedură legală în temeiul căreia ele pot fi trecute din proprietatea publică în cea privată a statului, neafectându-se, astfel, caracterul insesizabil al proprietăţii publice”. De asemenea s-a mai statuat că „bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut (…) un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaşte două limitări, respectiv în situaţiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituţiei sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecinţă, (…) instanţele judecătoreşti sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menţionate, respectiv cu îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (…)” .

Prin Decizia nr. 395/2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea, în Dosarul nr. 4.068/223/2011* al Judecătoriei Drăgăşani, de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică Ilfov, în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică Vâlcea, în Dosarul nr. 8.803/288/2013 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi a constatat că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparţinând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului, în condiţiile legii. A respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, excepţie ridicată de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică Ilfov, în Dosarul nr. 51.061/299/2012* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanşarea procedurii de unificare jurisprudenţială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiţii de admisibilitate: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar o parte din condiţiile de admisibilitate sunt îndeplinite, anume condiţiile de ordin formal.

Astfel, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă este legal învestit cu judecata apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, care a fost învestită, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, hotărâre care nu este supusă recursului potrivit art. 483 alin. (2) din acelaşi cod. În consecinţă, titularul sesizării va pronunţa, asupra apelului, o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite, astfel, aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării şi stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată.

Chestiunea de drept învederată prin sesizare nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, fiind îndeplinită şi această condiţie de ordin formal.

Celelalte condiţii de admisibilitate, privind existenţa unei chestiuni de drept ce ar decurge din posibilitatea de interpretare diferită a unei norme de drept, de a cărei lămurire depinde soluţia ce urmează a se pronunţa asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii în cauza respectivă, şi care este nouă, nu sunt îndeplinite.

Astfel, prin sesizarea prealabilă pendinte, cât priveşte normele de drept indicate în întrebare, reprezentate de art. 13 alin. (1) şi art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, respectiv de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 395/2017, instanţa de trimitere nu identifică posibile interpretări diferite, ci solicită stabilirea dispoziţiilor legale incidente, în sensul de a se tranşa dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în raport cu situaţia de fapt particulară reţinută în cauză.

Procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect presupune interpretarea de principiu a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, iar nu înseşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării respectivei cauze, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

Identificarea normelor legale incidente şi interpretarea acestora în vederea aplicării în cauză, folosind metodele specifice de interpretare a normelor juridice, sunt în competenţa judecătorului care soluţionează litigiul, căruia îi revine obligaţia de a judeca direct şi efectiv, în baza rolului constituţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, şi a dispoziţiilor art. 22 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.(…)”

Aplicând aceste principii ordonatoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că divergenţele de interpretare despre care se susţine că ar putea avea legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii, în raport cu limitele învestirii instanţelor, fixate prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de apel, se raportează la interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt reţinute în cauză, în sensul de a se stabili dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, ce reglementează ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate pe un alt amplasament, chiar dacă terenul constituie vechiul amplasament al beneficiarului dreptului de reconstituire.

Astfel, instanţa de trimitere solicită, de fapt, îndrumări în vederea identificării procedurii ce ar trebui parcurse pentru punerea reclamantei în posesie asupra unui teren aflat în domeniul public, în condiţiile particulare ale speţei, în care reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Stabilirea dreptului afirmat de intimata-reclamantă, corelativ obligaţiei apelantei-pârâte de a semna procesul-verbal de punere în posesie asupra unui teren aflat în domeniul public, prin raportare la demersurile necesare pentru trecerea terenului obiect al proprietăţii publice în domeniul privat al statului român reprezintă o chestiune ce priveşte soluţionarea cauzei şi se realizează în funcţie de situaţia de fapt şi circumstanţele concrete ale speţei, cu interpretarea şi aplicarea actelor normative incidente în materie, în succesiunea acestora, a principiilor care stau la baza dreptului de proprietate, astfel cum sunt reglementate de legiuitor, şi ţinând seama de deciziile obligatorii pronunţate deja în această materie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Curtea Constituţională.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se poate substitui atributului fundamental al instanţelor, acela de a stabili drepturile şi obligaţiile ce revin fiecărei părţi litigante şi a identifica legea aplicabilă, ci se limitează doar la a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor în înţelegerea unor texte de lege complexe ori lacunare, dificultăţi ce nu se verifică în privinţa normelor indicate în cuprinsul sesizării, astfel că revine instanţei de apel sarcina de a stabili ce obligaţii legale incumbă pârâtei, consecutiv identificării normelor de drept incidente, în vederea stabilirii procedurii aplicabile trecerii terenului, obiect al proprietăţii publice a statului, în domeniul privat al statului român.

De asemenea, în ceea ce priveşte chestiunea de drept invocată, se constată că aceasta nu îndeplineşte nici cerinţa de a fi o veritabilă, reală problemă de drept. Referitor la acest aspect, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat în mod constant că în sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Instanţa de trimitere apreciază că normele de drept în discuţie sunt neclare, fără însă a reda în mod concret care sunt dificultăţile de interpretare ale acesteia, arătând în chiar cuprinsul încheierii de sesizare care este interpretarea care s-ar impune a fi dată textelor de lege aplicabile în cauză.

Se observă că în cadrul încheierii de sesizare sunt prezentate pe larg argumentele de interpretare a textelor de lege supuse dezbaterii, făcându-se trimitere inclusiv la statuările Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 395/2017 şi la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în cuprinsul Deciziei nr. 23 din 17 octombrie 2011.

Instanţa de trimitere opinează în sensul că este necesară urmarea unei proceduri de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat al statului, având în vedere faptul că terenul aflat în proprietatea publică este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, singura pretinsă neclaritate fiind legată de identificarea dispoziţiilor aplicabile în speţă, respectiv dacă este suficientă parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 sau este necesară demararea procedurii prevăzute de art. 13 alin. (1), respectiv de art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, chiar dacă terenul constituie vechiul amplasament al beneficiarului dreptului de reconstituire.

Cu toate acestea, nu sunt identificate elemente ce ar releva o lipsă de claritate a normelor indicate ori o dificultate de interpretare a acestora, cu atât mai mult cu cât atât prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cât şi cele ale art. 13 alin. (1) şi, respectiv, art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 fac referire la schimbarea regimului juridic al terenului în condiţiile legii, or această noţiune – „în condiţiile legii” – a făcut obiectul analizei atât în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deciziile relevante fiind menţionate chiar de către autorul sesizării.

De altfel, majoritatea covârşitoare a punctelor de vedere teoretice, dar şi toate hotărârile judecătoreşti transmise de instanţele judecătoreşti relevă faptul că dispoziţiile supuse analizei sunt suficient de clare şi de explicite, în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, în condiţiile legii, indiferent de specificul fiecărui caz în parte.

Chestiunea de drept invocată nu suscită neclarităţi de interpretare ce ar împiedica pronunţarea soluţiei de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei. Identificarea dispoziţiilor legale incidente şi interpretarea acestora în scopul soluţionării unei cauze, în raport cu situaţia de fapt şi circumstanţele proprii fiecărui litigiu, revin instanţei de judecată care a fost învestită cu soluţionarea cauzei, fiind în sfera de competenţă a acesteia, şi nu a completului sesizat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a subliniat că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, căreia instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Examinarea hotărârilor judecătoreşti identificate relevă faptul că instanţele au statuat, în mod constant, în sensul că este necesară trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al statului pentru realizarea punerii în posesie, în condiţiile legii, indiferent de amplasamentul terenului şi de modalitatea în care a fost dispusă reconstituirea dreptului de proprietate. Astfel fiind, se observă că sesizării deduse spre soluţionare îi lipseşte şi condiţia distinctă a noutăţii.

În consecinţă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile restrictive şi cumulative de admisibilitate prevăzute de lege pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, astfel că se impune respingerea sesizării prealabile pendinte ca inadmisibilă.