ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2164/2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/120/2024 la data de 21.02.2024, reclamanții A, B, C, D și E în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Brăila și Curtea de Apel Galați, au solicitat următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 art. 95 și art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale a României, Legea nr. 153/2017, art. 1531 și art. 1535 C. civ. și art. 166 din C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 1182 din 04.06.2024, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat judecarea cauzei, în favoarea Tribunalului Vaslui.

În esență, Tribunalul Dâmbovița a reținut că raportat la obiectul pretențiilor deduse judecății, prezentul litigiu este unul asimilat litigiilor de muncă, fiind supus dispozițiilor Codului muncii, iar în raport de dispozițiile art. 231 și art. 269 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, reclamanții aveau un drept de opțiune între mai multe instanțe competente, tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul/reședința și cel în care era situat locul de muncă. A mai reținut instanța că aceștia nu au invocat și nici dovedit că au domiciliul/reședința în circumscripția Tribunalului Dâmbovița care astfel nu are competență din punct de vedere teritorial conform art. 269 C. muncii.

Totodată, s-a arătat că în cauză este necesar a fi analizată incidența prevederilor art. 127 C. proc. civ., derogatorii de la normele de drept comun, și care ar putea atrage competența Tribunalului Dâmbovița, față de calitatea reclamanților, personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Brăila, respectiv de calitatea pârâților (instanțe de judecată). Din interpretarea dispozițiilor legale precizate, s-a reținut că, pentru a fi incident alin. (3) rap. la alin. (1) al art. 127 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul/procurorul/grefierul care are calitatea de reclamant, să funcționeze în cadrul instanței care este competentă să soluționeze cauza sau în cadrul instanței superioare celei competente. S-a mai reținut că în ipoteza în care competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului, reclamanții, pentru a fi incident art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., trebuie să aibă calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier la tribunal sau la curtea de apel, respectiv parchet de pe lângă tribunal ori parchet de pe lângă curtea de apel, aspect care nu a rezultat în prezenta cauză.

În ceea ce privește incidența alineatului 2 al art. 127 C. proc. civ., față de calitatea de parte în proces a Tribunalului Brăila competent din punct de vedere material și teritorial să soluționeze cauza în primă instanță, instanța a reținut că prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018, art. 127 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că norma de competență teritorială instituită prin acest text instituie un caz special de prorogare de competență în vederea asigurării respectării principiului imparțialității justiției. Față de scopul instituirii acestor reguli de procedură în privința competenței, pentru aplicarea dispozițiilor legale speciale este necesar a se stabili necompetența teritorială a tuturor instanțelor competente din punct de vedere teritorial conform regulii de drept comun, a constatat Tribunalul Dâmbovița.

De asemenea, instanța a reținut că acțiunea a fost promovată cu determinarea unui cadru procesual caracterizat de coparticipare procesuală activă, iar în aplicarea art. 59 C. proc. civ., a constatat că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

În speță, raportat la prevederile art. 269 C. muncii, față de domiciliile reclamanților, Tribunalul Dâmbovița a reținut că aceștia aveau alegerea între mai multe instanțe, respectiv Tribunalul Brăila și Tribunalul Vaslui. Totodată, a arătat că față de faptul că reclamanții nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalul Vaslui, iar această instanță nu are calitatea de parte în proces, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în soluționarea prezentei cauze și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, raportat la domiciliul reclamantei C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. de dosar x/89/2024.

Prin sentința civilă nr. 1278 din 10 octombrie 2024, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vaslui, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în speță, reclamantele își desfășoară activitatea în cadrul Judecătoriei Brăila, având domiciliile în județul Brăila (reclamantele A și D), în județul Galați (reclamantele B și E) și în județul Vaslui (reclamanta C), cu posibilitatea pentru aceasta din urmă să aibă reședința în municipiul Brăila (fila (..) din dosarul Tribunalului Dâmbovița).

Instanța a mai reținut că strict din perspectiva dispozițiilor legale din materia conflictelor de muncă, reclamantele ar fi avut opțiunea de sesizare fie a tribunalului în a cărui circumscripție se află locul de muncă, fie distinct, a tribunalului în cărui circumscripție se află domiciliul sau reședința.

Totodată a arătat că deși competența teritorială în materia conflictelor de muncă era și este reglementată prin acte normative speciale, în virtutea calității particulare a reclamantelor, sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ. De asemenea s-a arătat că prin introducerea alin. (2) ind. 1, această posibilitate a fost extinsă și la ipoteza în care reclamantul cheamă în judecată însăși instanța competentă jurisdicțional. Norma instituită are caracter de ordine privată, sens în care sunt incidente prevederile art. 116 C. proc. civ. referitoare la alegerea instanței de către reclamant dintre mai multe instanțe competente.

Față de considerentele expuse, instanța a reținut că în cauză, fiind chemat în judecată Tribunalul Brăila, instanță competentă jurisdicțional potrivit dreptului comun în materie, sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) ind. 1 C. proc. civ., raportate la cele cuprinse la alin. (2) în sensul că instanța de judecată are calitatea de pârât, iar reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, respectiv Tribunalul Dâmbovița, conform alegerii reclamantelor, instanță de același grad din circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată cu Curtea de Apel Galați în a cărei circumscripție se află Tribunalul Brăila, tribunalul pârât.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Vaslui, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență fiind reciproce și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, reclamanții având calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Brăila.

Pentru a determina competența teritorială de soluționare a cauzei, instanța supremă va avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2 ind. 1) C. proc. civ., dispoziții legale care reglementează competența facultativă de soluționare a litigiilor în care părțile au calitatea de judecător sau de instanță de judecată, fie că sunt reclamanți sau pârâți.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau împotriva unei instanțe de judecată, competența de soluționare aparține uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, “competența facultativă are caracter de noutate în legislația procesual civilă, neregăsindu-se în C. proc. civ. din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient și mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părții de a proceda la alegerea unei alte instanțe pentru soluționarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanțe superioare spre a se pronunța asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparțialitate și de obiectivitate necesar soluționării cauzelor în conformitate cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la „o instanță independentă și imparțială”.

Prin dispozitivul aceleiași decizii a Curții Constituționale s-a stabilit că dispozițiile art. 127 alin. (1) și 2 C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluție care a fost reflectată în alin. (21) al art. 127 din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Brăila, instanță din cadrul Curții de Apel Galați, competent să soluționeze litigiul, astfel că instanța competentă să judece cauza se stabilește în raport de noțiunea extinsă pe care Curtea Constituțională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând și instanța de judecată, în scopul asigurării imparțialității obiective.

În temeiul textelor de lege mai sus menționate, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, instanță judecătorească de același grad cu Tribunalul Brăila, aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel Galați.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2024.