ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 202/2026

Ședința publică din data de 17 februarie 2026

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Au solicitat și plata diferenței dintre indemnizația de încadrare, calculată potrivit modalității menționate și cea plătită efectiv, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, începând cu data recunoașterii dreptului și până la data plății efective a noii indemnizații, precum și plata diferențelor salariale rezultate în urma recalculării, prin raportare la indemnizația personalului auxiliar și conex din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., pentru perioada efectiv lucrată, începând cu 1 august 2016 și, în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflație și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată privind diferențele de drepturi salariale, începând cu data scadenței, până la plata efectivă a sumelor cuvenite.

În drept, s-au invocat prevederile art. 194, art. 95 și art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 și interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, O.U.G. nr. 20/2016, Legea nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017, Legea cadru nr. 153/2017 precum și art. 1.531 și art. 1.535 C. civ., art. 166 Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 132 din 23 ianuarie 2025, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, Completul specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că reclamanții aveau dreptul de a sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad, competente să soluționeze cauza, din circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel București, în temeiul art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., numai în ipoteza în care niciuna dintre instanțele competente potrivit art. 269 din Codul muncii, raportat la domiciliile acestora, nu ar fi putut soluționa litigiul ca urmare a calității lor de parte în proces.

S-a mai reținut că acțiunea a fost promovată în cadrul unui raport procesual caracterizat prin coparticipare procesuală activă, aspect care atrage prorogarea legală de competență, în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii. În aceste condiții, domiciliul unuia dintre reclamanți constituie un criteriu suficient pentru determinarea instanței competente, și întrucât Tribunalul Olt și curtea de apel ierarhic superioară nu au calitatea de parte în proces, iar reclamanții nu își desfășoară activitatea în cadrul acestui tribunal, competența de soluționare a litigiului a fost declinată în favoarea acestei instanțe.

În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că, având calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Curții de Apel București, reclamanții beneficiau de dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care instituie un caz de competență facultativă, putând sesiza oricare dintre instanțele de același grad din circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei rază se află instanța la care își desfășoară activitatea. Prin urmare, în acord cu art. 116 C. proc. civ., aceștia au înțeles să își exercite dreptul de a învesti Tribunalul Dâmbovița, fixând astfel în mod definitiv competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, fiind lipsită de relevanță împrejurarea vizând domiciliile acestora.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece același proces, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea introductivă, reclamanții, solicitând recalcularea și plata unor drepturi salariale, au învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu de muncă îndreptat împotriva Curții de Apel București, în cadrul căreia își desfășoară activitatea, în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefieri).

În aceste condiții, pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei se impune verificarea cu prioritate a incidenței normelor prevăzute de art. 127 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data demarării litigiului, (2.11.2023), deci în urma modificării prin Legea nr. 310/2018.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul grefierilor, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, normă de trimitere.

Art. 127 C. proc. civ. instituie o normă specială de competență incidentă în cazul în care reclamantul este o persoană care își desfășoară activitatea în sistemul de justiție, în calitate de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei rază teritorială se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Transpunând acest text legal în cauză, raportat la calitatea reclamanților la data introducerii cererii de chemare în judecată de grefieri în cadrul Curții de Apel București, precum și calitatea acestei instituții de pârâtă, ceea ce atrage și incidența art. 127 alin. (2)

2

C. proc. civ., rezultă că instanța competentă să soluționeze litigiul este una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel București, în a cărei rază se află instanța inferioară care ar fi fost competentă, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, să soluționeze cauza în primă instanță, respectiv Tribunalul București.

Întrucât alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., iar în cauză cererea de chemare în judecată putea fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii, se observă că reclamanții au optat să sesizeze ca primă instanță Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, deci în vecinătatea Curții de Apel București, fixând astfel în mod definitiv competența teritorială a soluționării acțiunii în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2026.