Decizia nr. 355/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 444/1/2025 — chestiunea de drept: următoarelor chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 444/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-șef la Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.753/118/2023.

Magistratul-asistent-șef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport. Precizează că a fost depus la dosar un memoriu amicus curiae din partea Academiei Române.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 4.753/118/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu completările și modificările ulterioare, coroborat cu art. 4 alin. (4) și (5) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, republicată, măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent ori aceste măsuri reparatorii pot îmbrăca și forma compensării prin puncte? Dacă, în interpretarea și aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, republicată, sintagma "se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române" trebuie raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 februarie 2025 cu nr. 444/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 6 octombrie 2025. II. Textele normative supuse interpretării

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 165/2013) " Art. 1. - (...) (2) În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. (3) În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4). (...) Art. 15. - Cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar."

Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, republicată, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 752/2001) " Art. 4. - (...) (4) Bunurile mobile și imobile cu caracter agrosilvic, categoriile de imobile prevăzute la alin. (17), precum și celelalte categorii de bunuri mobile și imobile care au aparținut Academiei Române și care au fost trecute în mod abuziv în folosința sau administrarea unor ministere și instituții publice prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1.486/1948, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, și care sunt cuprinse în documentul respectiv, în art. 1-4, paginile 8.983-8.989, precum și în alte documente oficiale doveditoare sau care au fost trecute în mod abuziv în proprietatea, în administrarea ori în folosința unor persoane juridice, prin acte normative sau administrative, emise în perioada precizată la alin. (17), respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și în perioada 1 ianuarie 1990-14 decembrie 2004, se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române, cu aplicarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5) Pentru bunurile mobile și imobile prevăzute la alin. (2) și (4), care în mod obiectiv nu mai pot fi retrocedate în natură, în vederea respectării clauzelor donatorilor și în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la cererea și cu acordul Academiei Române, se aplică de către autoritățile competente, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare cu alte bunuri similare sau, prin conversie cu bunuri mobile ori imobile din alte categorii, necesare activităților Academiei Române." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată în drept pe dispozițiile art. 35 alin. (2) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, înregistrată la data de 6 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Constanța cu nr. 4.753/118/2023, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, constatarea existenței și a întinderii dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafață de 29.509,12 mp, situat administrativ în intravilanul orașului, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, pentru partea din imobilul teren notificat, care nu poate fi restituit în natură și pentru care nu se mai pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, urmând ca numărul de puncte să fie stabilit prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată determinate în prezentul proces.

Prin Sentința civilă nr. 128 din 18 ianuarie 2024, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat partea pârâtă la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, în favoarea reclamantului, pentru imobilul teren în suprafață de 29.509,12 mp, ce face obiectul Dispoziției nr. 363 din 14 noiembrie 2011 emise de primar, prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a fondului a apreciat, în ceea ce privește primul capăt de cerere, că acesta nu este un capăt de sine stătător, printre condițiile necesare pentru emiterea unei decizii de compensare aflându-se și cea privind dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 29.509,12 mp.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut că din modalitatea în care a fost formulat nu rezultă că se solicită ca instanța să stabilească în mod direct numărul de puncte, urmând ca pârâta să stabilească acest număr, prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta.

În motivarea căii de atac, apelantul-reclamant a arătat că, prin Încheierea de ședință din data de 11 ianuarie 2024, instanța de fond a respins administrarea ambelor probe cu expertiză, fără a oferi însă o motivare clară, rezumându-se doar la a aprecia că aceste probe nu ar fi utile soluționării cauzei, în raport cu obiectivele indicate. Totodată, a susținut că în mod neîntemeiat tribunalul nu a procedat la stabilirea, în mod direct, a numărului de puncte la care este îndreptățit cu titlu compensatoriu, deși a formulat în mod expres această solicitare în cadrul celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de apel formulate, apelanta-pârâtă a criticat sentința tribunalului, în esență, sub următoarele aspecte: greșita interpretare a lipsei înscrisurilor din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce face obiectul dispoziției din anul 2011 emise de primar; Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1.486/1948 nu constituie act translativ de proprietate, ci doar atestă caracterul abuziv al preluării; greșita interpretare a prevederilor art. 15 din Legea 165/2013, la dosar nefiind depusă declarația notificatorului, autentificată și tradusă de către autoritățile statului, din care să rezulte că nu a fost depășită limita de teren impusă de lege (50 ha).

Prin Încheierea de ședință din 29 ianuarie 2025, instanța de apel, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, după ce, anterior, a pus în discuție această chestiune, în ședința din 27 noiembrie 2024. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a apreciat că de interpretarea problemelor de drept în discuție depinde soluționarea cauzei pe fond, având în vedere, pe de o parte, că, potrivit normelor cuprinse în Legea nr. 752/2001, se restituie Academiei Române în integralitate toate terenurile preluate de la aceasta, iar Legea nr. 165/2013 prevede o limită de 50 ha de proprietar deposedat, precum și că, pe de altă parte, drepturile cu privire la o anumită suprafață de teren au fost cesionate unei alte persoane - autorul reclamantului din prezentul proces.

Totodată, s-a reținut că, în speță, curtea de apel este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și ea nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că dificultatea în interpretarea normelor de drept în discuție rezidă în aceea de a se ști dacă legiuitorul a urmărit, cu titlu de dispoziție specială, retrocedarea în totalitate Academiei Române a terenurilor preluate în mod abuziv, fără vreo limită de suprafață, sau, având în vedere faptul că Legea nr. 165/2013 este o lege ulterioară legii speciale, trebuie aplicată la restituire limita de 50 ha de proprietar deposedat.

Pe de altă parte, a reținut că restituirea prevăzută de Legea nr. 752/2001 pare a se referi doar la restituirea în natură, pentru desfășurarea activităților proprii Academiei Române, fără posibilitatea acordării de puncte în compensare, în timp ce cesionarul nu poate primi decât o despăgubire plafonată potrivit art. 24 din Legea nr. 165/2013, chiar dacă contractul de cesiune a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, s-a reținut că această chestiune este foarte importantă, întrucât instanța învestită cu soluționarea cauzei trebuie să stabilească dacă un proprietar deposedat, în speță Academia Română, știind că nu poate primi în proprietate decât terenuri în natură cu titlul de măsuri reparatorii, putea cesiona drepturile sale uneia sau mai multor persoane, în privința acestora din urmă operând prevederea generală care limitează dreptul de restituire la 50 ha de proprietar deposedat, pe teritoriul întregii țări. În acest context, se impune a fi lămurită și problema dacă limita de 50 ha de proprietar deposedat se referă doar la restituirea în natură sau nu prezintă relevanță natura măsurilor reparatorii, acestea putând fi chiar cumulate, dar în limita prevăzută de lege pentru un singur proprietar deposedat. VI. Punctele de vedere ale părților

Apelantul-reclamant, în ceea ce privește prima dintre întrebări, a apreciat că răspunsul la aceasta este conținut de prevederile Legii nr. 165/2013 și astfel nu ar fi necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept.

Cu referire la cea de-a doua întrebare, a opinat în sensul că ceea ce se impune a fi dezlegat cu valoare de principiu este concursul dintre legea generală și legea specială, solicitând a se observa succesiunea intrării în vigoare a legilor reparatorii.

Totodată, a menționat că Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991) și Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) conțineau limite de restituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate, în timp ce Legea nr. 752/2001 conferă Academiei Române dreptul la o restituire integrală a bunurilor care i-au aparținut în proprietate.

Apelanta-pârâtă a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ambele întrebări, și a solicitat a se avea în vedere legislația aplicabilă în speță și domeniul pe care aceasta îl reglementează, susținând că a acorda reparații mai mari decât cele prevăzute de lege, pentru alte caracteristici sau pentru alte categorii de persoane, ar constitui o gravă încălcare a normelor de reglementare în domeniu și a principiilor echității și transparenței procesului de stabilire a măsurilor reparatorii și menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și interesul general al societății. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Referitor la prima întrebare formulată prin sesizarea de față, într-o primă orientare, conturată ca fiind majoritară, s-a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, coroborat cu art. 4 alin. (4) și (5) din Legea nr. 752/2001, măsurile reparatorii cu privire la Academia Română nu se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent, putând îmbrăca și forma compensării prin puncte.

În argumentare s-a reținut că din interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013 rezultă, fără echivoc, că, deși modalitatea principală de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv este restituirea în natură, în cazul în care aceasta nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda constau în compensarea cu bunuri, precum și prin puncte.

S-a apreciat că prevederile art. 4 alin. (4)-(5) din Legea nr. 752/2001 nu pot fi interpretate în sensul că se opun posibilității recurgerii la forma de reparație a punctelor compensatorii, câtă vreme s-a recunoscut deja, de la momentul intrării în vigoare a legii, opțiunea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare cu alte bunuri similare sau prin conversie cu bunuri mobile ori imobile din alte categorii, necesare activităților Academiei Române. De asemenea, s-a arătat că trebuie avută în vedere și împrejurarea că Legea nr. 165/2013 este un act normativ adoptat ulterior legii speciale, edictat cu scopul de a unifica și finaliza procesul de restituire a tuturor imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

S-a constatat că, din interpretarea literală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 752/2001, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reiese că, și în privința Academiei Române, este aplicabil regimul general al măsurilor reparatorii reglementat de acest din urmă act normativ, câtă vreme chiar aceste dispoziții trimit în mod consecvent la legislația în vigoare sau la condițiile legii, urmând a se face aplicarea strictă a excepțiilor prevăzute de Legea nr. 752/2001.

În acest sens s-a subliniat că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 stipulează în mod expres că se restituie, în condițiile legii, în patrimoniul Academiei Române bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu, iar acolo unde legiuitorul a intenționat să instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun de reparație a precizat acest aspect în mod explicit - este cazul dispozițiilor de la alin. (4), (5) și (15) ale art. 4, spre exemplificare -, iar prevederile alin. (5) al aceluiași articol nu exclud aplicarea măsurii compensării prin puncte, câtă vreme art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, vizează doar cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale.

Cea de-a doua orientare, minoritară, este în sensul că măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent, aceste măsuri reparatorii neputând îmbrăca și forma compensării prin puncte.

Astfel, s-a menționat că Legea nr. 165/2013 se încadrează în categoria legilor generale care reglementează măsurile reparatorii și, drept urmare, Legea nr. 752/2001 își păstrează statutul de lege specială, care derogă de la prevederile Legii nr. 165/2013.

Referitor la cea de-a doua întrebare, într-o primă orientare, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, sintagma "se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române" nu ar trebui raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013.

S-a susținut că limita de 50 ha de proprietar deposedat prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013 nu poate fi aplicată, întrucât măsurile reparatorii ce se pot acorda Academiei Române sunt prevăzute în norme speciale. Ca atare, s-a arătat că, deși art. 15 din Legea nr. 165/2013 nu face distincție între calitățile proprietarilor deposedați atunci când stabilește limita de 50 ha teren agricol, față de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, care au caracter special, pare că intenția legiuitorului a fost aceea de a reface patrimoniul Academiei Române, deținut înainte de 1989, în integralitatea sa.

Prin cea de-a doua opinie s-a susținut că, în interpretarea și aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, sintagma "se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române" trebuie raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, s-a apreciat că nu se identifică nicio rațiune legală pentru care acest fost proprietar deposedat abuziv în perioada regimului comunist, Academia Română, să beneficieze de un tratament diferit față de ceilalți foști proprietari, împrejurare care ar duce la stabilirea unor măsuri reparatorii discriminatorii.

Un argument adus în susținerea acestei opinii este succesiunea în timp a legilor, în raport cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, precum și cu cele ale art. 15 din Legea nr. 165/2013, apreciindu-se că aceasta din urmă instituie o limită de 50 ha de proprietar deposedat, limită care se aplică inclusiv Academiei Române.

Totodată, s-a susținut că, deși Legea nr. 752/2001 nu menționează explicit limita de 50 ha, principiul unității sistemului juridic impune corelarea cu prevederile ulterioare din Legea nr. 165/2013, astfel că restituirea "în totalitate" a imobilelor Academiei Române este supusă limitării de 50 ha, stabilite pentru terenurile agricole, în absența unor dispoziții exprese care să o excludă.

A fost exprimată și o a treia opinie, de către judecătorii unei singure instanțe, prin care s-a apreciat că, în ceea ce privește limita de 50 ha, aceasta se aplică doar în privința terenului intravilan, ipoteza limitării nefiind incidentă în privința terenului agricol extravilan.

În ceea ce privește practica instanțelor judecătorești, se reține că, în susținerea opiniei majoritare exprimate cu privire la prima întrebare a sesizării, a fost depusă Sentința civilă nr. 957 din data de 14 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 6.469/3/2020, nedefinitivă.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, în problemele de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În urma verificării jurisprudenței formațiunilor de unificare a practicii judiciare din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată Decizia nr. 47 din 7 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 14 iulie 2021, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 pct. 6 din același act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul de a se stabili dacă, în situația în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la întocmirea documentației necesare și de obligare a comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la emiterea titlului de proprietate asupra unui teren determinat ca suprafață și amplasament, a înstrăinat drepturile litigioase care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății anterior emiterii titlului de proprietate și punerii în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparație constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 sau are dreptul la emiterea titlului de proprietate și punerea în posesie asupra terenului."

Totodată, prin Decizia nr. 30 din 2 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iunie 2020, s-a statuat: "În interpretarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în coroborare cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, stabilește următoarele: În cazul în care, după încheierea unei convenții prin care fostul proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia au înstrăinat dreptul la despăgubire unor terțe persoane, părțile convin desființarea acestei convenții și repunerea lor în situația anterioară, dreptul la măsuri reparatorii al cesionarului nu subzistă. În acest caz, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent revine în patrimoniul înstrăinătorului (înstrăinătorilor) plafonat potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) sau, după caz, alin. (4) din Legea nr. 165/2013."

Prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017, s-au statuat următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 pct. 6 din același act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, stabilește că: În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluționată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moștenitorilor acestuia sau al terțului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparație constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare." IX. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența instanței de contencios constituțional a fost identificată, cu valoare relevantă pentru chestiunea de drept sesizată, Decizia nr. 538 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2024, prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reținând prin considerente decisive următoarele: " 14. În jurisprudența sa referitoare la prevederile cuprinse în Legea nr. 165/2013, Curtea Constituțională a arătat în mod constant că singura derogare de la principiul prevalenței restituirii în natură, consacrat, de altfel, expressis verbis prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, este reprezentată de situația în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuveneau potrivit legilor anterioare de restituire a proprietății (...) (Decizia nr. 440 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 20 octombrie 2020, paragraful 18, Decizia nr. 87 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragrafele 15-17, sau Decizia nr. 7 din 15 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 27 mai 2019, paragrafele 17-20). 15. (...) Cele două aspecte ale politicii de restituire sunt strâns legate între ele și îi privesc, în realitate, numai pe titularii inițiali ai dreptului de proprietate, foști proprietari, și pe moștenitorii legali ori testamentari ai acestora. Așadar, doar aceste persoane au, în principiu, vocația unei reparații integrale și, pe cât posibil, în natură, întrucât numai această categorie de persoane a fost în mod real afectată, direct sau indirect, prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de stat (...) (Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, paragrafele 27-38, Decizia nr. 172 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iunie 2019, paragraful 19)."

Totodată, prezintă relevanță și Decizia nr. 614 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 11 aprilie 2023, prin care Curtea Constituțională a reținut următoarele: " (...) art. 15 din Legea nr. 165/2013 reglementează limita care trebuie respectată pentru soluționarea cererilor de restituire vizând terenuri intravilane agricole rezultată din coroborarea dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, limită care se subsumează cotei de 50 ha, stabilită de aceste acte normative. Prin urmare, Curtea a subliniat că art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabilește relația dintre cele două legi de restituire, precizând că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, indiferent că sunt în intravilanul sau extravilanul localităților, nu trebuie să depășească 50 ha/proprietar deposedat" (paragraful 24).

În același sens a se vedea și Decizia nr. 477 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 8 decembrie 2020, și Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 30 octombrie 2017. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit s-a apreciat că, în interpretarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, sintagma "se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române" nu trebuie raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013, iar sesizarea în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 4 alin. (4) și (5) din Legea nr. 752/2001 este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție XI.1. Asupra admisibilității sesizării

Sesizarea formulată în prezenta cauză vizează, în esență, două probleme de drept, cu privire la care instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.

Se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție o interpretare jurisdicțională de principiu a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 4 alin. (4) și (5) din Legea nr. 752/2001, respectiv art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 165/2013, în scopul de a stabili următoarele: a) dacă măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent ori aceste măsuri reparatorii pot îmbrăca și forma compensării prin puncte; b) dacă sintagma "se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române" trebuie sau nu raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte reamintește că pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esențiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluționare în ultimă instanță, menită să elimine riscul apariției și dezvoltării unei jurisprudențe neunitare, este condiționată legal, prin textele normative care asigură cadrul legal al activării acestei proceduri.

Astfel, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Totodată, conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "(1) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Analiza textelor normative anterior evocate permite concluzia potrivit căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluționare pe rolul unei instanțe; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau al unui tribunal; c) acest complet să fi fost legal învestit cu soluționarea litigiului în ultimă instanță; d) în cursul judecății să se ivească o chestiune de drept reală și esențială, de care depinde soluționarea în fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) această chestiune de drept să nu fi făcut deja obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.

Verificarea prealabilă a prezentei sesizări, în raport cu cerințele legii de procedură, anterior enunțate, pune în evidență faptul că doar unele dintre condițiile legale de admisibilitate sunt îndeplinite, în cazul primei întrebări, și ele sunt în totalitate întrunite, în privința celei de-a doua întrebări.

Asupra celei dintâi întrebări - "Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, coroborat cu art. 4 alin. (4) și (5) din Legea nr. 752/2001, măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent ori aceste măsuri reparatorii pot îmbrăca și forma compensării prin puncte?"

Se constată că instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea apelurilor declarate de părțile în proces împotriva unei sentințe pronunțate în primă instanță de tribunal în soluționarea unei acțiuni civile în justiție prin care reclamantul solicită recunoașterea și realizarea dreptului său la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Titularul sesizării - completul învestit cu judecata apelurilor - urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, întrucât, în materia în care a fost promovată acțiunea aflată în curs de soluționare, hotărârile pronunțate sunt supuse exclusiv apelului, deciziile pronunțate în calea de atac fiind astfel definitive, în raport cu dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, așadar, condițiile referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al unei curți de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.

Referitor la cerința ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea în fond a cauzei respective se remarcă faptul că legiuitorul instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei în fond.

Or, elementele prezentei sesizări nu pun în evidență existența legăturii necesare între chestiunea de drept care face obiectul primei întrebări, aceea referitoare la forma pe care o pot îmbrăca măsurile reparatorii cuvenite Academiei Române, și soluționarea fondului cauzei aflate în curs de judecată.

Se reține, în esență, că printr-o notificare formulată în anul 2005, în condițiile Legii nr. 10/2001, Academia Română a solicitat retrocedarea în natură a terenului agricol intravilan în suprafață de 22 ha, dobândit în proprietate prin efectul unui testament autentic datând din anul 1945. Referitor la acest teren se arată că el apare evidențiat la poz. 48 în Monitorul Oficial al României nr. 260 din data de 8 noiembrie 1948, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1.486/1948, emisă în baza dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198 din data de 18 august 1948, dispunându-se trecerea imobilului în folosința Ministerului Agriculturii.

În data de 31 iulie 2008, între momentul depunerii notificării și momentul soluționării acesteia [au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), potrivit cărora actele de înstrăinare a drepturilor stabilite prin titlurile de despăgubire, cu excepția transmiterii ca efect al succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută], Academia Română a cesionat integral și în mod irevocabil, fără nicio rezervă și cu titlu oneros toate drepturile, beneficiile, obligațiile și calitățile deținute sau izvorâte din orice procedură judiciară sau extrajudiciară și/sau administrativă ce are ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 22 ha teren agricol intravilan - obiect al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziții succesive ale primarului a fost restituită în natură, în favoarea Academiei Române, o suprafață de teren de 62.125 mp și au fost restituite, în compensare, către cesionar unele suprafețe de teren intravilan și extravilan, astfel că, în final, este emisă dispoziția primarului nr. 363 din data de 14 noiembrie 2011, în cuprinsul căreia se reține că a rămas de restituit suprafața de 29.509,12 mp teren agricol intravilan, cu privire la care se propune acordarea unor despăgubiri în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reclamantul are calitate de moștenitor legal al cesionarului și, în această calitate, a formulat prezenta acțiune civilă în justiție, solicitând instanței, în temeiul art. 35 alin. (2) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, să oblige Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, pentru partea din imobilul teren care nu mai poate fi restituită în natură și pentru care nu se mai pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, urmând ca numărul de puncte să fie stabilit prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Acțiunea reclamantului a fost admisă, astfel cum a fost formulată, prin Sentința civilă nr. 128 din 18 ianuarie 2024 a Tribunalului Constanța - obiectul apelurilor exercitate de cele două părți aflate în litigiu, apeluri pendinte pe rolul instanței de sesizare.

Apelantul-reclamant consideră că în mod neîntemeiat prima instanță a fondului nu a procedat la stabilirea efectivă a numărului de puncte la care este îndreptățit cu titlu compensatoriu pentru terenul asupra căruia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate, iar apelanta-pârâtă contestă existența și întinderea dreptului de proprietate cu privire la care se pretind măsuri reparatorii, apreciind că prin înscrisurile depuse de reclamant nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și la dosar nu a fost depusă declarația notificatorului din care să rezulte că nu a fost depășită limita de teren impusă de lege la reconstituire, aceea de 50 ha/proprietar deposedat.

Prin urmare, ipoteza dedusă judecății este aceea în care, înainte ca notificarea pe care a formulat-o în temeiul legilor de restituire a proprietății să fi fost soluționată (a se vedea Legea nr. 10/2001), Academia Română a înstrăinat drepturile care i se cuvin cu privire la terenul agricol intravilan în suprafață de 22 ha, în acest sens fiind încheiată o cesiune de creanță cu titlu oneros cu autorul reclamantului, persoană fizică, al cărei efect principal constă într-un transfer al dreptului de creanță ut singuli, din patrimoniul cedentului în acela al cesionarului, cu toate prerogativele acestuia. Ca urmare a menționatei cesiuni de creanță, încheiată anterior intrării în vigoare a noii legi reparatorii (Legea nr. 165/2013), dreptul pretins de cedent, constând în acordarea măsurilor reparatorii conferite de legislația anterioară în domeniul proprietăților preluate în mod abuziv, a fost transferat către cesionar.

Or, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie recunoscută de legiuitor în favoarea dobânditorului este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).

Prin dispozițiile art. 24 alin. (1) din evocata lege se stipulează că punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.

Însă, prin derogare, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

Interpretarea literală a normelor juridice evocate pune în evidență, cu îndestulătoare claritate, că, în situația unei cesiuni a dreptului la măsuri reparatorii (ipoteză care se verifică în cauza pendinte pe rolul instanței de trimitere), legiuitorul a reglementat o unică măsură reparatorie care poate fi acordată cesionarului, aceasta fiind compensarea prin puncte, fără a mai putea beneficia de măsurile reparatorii instituite prin legile reparatorii anterioare. Mai mult, operează în acest caz o compensare plafonată, iar nu una integrală, intenția legiuitorului fiind aceea de a oferi privilegiul despăgubirii integrale (neplafonate) exclusiv fostului proprietar sau, după caz, moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, întrucât acestea sunt persoanele asupra cărora s-au răsfrânt, direct sau indirect, măsurile de preluare abuzivă.

În alte cuvinte, prin derogare de la principiul prevalenței restituirii în natură [consacrat expressis verbis prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013], în situația în care titularul dreptului de proprietate a înstrăinat drepturile care i se cuveneau potrivit legilor anterioare de restituire a proprietății, înainte ca notificarea formulată să fi fost soluționată definitiv, măsura reparatorie care poate fi acordată în condițiile noii legi reparatorii este aceea a compensării prin puncte, în condițiile art. 24 alin. (2). Legiuitorul a reglementat, așadar, în mod diferit modalitatea de despăgubire, în raport cu persoana beneficiarilor măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 165/2013, respectiv: titularul dreptului la măsuri reparatorii în temeiul legislației reparatorii anterioare, pe de o parte, și persoanele către care au fost înstrăinate drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietății, pe de altă parte.

De altfel, statuând în sensul conformității art. 1 alin. (3) și art. 24 alin. (2) și (4) din Legea nr. 165/2013 cu normele constituționale (în acest sens a se vedea: Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, paragrafele 27-38; Decizia nr. 172 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iunie 2019, paragraful 19; Decizia nr. 538 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2024), instanța de contencios constituțional a constatat că politicile de restituire îmbină două componente: o componentă reparatorie/morală și una patrimonială, ce vizează dreptul de proprietate care îi privește, în realitate, doar pe titularii inițiali ai dreptului de proprietate, foști proprietari, și pe moștenitorii legali ori testamentari ai acestora. Scopul urmărit de legiuitorul român este reglementarea unor măsuri reparatorii în interesul foștilor proprietari ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice, iar nu crearea de noi drepturi sau surse de venit pentru terțe persoane. În acest context, Curtea a statuat că, având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013, și anume măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și domeniul special de reglementare, constând în acordarea de măsuri reparatorii, în considerarea abuzurilor săvârșite în perioada comunistă în materia preluărilor de către stat a imobilelor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice private, opțiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum și de la cea a compensării integrale prin puncte a persoanelor în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obține măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv și rezonabil. Tot astfel, s-a mai arătat că nu s-ar putea considera că aceste măsuri legale ar avea semnificația unei exproprieri, ele încadrându-se în sfera măsurilor cu caracter general sugerate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fi adoptate de statul român.

Astfel fiind, cum titular al acțiunii civile în justiție nu este Academia Română, în calitatea acesteia de proprietar inițial al imobilului cu privire la care se pretind măsuri reparatorii (acțiunea fiind introdusă de persoana fizică în patrimoniul căreia a fost transmis, prin intermediul unei cesiuni de creanță cu titlu oneros, dreptul de a obține măsurile reparatorii) și singura măsură reparatorie reglementată imperativ de lege, în acest caz, este compensarea prin puncte, chestiunea legată de forma pe care o pot îmbrăca măsurile reparatorii cuvenite Academiei Române prin legile de reparație nu are nicio legătură cu soluționarea în fond a prezentei cauze deduse judecății. O statuare de principiu, sub acest aspect, nu va influența sub nicio formă dezlegarea pe care instanța de trimitere este chemată să o dea procesului, în cauza aflată pe rol.

Complementar, se notează că nici din perspectivă procesuală, aceea a limitelor învestirii instanței de apel, nu se verifică legătura de dependență absolut necesară între dezlegarea acestui aspect și soluționarea cauzei pe fondul criticilor din apel, întrucât acestea nu vizează natura măsurii reparatorii recunoscute în favoarea cesionarului, aceea a compensării prin puncte. Niciunul dintre apelanți nu a criticat hotărârea primei instanțe a fondului sub acest aspect, în discuție fiind doar existența și întinderea dreptului la măsuri reparatorii. Or, atât timp cât prin hotărârea de primă instanță acțiunea reclamantului a fost admisă, iar împrejurarea legată de natura măsurilor compensatorii recunoscute în favoarea reclamantului nu a fost contestată prin motivele apelurilor declarate, se poate considera că soluționarea celor două apeluri nu depinde de o statuare cu privire la forma măsurilor reparatorii cuvenite Academiei Române. În absența unei asemenea legături, chestiunea de drept care face obiectul primei întrebări rămâne una ipotetică, întrucât ea nu privește interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege car