ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 623/2025
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 623/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 25 martie 2025
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, la 28 februarie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Apel Craiova și Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat recunoașterea și acordarea drepturilor salariale cuvenite raportate la valorea de referință sectorială de 605,225 RON, neplafonată, începând cu data de 1 august 2016, până la data eliberării din funcție, respectiv 29 iulie 2021, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 raportat la art. 12 din Secțiunea 1 - Dispoziții comune din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din justiție. Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017; plata diferenței drepturilor salariale lunare corespunzătoare unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, neplafonată, pentru aceeași perioadă, la care să se aplice o majorare de 25% potrivit art. 12 din Secțiunea 1 - Dispoziții comune din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din justiție, Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017; actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate până la plata efectivă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194, art. 95 și art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Legea nr. 153/2017, art. 1.531 și art. 1.535 C. civ., precum și ale art. 166 din Codul Muncii.
Prin sentința civilă nr. 1209 din 6 iunie 2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta domiciliază în Craiova și a activat în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curții de Apel Craiova, fiind pensionară, și întrucât cererea de chemare în judecată este formulată în contradictoriu cu o instanță de judecată, sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2
1
) C. proc. civ.
Însă, cum aceste prevederi nu permit alegerea unei instanțe din circumscripția unei curți de apel care nu se învecinează cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar Tribunalul Dâmbovița se află în circumscripția Curții de Apel Ploiești, care nu se învecinează cu Curtea de Apel Craiova, având în vedere proximitatea față de domiciliul reclamantei, competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Argeș.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, iar prin sentința civilă nr. 3682/2024 din 21 noiembrie 2024, s-a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
În argumentarea soluției, s-a reținut că, la data formulării acțiunii, reclamanta, cu domiciliul situat în Craiova, nu mai avea calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curții de Apel Craiova, fiind pensionară, împrejurare care nu atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., iar în condițiile în care nici Tribunalul Dâmbovița nu are calitate de pârât în cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 127 alin. (2) și (2
1
) din același cod.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 7 februarie 2025.
Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece litigiul, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
În cauză, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a fost învestit cu soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta care a activat în calitate de grefier în cadrul Curții de Apel Craiova, acțiunea având ca obiect acordarea drepturilor salariale, împrejurare care impune verificarea incidenței vreuneia dintre normele prevăzute de art. 127 C. proc. civ.
Conform alin. (1) al art. 127 C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea". Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul grefierilor, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 127 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.", iar potrivit alin. (2
1
), aceste dispoziții, precum și cele ale alin. (1), se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.
Înalta Curte reține că reclamanta a deținut funcția de grefier în cadrul Curții de Apel Craiova, însă, la data învestirii primei instanțe, nu mai avea această calitate, încetându-și activitatea prin pensionare, competența teritorială neputând fi stabilită prin raportare la dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere că pricina pendinte are natura unui litigiu de muncă, iar domiciliul reclamantei este situat în Craiova, competența teritorială de soluționare a cauzei ar fi aparținut Tribunalului Dolj, în conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit cărora "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".
Însă, se constată că cererea de chemare în judecată a fost introdusă împotriva unei instanțe de judecată, astfel încât devin incidente prevederile art. 127 alin. (2) și (2
1
) C. proc. civ., reclamanta având posibilitatea de a sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.
În aceste condiții, deși competența dobândește un caracter alternativ în privința instanțelor care pot fi sesizate, dreptul reclamantului este limitat de numărul opțiunilor, criteriul obiectiv determinant pe care instanțele trebuie să îl îndeplinească, iar reclamantul să îl respecte, fiind cel al învecinării curților de apel în cadrul cărora funcționează instanțele care pot fi învestite de acesta.
Or, în cauză se constată că deși reclamanta a uzat de dreptul care îi este recunoscut de art. 116 C. proc. civ., manifestându-și în mod neechivoc intenția de a-i fi judecată cererea de un alt tribunal decât cel căruia i-ar fi revenit competența soluționării cauzei, totuși instanța sesizată nu întrunește cerințele geografice prevăzute de lege, efectul fiind acela al învestirii unei instanțe necompetente teritorial.
Aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă se află în circumscripția Curții de Apel Ploiești, iar curțile de apel de ale căror circumscripții reclamanta era ținută alternativ se află în localitățile București, Pitești, Alba-Iulia sau Timișoara.
Prin urmare, reținând că în mod corect a fost avut în vedere criteriul distanței față de domiciliul reclamantei, pentru facilitarea accesului la justiție, Înalta Curte constată că instanța căreia îi revine competența soluționării cauzei este Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 127 alin. (2) și (2
1
) C. proc. civ.
În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș , secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.