ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1432/2025

HOTĂRÂRE

14.10.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1432/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la 1 martie 2024, sub nr. x/2024, reclamanții indicați în preambulul acțiunii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel București, recunoașterea și acordarea în întinderea drepturilor salariale cuvenite acestora a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, neplafonată, începând cu 1 august 2016 la zi și pentru viitor, majorată cu 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1 - Dispoziții comune din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din justiție, Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017.

S-a solicitat și plata diferenței drepturilor salariale lunare corespunzătoare unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, neplafonată, începând cu data de 1 august 2016 la zi și pentru viitor, la care să se aplice o majorare de 25% raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1 - Dispoziții comune din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din justiție, Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017, precum și actualizarea sumelor cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor care ar fi trebuit să le fie achitate, până la plata efectivă a cuantumurilor cuvenite solicitate.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1.531 și art. 1.535 C. civ., art. 166 Codul muncii, art. 194, art. 95 și art. 127 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., precum și prevederile Legii nr. 153/2017 și Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1576 din 10 septembrie 2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a se pronunța astfel, s-a arătat că, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, reclamanții aveau un drept de opțiune de a sesiza fie tribunalul în a cărui circumscripție își au domiciliul sau reședința, fie cel în raza căruia este situat locul de muncă, în materia litigiilor privind conflictele individuale de muncă fiind prevăzută o competență teritorială exclusivă, care nu poate fi înlătură de părți sau instanță.

S-a considerat că aplicabilitatea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. intervine în ipoteza în care instanța competentă la care își desfășoară activitatea reclamantul sau instanța inferioară acesteia este atât cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, cât și locul de muncă.

Prin urmare, reținând și că acțiunea a fost promovată cu determinarea unui cadrul procesual caracterizat de coparticipare procesuală activă, conform art. 59 C. proc. civ., ceea ce atrage prorogarea legală de competență în temeiul art. 269 alin. (3) Codul muncii, s-a arătat că domiciliul unuia dintre reclamanți reprezintă un reper suficient în determinarea instanței competente, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 269 Codul muncii, competența soluționării cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Dolj, raportat la domiciliul reclamanților A., B. și C..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr, iar prin sentința civilă nr. 1358/2025 din 12 iunie 2025, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat de drept judecata și s-a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că, în aplicarea prevederilor art. 127 C. proc. civ., reclamantele D., E., F., G., H. și I. au învestit în mod legal Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, ceilalți reclamanți, A., B. și C., înțelegând să facă aplicarea art. 59 C. proc. civ. coroborat cu art. 269 alin. (3) Codul muncii, au învestit aceeași instanță, în condițiile operării coparticipării procesuale active.

S-a considerat că, în cauză, este incident un caz de competență teritorială alternativă, astfel că excepția necompetenței putea fi invocată doar de către pârâtă la primul termen de judecată, iar în condițiile neinvocării acesteia de către pârât, îi revine Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă competența soluționării litigiului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 11 iulie 2025, sub același număr.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece același proces, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că art. 127 din C. proc. civ. este norma aplicabilă în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze acțiunea reclamanților, incidența acestui text de lege fiind atrasă de calitatea acestora de personal auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel București, precum și de calitatea de pârât a acestei instanțe.

Potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Conform art. 127 alin. (3) din C. proc. civ., "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Articolul 127 din C. proc. civ. este o normă specială de competență incidentă în ipoteza în care reclamantul este o persoană care își desfășoară activitatea în justiție, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Rațiunea acestui text de lege se regăsește în imperativul asigurării aparenței de imparțialitate a instanței.

Având în vedere că reclamantele își desfășoară activitatea la instanța superioară celei competente să soluționeze cauza, respectiv la Curtea de Apel București, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., situație în raport cu care reclamantele sunt obligate să introducă cererea de chemare în judecată la o instanță de același grad din raza unei curți de apel învecinate Curții de Apel București.

Reclamantele D., E., F., G., H. și I. au învestit Tribunalul Dâmbovița cu soluționarea litigiului, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, aflată în vecinătatea Curții de Apel București, toți ceilalți reclamanți înțelegând să facă aplicarea prevederilor art. 59 C. proc. civ. coroborat cu art. 269 alin. (3) din Codul muncii, investind aceeași instanță.

Așa fiind, Înalta Curte constată că acestea și-au manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.